Cauzele maniei

Cauzele maniei Mareste imaginea.

Toată lumea ştie că atunci când omul este cuprins de mânie nu mai este capabil să dea o apreciere adecvată nici celuilalt, nici lui însuşi, nici situaţiei de ansamblu - dar după ce se linişteşte poate chibzui la motivul reacţiei lui mânioase. Adeseori se întâmplă însă ca omul să se liniştească şi să-şi dea seama că s-a mâniat, dar să nu poată înţelege care a fost adevărata cauză.

Baza psihologică a mâniei este, după părerea Sfântului Teofan Zăvorâtul, orgoliul sau, cum zice Sfântul Ioan Scărarul, trufia. Mânia e provocată de diverse obstacole exterioare pe care omul le întâmpină în calea realizării scopurilor sale personale, când voinţa lui se ciocneşte de voinţa altcuiva, care nu i se supune, când omul suferă o atitudine nedreaptă - reală sau imaginară - din partea celorlalţi.

Cauzele exterioare ale mâniei sunt destul de numeroase, şi mânia se manifestă adeseori în situaţii obişnuite, de mică însemnătate.

Ţinem să remarcăm că prima greşeală în rezolvarea acestei probleme este aceea că practic toată lumea consideră că motivul mâniei lor nu stă în ei înşişi, ci în alţi oameni sau în împrejurări. Pe ce se bazează această convingere? Treaba este că mânia (şi orice altă reacţie emoţională) apare, de regulă, în urma acţiunilor altcuiva.
„De exemplu, cineva stă la el în cameră şi face o treabă, simţindu-se liniştit. Vine la el un vizitator: începe o discuţie, aceasta degenerează în dispută, în contraziceri, şi respectivul se înfurie. Ce, credeţi că vizitatorul i-a adus patima mâniei? Ba nu: prin venirea sa, acesta n-a făcut decât să dea în vileag patima lui ascunsă" (protoiereu E. Popov, Teologia morală pentru mireni).

Acelaşi lucru se petrece în multe situaţii obişnuite - de exemplu, dacă lucrez ca vânzător, iar cumpărătorii nu se pot hotărî şi îi cer să le arate ba o marfă, ba alta. Alte exemple: dacă eu, femeie, am făcut de mâncare, iar ai casei nu vor să mănânce, întrucât nu le este foame; dacă cineva din familie a cumpărat un lucru de proastă calitate, iar eu îmi dau seama că banii au fost cheltuiţi degeaba. Sunt, oare, de vină în aceste cazuri? „Aparent nu, căci personal n-am făcut nimic rău, alţii s-au comportat greşit." Urmând acestui mod de a raţiona, ne convingem singuri că mânia noastră poate fi considerată justă din cauză că nu noi suntem cei care nu ne putem hotărî, ci alţii.

Tocmai acele cauze de mânie şi iritare împotriva altora care sunt ascunse în el însuşi îl fac pe om să caute în mod absurd vinovaţi. Pe deasupra, la noi este foarte dezvoltat obiceiul de a vedea păcatele altora fără a le băga de seamă pe ale noastre.

Unii chiar vor să fie singuri, sub pretext că nu vor să aibă de-a face cu oameni pătimaşi, care-i pot tulbura. „Câteodată, biruiţi de trufie sau nerăbdare, vrând să ne îndreptăm obiceiul fără de rânduială, vrem să ne însingurăm, de parcă vom dobândi grabnic virtutea atunci când nimeni nu ne va atinge; dezvinovăţindu-ne lenevirea, spunem că pricinile mâniei stau nu în nerăbdarea noastră, ci în patimile celorlalţi - şi întrucât punem pricinile păcătoşeniei noastre pe seama altora, niciodată nu vom fi în stare să ajungem la treapta cea mai înaltă a răbdării şi desăvârşirii" (Sfântul Ioan Cassian).

Câteodată, înfrânându-ne mânia într-o situaţie, ne-o vărsăm în alta „compensator": în acest fel ne descărcăm tensiunea interioară, mânia acumulată sau înfrânată. Această „compensaţie" se observă adeseori în viaţă: oamenii îşi varsă iritarea, mânia, supărarea provocată de o persoană pe altcineva sau pe primul obiect care le pică în mână.

Aşadar, aceasta este una dintre cauzele faptului că numeroşi oameni ajung cu o constanţă uimitoare în situaţii conflictuale.

„Lăsându-se când şi când cu bună ştiinţă mânat de această patimă, omul mânios este pe urmă biruit şi fără voie, din deprindere, şi e zdrobit de ea", spune Sfântul Ioan Scărarul.

De aceea, trebuie să ne însuşim clar următoarea lecţie: „Nu totdeauna tulburarea vine în noi din vina altora, ci mai degrabă din păcătoşenia noastră, fiindcă avem în noi pricini ascunse de supărare şi seminţe ale patimilor, care îndată ce se va revărsa asupra sufletului nostru ploaia ispitelor vor da mlădiţe şi roade", după cum scrie Sfântul Ioan Cassian.

Nimeni nu poate fi silit vreodată să cadă în păcat în virtutea păcătoşeniei altuia dacă nu va fi dispus spre păcat în sufletul său.

Ioan Cassian scria: „Pricina de căpetenie a îndreptării şi a liniştii noastre trebuie căutată nu în voia altcuiva, care nu este supus voii noastre, ci chiar în starea noastră.

Aşadar, ca să nu ne mâniem este nevoie nu ca ceilalţi să fie desăvârşiţi ci ca noi să fim îmbunătăţiţi - iar virtutea se dobândeşte nu prin răbdarea altuia, ci prin a noastră."
După ce ne-am convins de faptul că nici pe departe nu avem dreptate întotdeauna manifestându-ne supărarea şi înainte de a vorbi despre cauzele mâniei, trebuie neapărat să ne amintim de faptul că patimile sunt intercorelate. Toate patimile trăiesc în inima omului: de aceea, ele depind una de alta şi tot timpul „fac cu schimbul". Şi mânia, la rândul său, este, cel mai frecvent, consecinţa unei patimi nesatisfăcute. Sfântul Ioan Scărarul spune ca în numele acestei patimi următoarele: „Mame am multe, şi tatăl meu nu este unul singur. Mamele mele sunt: slava deşartă, iubirea de argint, îmbuibarea, iar câteodată şi patima curviei. Tatăl meu se cheamă îngâmfare. Fiicele mele sunt: ranchiuna, ura, vrăjmăşia, îndreptăţirea de sine." De aceea, Sfinţii Părinţi văd adesea rădăcina mâniei într-una dintre patimile înrădăcinate în inima omului.
Astfel, Sfântul Teofan Zăvorâtul arată că „cel mai întins loc în care se poate sălăşlui această fiară este lăcomia. «Nu pune mâna, e al meu» -aceasta este legea aşa-numitei iubiri de agonisită. Dacă pune cineva mâna, încep îndată nemulţumirea, supărarea, mânia, vrăjmăşia, ura."

„Faptele rele depind una de alta: ura - de în-tărâtare, întărâtarea - de trufie, trufia - de slava deşartă, slava deşartă - de necredinţă, necredinţa - de învârtoşarea inimii, învârtoşarea inimii - de nepăsare, nepăsarea - de lenevire, lenevi-rea - de trândăvire (akedie), trândăvirea - de nerăbdare, nerăbdarea - de iubirea plăcerilor" -aceasta este secvenţa dezvoltării patimii mâniei, potrivit Sfântului Macarie Egipteanul.

Asta înseamnă că mânia este provocată de diferite cauze, în funcţie de situaţie - lucru de care se poate convinge cu uşurinţă fiecare dintre noi, deoarece în inima noastră mişună „şerpii" patimilor, care scot capul mereu, unul după altul, iar noi, lăsându-ne pradă lor, suntem tulburaţi mereu.

Din cele spuse mai sus reiese suficient de limpede că pricina apariţiei furiei şi mâniei noastre suntem noi înşine, mai exact patimile noastre. Să examinăm nişte exemple concrete de naştere a mâniei din diferite patimi. Aceste exemple ne vor ajuta să înţelegem că mânia noastră „dreaptă" nu e deloc atât de dreaptă cum ni se pare nouă, ci este pusă, mai degrabă, în serviciul patimilor noastre.

Mânia provenită din patima lăcomiei pântecelui. Fiecare om are instinctul de a se alimenta, care corespunde unei necesităţi fundamentale a trupului, dar câteodată acest instinct se manifestă prea aprig. Mulţi dintre noi au fost în situaţia de a se enerva sau mânia pe altcineva din cauza mâncării. Ne putem mânia pe cei apropiaţi dacă n-au mâncat ceea ce am pregătit noi (însă în cazul respectiv se poate manifesta nu patima lăcomiei pântecelui, ci instinctul părintesc deformat, slava deşartă şi mândria noastră, care ne fac să ne supărăm că nu ne-au fost apreciate capacităţile culinare), sau, dimpotrivă, ne putem mânia pentru că alţii (de exemplu, musafirii) au mâncat prea mult, deşi este posibil ca de vină să fim chiar noi, deoarece am invitat mai mulţi oameni decât eram în stare să hrănim.

Mânia provenită din patima curviei. Mulţi dintre noi ştiu că atunci când omul e stăpânit de dorinţa relaţiilor trupeşti se poate mânia sau întrista dacă îi este refuzată satisfacerea lor. Situaţiile de acest gen se întâlnesc şi în relaţiile de familie, şi în curvie şi desfrâu. De aici devine clar că dacă omul nu condamnă pe nimeni, nu se mânie pe nimeni, prin asta împlineşte porunca iubirii de oameni, şi puterea lui mânioasă este întotdeauna liniştită.

Mânia provenită din patima iubirii de argint. Foarte frecvent, mânia provine din patima iubirii de argint, altfel spus din dorinţa bunurilor lumeşti. Nu este un secret pentru nimeni faptul că în prezent toată omenirea este cuprinsă de aşa-numita iubire de agonisită, de hoţie, de năzuinţa spre lux, de lăcomie ş.a.m.d., precum şi faptul că activitatea noastră e orientată în principal spre dobândirea, păstrarea şi folosirea bunu-rilor pământeşti. Toate aceste năzuinţe ale patimii iubirii de argint vor fi însoţite de mânie. De pildă, mânia apare atunci când afacerea noastră are de suferit în urma concurenţei sau în alte circumstanţe subiective sau obiective care ne împiedică să avem profit, să ne dezvoltăm afacerea, ori ne aduc pagube materiale.

Vom da câteva exemple din care se observă diverse cauze contemporane ale mâniei, care provin din iubirea de argint şi se manifestă prin mânie.

Prima situaţie, în care nu este prezentă fapta clar păcătoasă, comisă cu rea intenţie, constă în faptul că omul vrea să obţină ceva, dar aproapele nu este de acord cu el. De pildă, soţul vrea să cumpere maşină, dar soţia nu încuviinţează năzuinţa lui, fiindcă îi pare rău de banii strânşi, care îi dau încrederea în stabilitatea financiară viitoare, sau fiindcă se teme de accidente; sau cineva dintre cei ai casei vrea să cumpere un lucru (să zicem, un telefon mobil scump), şi nu i se dau bani din bugetul familiei.

Deoarece unul vrea, iar celălalt nu, au loc iritare, mânie, certuri, ură etc.

Oamenii se mânie, de asemenea, dacă cineva le ia, în mod legitim sau nelegitim, banii sau bunurile ori pur şi simplu se folosesc de ele.

Nu pune mâna, e al meu! Aceasta este legea aşa-numitei iubiri de agonisită.

Adeseori se întâmplă şi ca cineva să utilizeze în mod greşit lucrurile din casă, ceea ce poate duce la stricarea sau defectarea lor. Când vedem ni se strânge inima, şi ori suntem gata să ţipăm, ori chiar ţipăm la om din această cauză. Totodată, simţim părere de rău pentru lucrul respectiv şi ostilitate faţă de aproapele. Acest sentiment e posibil să nu fie puternic, dar poate să ajungă chiar până la ură. în orice caz, asta înseamnă că puterea iubirii noastre e orientată spre bunul material, iar spre aproapele nostru e îndreptată puterea contrară: duşmănia. In momentele respective nu ne dăm seama de asta, ci ne su-punem pornirii ce apără lucrurile care constituie pentru noi o valoare.

Următoarea cauză a mâniei care provine din iubirea de argint se vede atunci când nu vrem să restituim o datorie ori nu ne este restituită o datorie.

Mânia şi enervarea se reflectă şi asupra sănătăţii noastre fizice. Mulţi oameni cunosc starea când te simţi zi de zi foarte obosit din cauza ritmului încordat de viaţă. Această oboseală se exprimă prin slăbiciune şi prin frecventa iritare pe oamenii care ne înconjoară, ceea ce dă mărturie că în noi acţionează două patimi ale puterii mânioase: hiperexcitaţia (stările de afect, mânia) şi astenia (întristarea şi akedia). Cauza acestei stări a puterii mânioase este reprezentată de multa grijă pentru cele pământeşti, altfel spus patima iubirii de argint.

Trebuie ţinut minte că după cum patimile sunt legate între ele (de pildă, iubirii de argint îi urmează invidia, înşelăciunea, călcarea de jurământ, furia, ranchiuna), şi virtuţile (cum ar fi blândeţea, îndelunga răbdare, nerăutatea şi neagonisirea) sunt legate de dragoste şi una de alta.

Lupta cu patimile, Editura Sophia

Cumpara cartea "Lupta cu patimile"

03 Decembrie 2015

Vizualizari: 1293

Voteaza:

Cauzele maniei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

cauzele maniei mania

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE