Ce forma de rugaciune ar trebui sa folosesc?

Ce forma de rugaciune ar trebui sa folosesc? Mareste imaginea.

Forma standard a Rugăciunii este „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Mulţi adaugă la sfârşit „pe mine, păcătosul". Aceasta nu este una dintre cele mai vechi forme ale Rugăciunii, dar poate fi foarte folositoare pentru a-ţi însuşi acea stare de pocăinţă îmbinată cu recunoştinţă. Adăugarea „pe mine, păcătosul" provine din rugăciunea vameşului din pildă, cel care „departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului»" (Le. 18,13).

Unii oameni se roagă astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu...". Acest cuvânt adiţional vine din mărturisirea Sfântului Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu" (Mt. 16,16). Numele lui Iisus are o putere inerentă. O formă mai scurta, precum „Doamne Iisuse, ai milă", ar putea părea prea „fierbinte". După ce am testat diferite forme ale Rugaciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" mi s-a părut că mi se potriveşte cel mai bine.

Rugăciunea lui Iisus are două părţi: chemi numele Domnului şi apoi Ii ceri milă. Chemarea „numelui Domnului" este o expresie familiară nouă din Scripturi, dar dacă stai puţin şi te gândeşti, de ce să nu-L chemăm mai degrabă pe Dumnezeu? De ce să mai adăugăm şi altceva la numele Său?

In vechime, numele nu era pur şi simplu o etichetă; invoca prezenţa şi puterea unei persoane. Numai în cartea Psalmilor sunt aproape treizeci de referiri la numele lui Dumnezeu. Acest accent din Vechiul Testament este preluat, de asemenea, şi în Noul Testament, şi este aplicat numelui lui Hristos; când Sfântul Petru se roagă pentru şchiop să fie tămăduit, el nu spune „în Iisus Hristos, umblă", ci „în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, umblă!" (Fapte 3, 6). In Filipeni, citim: „întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece" (Filip. 2,10); nu doar în prezenţa lui Hristos, ci la rostirea numelui Său.

Insă „numele lui Iisus" nu înseamnă I-I-S-U-S. Acesta era un nume destul de obişnuit pe atunci - în ebraică este „Ioşua", iar „Iisus" este transliterarea cuvântului grec. Nu cele cinci litere sunt puternice, ci persoana lui Iisus.

In cartea fascinantă a lui Irenee Hausherr, Numele lui Iisus, am aflat că primii creştini nu-L numeau pe Domnul lor doar cu numele „Iisus"14, precum vedem în documentarele şi cântecele contemporane. Oricine, chiar şi un necredincios, ar putea-o numi pe această persoană „Iisus". Aspectul care a evidenţiat credinţa creştină a fost faptul că creştinii îl numeau „Iisus Hristos", susţinând astfel că El este Mesia lui Israel, Cel care a venit să împlinească planul lui Dumnezeu în istoria omenirii. (Atât Messiah în ebraică, cât şi XQIOTOC, m greacă înseamnă „cel uns".) Creştinii Il numesc şi „Domn", proclamând faptul că Iisus este stăpânul lor, iar ei caută să împlinească voia Sa. Aşa cum a spus Sfântul Pavel, „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt" (I Cor. 12, 3).

Prin urmare, chemarea „numelui lui Iisus" însemna ceva mai mult decât simpla rostire a cuvântului Iisus; însemna invocarea întregii Sale persoane, aşa cum Se dezvăluie întru slavă, Mesia cel veşnic şi Domnul vieţii tale. Când spui „Doamne Iisuse Hristoase" ai început deja să te rogi.

Nu rostim Rugăciunea lui Iisus fiindcă e cea mai scurtă formă de rugăciune, nici nu spunem pur şi simplu numele „Iisus" din nou şi din nou. (Nu este acelaşi lucru cu rugăciunea centrată pe un singur cuvânt, dezvoltată de monahii trapişti în anii '70. Deşi lumea noastră a devenit neceremonioasă, trebuie spus ceva despre gestul de a atribui Dumnezeului şi împăratului nostru titlurile care I se cuvin doar Lui. îmi amintesc de acel cercetător care, nemulţumit de tendinţa multora de se referi la Sfântul Pavel prin „Pavel", a zis: „Oare, nu am putea măcar să-l numim «Dl. Pavel»?".)

Acest accent pus pe numele lui Iisus a continuat şi după perioada Noului Testament. Intr-o scriere din jurul anului 125 d.Hr., Păstorul lui Hernia, se spune că numele lui Iisus „susţine întreaga lume". Aproape o sută de ani mai târziu teologul Origen (185-254) a scris: „Chiar şi astăzi, numele lui Iisus îi vindecă pe bolnavi şi izgoneşte demonii".

Dar Origen continuă şi mai spune ceva despre numele lui Iisus: „Acesta insuflă o minunată smerenie şi liniştire a firii, iubire de oameni, gingăşie şi blândeţe". S-ar părea că Origen vorbeşte despre meditarea la numele lui Iisus, repetarea şi păstrarea lui în suflet, şi că aceasta transformă firea unui credincios. Aceasta pare a fi cea mai timpurie referire la repetarea în rugăciune a numelui lui Iisus Hristos.

In timp ce spun Rugăciunea, descopăr că diferite părţi din ea „se luminează" pentru mine, aşa cum Rugăciunea Domnească îşi dezvăluie diferite aspecte în timp ce o rostesc, de la o zi la alta şi de la un an la altul. L-am întrebat o dată pe Părintele Gheorghe [Calciu], care era pe atunci părintele meu duhovnicesc, dacă pot să zic prima şi a doua parte din Rugăciunea lui Iisus accentuându-le diferit, cugetând la dumnezeirea şi stăpânia lui Hristos când zic „Doamne Iisuse Hristoase", şi la compasiunea Sa când zic „miluieşte-mă". Dar Părintele Gheorghe a spus să nu fac aceasta şi să abordez Rugăciunea ca pe un singur gând. Cred că aceasta vine de la sine când eşti deplin conştient de prezenţa Domnului Căruia I te adresezi. Când spui „te iubesc" celor dragi, ai un singur gând, o singură voinţă a trupului Şi a minţii; nu cugeti la felurite interpretări ale iubirii.

O idee asemănătoare apare în Scara dumnezeiescului urcuş de Ioan Climacus [Scărarul], stareţul mănăstirii de pe Muntele Sinai (525-606; klimakos înseamnă „scară" în greacă). El sfătuieşte ca monahul să folosească Rugăciunea lui Iisus când se culcă şi când se trezeşte, şi o denumeşte monologistos, adică „de un singur cuvânt", rugăciunea cuprinde o singură idee. (Apropo, Sfântul loan Scărarul este primul care foloseşte termenul „Rugăciunea lui Iisus".)

Un sfat bun şi practic este să te axezi pe o singură formă a Rugăciunii şi să rămâi la ea. Sfântul Grigorie Sinaitul (1265-1346) îi sfătuia pe monahi să-şi înceapă rugăciunea spunând „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" neîncetat „până oboseşti", spune el. Apoi, trebuie să te întorci la „cealaltă jumătate" a Rugăciunii şi să te rogi „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" din nou, repetând-o de multe ori; când oboseşti din nou, atunci trebuie să revii la forma originală a Rugăciunii. Dar, avertizează Sfântul Grigorie, monahii ar trebui să nu alterneze „din lenevie" formele Rugăciunii prea adesea. „Fiindcă, aşa cum plantele nu prind rădăcină dacă sunt răsădite prea adesea, nici mişcările rugăciunii [nu rămân] în inimă atunci când cuvintele sunt schimbate deseori."

Sfântul Grigorie are în vedere monahii care se roagă ore întregi, ceea ce nu corespunde cu realitatea noastră. Dar, în acest sens, sfatul lui Grigorie se aplică şi noua, de asemenea: alege o formă a Rugăciunii care este cea mai bună pentru tine şi rămâi la ea, astfel încât obiceiul j poate prinde rădăcină şi nu se poate ofili din cauza] prea multor schimbări.

Frederica Mathewes-Green

Rugaciunea lui Iisus. Calauza inimii catre Dumnezeu, EDITURA DOXOLOGIA

Cumpara cartea "Rugaciunea lui Iisus. Calauza inimii catre Dumnezeu"

Note:

14 Irenee Hausherr, Numele lui Iisus, Cistercian Publications, Kalamazoo, 1978, pp. 63 ş.u.
 

 

24 Octombrie 2016

Vizualizari: 718

Voteaza:

Ce forma de rugaciune ar trebui sa folosesc? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE