Ce ne opreste de la rugaciune?

Ce ne opreste de la rugaciune? Mareste imaginea.

Daca posibilitatea de a ajunge la unire cu Dumnezeul cel vesnic si negrait, de "a fi desavarsit", de "a se face tot ca focul" pare de neinteles si departata, neobisnuita si straina de firea noastra, trebuie sa intelegem ca aceasta instrainare isi are obarsia nu in firea noastra, ci in intrebuintarea pacatoasa a firii noastre. Noi - nu Dumnezeu, nu lumea - suntem cei care ne-am transformat pe noi insine in fiinte marginite si muritoare, asa de zdrobite si de indepartate de harul lui Dumnezeu.

In ceea ce-L priveste, Dumnezeu a facut pentru omenire o fire in asemenea armonie cu firea Lui dumnezeiasca, incat poate sa desparta marile, sa umble pe apa, sa porunceasca vanturilor, sa-i vindece pe bolnavi, sa-i ridice pe morti si chiar sa-i invie din mormant; dar noi am luat firea aceasta si am transformat-o in ceva ce moare chiar inainte de moarte, care s-a instrainat de Dumnezeu in asa masura, incat nu mai poate sa-L vada deloc - si ajunge chiar sa puna la indoiala insasi existenta Lui. Apoi - si aceasta este ne-bunia noastra cea mai mare - luam dimensiunile marginite ale acestei existente pervertite si le definim ca "normale", "firesti", de vreme ce pe ele am ajuns sa le cunoastem cel mai bine; si definim orice trece dincolo de ele ca "nefiresc" sau "mai presus de fire" si, drept urmare, devenim neincrezatori chiar si fata de acele lucruri care, dupa fagaduinta lui Dumnezeu, i-au fost menite omului - a-I grai, a sta de vorba cu El, a-L vedea, a se impartasi de puterea si de fagaduintele Lui.

Nu vom putea niciodata incuraja dezvoltarea rugaciunii daca nu ajungem sa intelegem marea nebunie a acceptarii pacatului nostru! Pacatul nostru este cel care a ajuns sa ne defineasca realitatea - nu pentru ca el este „real" (caci pacatul este o lucrare care prin sine insusi nu are substanta, nici fiinta reala), ci pentru ca am facut din el un prieten asa de apropiat, incat am pierdut cu totul din vedere realitatea pe care a facut-o Dumnezeu1. Incepem sa vorbim despre „firea noastra cazuta" ca si cum aceasta ar avea oarecare existenta reala si apoi ne grabim sa-i ingaduim acestei viziuni pervertite sa ne modeleze intreaga realitate, asa cum o vedem si o explicam, incepem cu tanguirea vrednica de osanda ca unirea cu Bunul Dumnezeu nu este cu putinta si curand tagaduim cu totul ca omul este bun. Incepem prin a tagadui posibilitatea desavarsirii sufletului si curand tagaduim insasi existenta sufletului. Nu reusim sa-L vedem pe Dumnezeu prezent in universul gandit de El si curand marturisim ca nu El a gandit universul. Si asa, pentru ca pacatul nostru ne defineste viziunea, omul vine curand la locul in care il tagaduieste pe Dumnezeu cu totul - o fapta de mult implinita in lumea aceasta.

Nu lasa orbirea aceasta fata de adevar sa-ti intunece vederea duhovniceasca si sa te opreasca de la inceputul, si cu atat mai putin de la inaltimile ei! Aminteste-ti ca, in ciuda ticalosiei sale, omul este indeajuns de pretios pentru ca Tatal sa-L trimita pe Fiul Sau cel Unul-Nascut ca sa-l sfinteasca si sa-l rascumpere. Aminteste-ti ca ai fost facut nu pentru Pacatul nostru ne limiteaza viziunea si perceptia, este adevarat; dar Domnul a venit sa dea vedere celor orbi. Ochii rugaciunii pot fi deschisi, inceputul nobil si sfant, acel dor al inimii tale, nu poate fi impiedicat sau oprit - nici de pacat, nici de rau, nici chiar de moarte - decat daca tu vrei sa fie asa. Dar daca voim sa primim si sa acceptam darul rugaciunii, pe care Dumnezeul nostru cel milostiv il ofera cu dragoste intregii lumi, atunci toate cele care ne impiedica de la odihna cea adevarata intru Hristos vor fi lipsite de puterea lor, iar inima va trai intru dragostea Facatorului ei.

Nota: 1 Cf. cuvintelor Sfantului Diadoh al Foticeii (sec. al V-lea d.Hr.): „Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenita a amintirii lui Dumnezeu sa ne ferim de a ne deprinde cu raul. Caci e mai puternica firea binelui decat deprinderea raului. Fiindca cel dintai este, pe cand cel de-al doilea nu este, decat numai in faptul ca se face" (Cuvant ascetic in o suta de capete, 3, in Filocalia, vol. I, ed.cil., pp. 335-336).

Arhimandritul Irineu

Articol preluat din lucrarea "Inceputul unei vieti in rugaciune", Editura Sophia

Cumpara cartea "Inceputul unei vieti in rugaciune"



.

01 Septembrie 2014

Vizualizari: 2963

Voteaza:

Ce ne opreste de la rugaciune? 3.50 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE