Oamenii conştientizează din ce în ce mai mult valoarea vieţii în care nu există tot ceea ce ne înconjoară de obicei: televizoare, jocuri pe calculator, radio, adică acele lucruri pe care le folosim pentru a ne detaşa de noi înşine. Oamenii simt din ce în ce mai mult cum li se schimbă mintea atunci când nu se supun permanentului bombardament de informaţii şi distracţii. Şi acest lucru este foarte important, deoarece atunci suntem nevoiţi să ne îndreptăm gândul spre lucrurile mai complicate şi esenţiale. Incepem să ne întrebăm ce, de ce şi pentru ce o facem.

Nu ştiu cum stă treaba în familiile voastre, dar vreau să ating o chestiune care mă aduce într-o mare nedumerire. De unde ne vine uneori o irascibilitate atât de mare, această ură a unora faţă de alţii? Nu spun că este întotdeauna nemotivată, dar de ce apare atunci când s-ar părea că nu o provoacă nimic? De ce dintr-odată cele bune încep să ne pară rele şi neplăcute? Şi începem să judecăm, să facem observaţii usturătoare, să ne irităm... De ce e aşa? Este prima întrebare la care trebuie să răspundem.

Poate că ni se întâmplă deoarece avem totul, dar nu preţuim asta. Nu am în vedere „totul" în sens material. Am în vedere toate posibilităţile ca viaţa noastră să fie bună.

Există şi o a doua întrebare. Astăzi am cugetat la ea cu unul dintre fraţi. Ce să facem cu noi înşine, cu viaţa noastră? Deseori ne gândim la asta, dar gândurile noastre se reduc la nevoia de a face sau a nu face anumite fapte. însă ar trebui să ne întrebăm: „Cine sunt eu?" întrebarea despre ce să facem se reduce la schimbarea comportamentului, la schimbarea activităţii. Ea diferă radical de întrebările precum: „De ce fac ceea ce fac?" şi „De ce fac asta în general?" Iar întrebarea: „Ce să fac?" este deja cu totul altceva.

Dar evităm tocmai întrebările legate de motivul pentru care facem ceea ce facem. De ce? Păi, pentru că ele sunt asemenea cutiei Pandorei: o deschidem şi - vai nouă! - nu mai putem controla ceea ce se întâmplă. Mult mai uşor este să-ţi spui: „Pot să procedez aşa sau altfel? Cum e mai bine?" Dar niciuna dintre întrebările acestea nu va avea legătură cu întrebarea: „Cine Sunt eu?" De parcă asta nici nu ar avea vreo importanţă. De parcă ar fi corect să alegi ce să faci şi să te îndrepţi spre scopul tău, iar restul lucrurilor să le amâni pentru mai târziu. La fel şi noi amânăm viaţa noastră pentru mai târziu. Pentru mai târziu, pentru mai târziu, pentru mai târziu, fără a ne pune vreodată întrebarea: „Cine suntem?" şi „De ce?"

Intr-o zi am stat de vorbă cu un monah şi m-am interesat:

- Aici vă rugaţi pentru toţi?

- Da. Ne rugăm pentru toţi. Pentru toţi, dar nu pentru fiecare în parte. Pentru că de fiecare în parte are grijă Dumnezeu. Omul trebuie singur să răspundă chemării lui Dumnezeu. Venim aici din lume şi închidem uşa în urma noastră. Ne rugăm pentru lume, însă uşa către ea este încuiată. Ne rugăm pentru toţi cei asupra cărora se revarsă mila lui Dumnezeu. Dar nu cerem pentru cineva în mod special, nu acordăm atenţie unui singur om, căci toată atenţia noastră îi este dedicată lui Dumnezeu. Altfel gândurile hoinăresc, atenţia şi rugăciunea se risipesc şi nu mai năzuiesc către Domnul, iar noi devenim incapabili să mai facem lucrul pentru care am venit aici.

Crezând că îl distrag pe monah de la muncă, mi-am cerut scuze.

- Nu, nu, ce spuneţi? a zis el, fluturând din mâini. Asta este ascultarea mea, de a-i primi pe pelerini. Aţi venit şi sunt cu dumneavoastră. Dar chiar dacă nu aţi fi venit, oricum aş fi cu dumneavoastră.

Cunosc un părinte, Dorotei. Minunat om! Mi-e greu să-mi şi imaginez cum el, slab şi tăcut, săvârşeşte nişte nevoinţe atât de mari. Liturghie, rugăciune, nevoinţă. Liturghie, rugăciune, nevo-inţă. Şi aşa în fiecare zi! A fost tuns în monahism în urmă cu 52 de ani în Ţara Sfântă. De 52 de ani îl urmează pe Domnul, străduindu-se să facă ascultare. Iar atunci când părintele Dorotei a vieţuit în Ţara Sfântă, nu ieşea deloc din aşezământ. Monahii de acolo nici nu bagă în seamă când cineva le aduce ceva, dar nici nu cârtesc când binefăcătorii lipsesc foarte mult timp. Ceea ce se întâmplă dincolo de zidurile mănăstirii nu are pentru ei nicio importanţă. Părintele Dorotei a conştientizat că are în viată - la fel ca noi toţi - o singură şansă. A înţeles şi s-a hotărât să nu se mai întoarcă, ci să se folosească de această şansă până la capăt.

Noi însă trăim în aşa fel, încât cele exterioare au pentru noi o importanţă imensă, iar pe cele ce sunt în interior aproape că nici nu le băgăm în seamă. Şi ce avem? Părintele Dorotei are pace în interior, iar noi - lupte, discordii, neînţelegeri. Dar de ce? Noi nu înţelegem. Gândiţi-vă numai că majoritatea oamenilor ar spune despre aceşti monahi că şi-au pierdut minţile. Stau acolo în mănăstirea lor... Nişte nebuni, cui îi trebuie ceea ce fac? Iar ei spun: „Chiar dacă nu face nimeni acest lucru, noi îl facem.

Suntem nebuni, da. Nebuni cu desăvârşire şi, de aceea, facem asta."

Să cugetăm. Iată, locuim într-o ţară în care Dumnezeu ne-a îndreptat pe noi şi pe copiii noştri pentru a fi absolut liberi, pentru ca fiecare să poată să se dezvolte ca om în sensul deplin al acestui cuvânt. Dar oare nu suntem robi?! In ce robie groaznică ne aflăm! Mă veţi contrazice, spunând că suntem liberi. Dar ce anume îl face pe om liber?

Este o întrebare atât de complicată, dureroasă, încât chiar mi-e greu să-mi exprim sentimentele atunci când o pun. Ceea ce ne înconjoară astăzi se deosebeşte foarte mult de lumea în care am crescut. Este greu să înţelegi cum e posibil să trăieşti fără să aspiri la Dumnezeu. Eu nu-mi pot imagina cum poţi să trăieşti şi să nu crezi, să nu îţi spui: „Trebuie să împlinesc lucrul pentru care sunt aici. Trăiesc o singură dată, mi s-a dat o singură şansă. Nu vreau să-mi irosesc viaţa, vreau să fiu cu Dumnezeu, să fiu desăvârşit." Nu înţeleg cum de există oameni care nu cugetă la aceste întrebări.

De curând, am stat de vorbă cu un domn. Este ortodox, dar nu merge la biserică. Nu este important pentru el. Vrea să-şi petreacă timpul cu familia, să-şi facă treburile, să muncească şi aşa mai departe. L-am întrebat:

- Dar pentru ce? La ce bun toate acestea?

- Păi, ca să fiu fericit.

- Dar ce înseamnă să fii fericit? Iţi vei construi o casă, vei investi bani în ea, apoi va avea loc un incendiu şi casa va arde. Bani nu vor mai fi, nu va mai fi nimic şi tu vei suferi. Ce îţi va rămâne? Nimic.

Tot ce facem are un anumit sens, însă noi ne delimităm de el. De ce? De ce ne delimităm de adevăr?

Acum câţiva ani am stat de vorbă cu o familie. Prima a venit la mine soţia. Ea cânta în corul bisericesc, iar soţul - nu. Asta o mâhnea. Femeia a spus că soţul ei nu era chiar ateu, dar nu credea.

- Cum adică? nu am înţeles eu.

Ea mi-a povestit că el s-a născut într-o familie ortodoxă, dar în mediul pe care îl frecventa religia şi tot ce e legat de ea nu aveau nicio importanţă. Şi a continuat:

- Insă eu cred, dar, ştiţi, până la o anumită limită. Căci nu putem înţelege Scriptura literalmente. Nu putem considera că, în realitate, cuvintele lui Hristos sunt ceva ce s-a întâmplat, căci adesea ele sunt lipsite de sens.

Pe deasupra, fiica i-a mărturisit că vroia să devină monahie şi mama era din cale afară de revoltată. Plângea în hohote, exclamând că monahismul este bun, dar nu e potrivit pentru copiii ei:

- Nu vreau ca fiica mea să-şi sacrifice viaţa! Nu vreau să-şi irosească viaţa!

Am întrebat-o:

- Este majoră?

- Da, dar ea încă nu conştientizează toate greutăţile legate de această alegere a ei.

- Dar ce spuneţi de căsnicia dumneavoastră? Oare nu aveţi greutăţi în ea? Oare nu este dureros să trăiţi în lume, unde ni se întâmplă atâtea nenorociri?

- Dar este ceva normal. E în firea lucrurilor. Dar să pleci la mănăstire este cu totul ieşit din comun.

Era de neînduplecat. Nu şi nu. Orice, numai călugăria nu. Şi-a trimis fiica în Europa, în speranţa că se va mărita. Aceasta într-adevăr s-a căsătorit. Şi a divorţat. Apoi s-a mai căsătorit o dată, a născut doi copii. După care soţul a părăsit-o. Ea s-a căsătorit iarăşi... Acum este din nou divorţată, îşi creşte copiii singură, nu mai merge la biserică. în schimb, mama ei se bucură de nepoţi. La ce bun toate acestea? Ce facem?

- Părinte, eu cred că în viaţa fiecărui om trebuie să se întâmple ceva care să-l întoarcă la Dumnezeu. Mie mi s-a întâmplat această zguduire atunci când a murit tata şi mă uitam la trupul lui aşezat în sicriu. Părinţii mei nu mergeau la biserică. Am început să o fac singur, fără ei. Atunci când au îmbătrânit, îi ajutam. Făceam tot posibilul pentru a le asigura o bătrâneţe liniştită. Dar totul se petrecea parcă de la sine, cu propriile puteri. Incercam să-i conving să meargă la biserică, le povesteam cu încredere de sine cât de bine este acolo. Dar toate erau doar de dragul autoafirmării. Apoi tatăl meu a murit şi abia atunci am înţeles cu adevărat câtă nevoie avem de o viaţă în biserică. Am conştientizat că aceasta este adevărata cale, deoarece cândva viaţa mea se va termina, de asemenea. Deşi, de altfel, le spuneam aceasta şi mai înainte, inclusiv părinţilor. Este mai bine să intre Dumnezeu în viaţa noastră nu prin moarte, ci altfel. Poate nu este un exemplu prea bun, dar pe mine m-a influenţat. Probabil m-am speriat. Pur şi simplu am înţeles că trebuie să fii cu Dumnezeu. Moartea mi s-a părut atât de inopinată, atât de neaşteptată.

- Moartea este întotdeauna neaşteptată şi bruscă. Nimeni nu se aşteaptă vreodată că va veni.

- Aşa este, dar la 57 de ani deja poţi să te aştepţi că în scurt timp nevoinţele pământeşti se vor termina şi vei pleca acolo unde este adevărata noastră casă.

- Noi încercăm să prevenim plecarea rudelor noastre, dar degeaba. Insă putem să-i influenţăm prin exemplul nostru. Atunci când începem să le predicăm prin cuvânt, deseori nu suntem ascultaţi. Exemplul personal, iată cea mai bună predică. Trebuie să mărturisim despre credinţa noastră prin fapte. Este nevoie de comunicare, împreună-lucrare, numai aşa ne vom cunoaşte cu adevărat unii pe alţii.

Odată a venit la „Casa milei" o femeie de vreo 40 de ani. Văzând-o, chiar m-am speriat: în loc de haine avea pe ea nişte cârpe, în gură i se vedeau nişte cioburi putrede în loc de dinţi. Mirosea urât. Se vedea că era o drogată.

Această femeie a stat la noi câteva zile, după care s-a întors în stradă. Ea s-a obişnuit cu acest trai şi nu mai putea să facă faţă atracţiei pentru vagabondaj. Când mi s-a spus despre plecarea ei, m-am mâhnit:

- Groaznic! Sărmana! Este deja foarte bătrână, arată ca la 100 de ani, este deja pe ducă.

- Ba nu! Ea spunea că are 41.

- Ah! Orice femeie la 100 de ani va spune că are 18. Nu cred că o s-o mai vedem.

Dar a trecut o jumătate de an şi a apărut din nou, bătută măr, o fi burduşit-o zdravăn vreun amic. In toate aceste luni a băut, s-a drogat. Toată faţa îi era plină de vânătăi, hematoame şi cicatrici. Ziceai că nu era om, ci ruină. Dar a venit. Ii era foarte greu a se obişnui cu un mod de viaţă sănătos, dar am făcut faţă acestei dificultăţi şi ea a stat la noi vreo patru luni. Intr-o zi s-a aşezat lângă mine:

- Vreau să vă arăt ceva.

- Hai!

In această discuţie ea şi-a deschis inima. Mi-a arătat poza unei fetiţe foarte frumoase.

- Ah! Este fiica dumneavoastră? am exclamat.

Ea a început să plângă:

- Eu am fost aşa.

Niciodată nu v-aţi fi gândit că ar fi putut fi ea! Un zâmbet atât de frumos, dinţi albi. O frumuseţe de fetiţă!

- Asta chiar eşti tu? am spus cu uimire. Niciodată nu m-aş fi gândit!

- In ce m-am transformat! Ce am făcut cu mine! Cum de am ajuns în acest hal?!

Şi tot ea a răspuns:

- Nu voiam să ascult de nimeni şi de nimic. Voiam să fac totul de capul meu. „Nu trebuie să-mi spuneţi nimic! Nu înţelegeţi nimic. Pentru voi este rău, iar pentru mine - bine. Şi vreau să-mi fie bine. Voi face aşa cum vreau", le strigam rudelor. Nu ascultam de mama, nu ascultam de tata, nu ascultam de nimeni. Pentru că voiam să fac ce vreau. Şi iată rezultatul. Nu ştiu cum de am mai rămas vie până acum. Probabil Dumnezeu vrea să mai trăiesc ceva timp.

Impreună cu unul dintre cei mai buni angajaţi ai noştri m-am gândit cum să-i ajutăm pe asemenea oameni, cum s-o vindecăm pe această femeie de închistarea copleşitoare în propriul „eu". Nicio grijă de alţii. Totul numai pentru sine. Şi nu pentru că ar fi fost supusă cândva, în copilărie, violenţei sau unui tratament crud, pur şi simplu ea nu ştia să asculte de alţii. Nu ştia să înveţe, atât de marş era mândria ei. „Nu trebuie să-mi spuneţi ce să fac", spunea ea cu jumătate de gură. Şi asta a ajuns să fie o obişnuinţă. Femeia îşi spunea singură ce să facă, dar în realitate vrăjmaşul îi şoptea. Şi ea se rostogolea din ce în ce mai jos. Inţelegeţi?

Poveştile de acest gen îmi stârnesc neliniştea. Cât de uşor este să te păcăleşti, să rătăceşti!

Vrăjmaşul nu doarme. Se duce un război nevăzut. Imaginaţi-vă un om bolnav, care ştie că nu are voie să mănânce cartofi şi continuă totuşi să-i mănânce, crezând că pentru el este singura hrană bună. Nebunie! Dar el continuă să facă aşa. Sau omul fumează şi îşi spune: „Astăzi mai fumez, dar de mâine mă las." Toată ziua doarme, iar a doua zi nu mai ţine minte ce voia să facă. O absurditate! Ea ne caracterizează într-o anumită măsură pe toţi. Cunoaştem adevărul, dar continuăm să ne jucăm, făcând ceea ce ne place, nu ce este mai greu. Ceea ce este mai greu ne plictiseşte. Noi alegem plăcerea. Dar asta nu e viaţă! Viaţa ni s-a dat pentru altceva. Cât de mult pierdem!

Ştiţi, pur şi simplu aş vrea să vă propun câteva idei la care aţi putea să cugetaţi. Ţineţi minte cum cineva a spus că nu trebuie să predicaţi toată noaptea şi să încercaţi să vă faceţi auziţi de toţi oamenii, pentru că oricum nu veţi reuşi? Este din Epistola către Corinteni.

Apostolul Pavel, salvându-se de la persecuţii, s-a îndreptat către Corint, un oraş grecesc minunat. Acolo el a stat de vorbă cu oamenii, dar ei nu înţelegeau despre ce le vorbea. Evanghelia de la Ioan ne spune că Dumnezeu este Iubire. Asta nu înseamnă că iubirea este Dumnezeul nostru, înseamnă că dintre toate felurile de comportament uman anume iubirea ne apropie cel mai mult de înţelegerea Celui Care este Domnul.

Arhimandritul Ioachim Parr
Fragment din cartea “Cand cei doi devin una”, Editura Egumenita

Cumpara cartea “Cand cei doi devin una”

• Exemplul personal- un avant pe scara desavarsirii spirituale
  Publicat in : Religie
• Sensul Sfintei Impartasanii in viziunea Preotului, ce se afla intre spovedanie si duhovnicie
  Publicat in : Religie
• Dumnezeu este in suflet si nu am nevoie sa merg la biserica
  Publicat in : Credinta