Cele doua chipuri ale smereniei

Cele doua chipuri ale smereniei Mareste imaginea.

PENTRU CELE DOUĂ CHIPURI ALE SMERENIEI: CEA NEFĂCUTĂ - DUMNEZEIASCĂ, ŞI CEA FĂCUTĂ – ASCETICĂ

Smerenia ne-a poruncit-o Domnul pentru a ne asemăna Lui (cf. Mt. 11: 29). Smerenia, contrar mândriei, deschide inima într'o mişcare de dragoste către întreaga făptură. Ea se desfată văzând pe ceilalţi în slavă. Ea cu adevărat face pe om asemenea lui Dumnezeu, pogoară asupra lui Nefăcuta, dumnezeiasca Lumină şi îl umple de setea de a se asemăna Lui în toate planurile. O oarecare umbră a smereniei dumnezeieştii iubiri este dragostea mamei către rodul pântecelui ei. Ea slujeşte pruncului, se înrobeşte pe sine, fără să simtă în aceasta nici o înjosire. Astfel, în dragostea lui Hristos nu există înjosire atunci când El, dându-ne în Sine „pildă" (Io. 13: 15), a spălat picioarele Apostolilor la Cina cea de Taină. Dragostea lui Hristos voieşte să slujească celor slabi şi celor „mai mici" ai acestui veac.

Domnul nu ne-ar fi dat porunca de „a nu defăima nici pre unul din aceştia mici" (Mt. 18: 10), dacă nu ar face El însuşi aceeaşi. Adevărata iubire duhovnicească sărută locul unde au stătut picioarele lui Hristos, Care ne-a dat nouă această cerească stare. Purtătoare de vecinicie ce nu cunoaşte moarte, dragostea lui Hristos se dă pe sine slujirii, ba chiar sfâşierii pentru ceilalţi.

Această lumină a veciniciei este, bineînţeles, un curat dar. Noi nimica nu avem, „care nu am luat de la El" (cf. 1 Cor. 4: 7); în schimb, acest curat dar ni-l însuşim printr'o grea nevoinţă, prin pro-pria răstignire. Iar aceasta pentru ca Domnul, la Judecata cea de Apoi, să ne poată atribui nouă ceea ce însuşi a săvârşit în noi prin venirea Sa.
Pe de altă parte, eu nici nu aş putea să mă cunosc ca fiind slobod în actul iubirii, dacă iubirea ar fi numai îndulcire. Când eu sânt „răstignit", atunci am îndrăznirea să spun Tatălui: „Te iubesc", şi inima ştie că o astfel de iubire este adevărată şi sfântă. Dumnezeu caută prilej spre a ne pune în seamă toată buna noastră facere; noi însă toate le punem în seama Lui. Neaflând în noi nimic vrednic de Vecinica împărăţie, devenim deplin moştenitori însuşindu-ne cele ce îi aparţin.

Inaintea fericitului său sfârşit, Stareţul Siluan spunea: „Incă nu m'am smerit". In scrierile Stareţului desluşim fără anevoinţă două chipuri ale smereniei, unul al nevoinţei, celălalt dumnezeiesc. Sub aspectul nevoinţei, smerenia se exprimă prin conştientizarea faptului de a fi „mai rău decât toţi". Dumnezeieştii smerenii însă nu îi este propriu momentul comparaţiei. Ea este atributul fiinţial al dumnezeieştii Iubiri. Dragostea aceasta este simplă, nicidecum mândră, „nu de sus". Dumnezeu este smerit; El este protivnic mândriei. Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4: 8), iară mândria protivnica adevăratei Iubiri. Smerenia lui Dumnezeu constă în aceea că El se dă pe Sine fără hotar, în toată deplinătatea Lui. Scris este: Domnul celor mândri stă împrotivă, iară celor smeriţi dă har (Iac. 4: 6; 1 Pt. 5: 5). „Le stă împrotivă" - adică nu va să Se împreune vecinie cu cei mândri; îi lasă să se chinuie în mândra lor izolare, în neiubitoarea lor rupere de Dumnezeu şi de celelalte făpturi cuvântătoare.

Spunând că „încă nu s'a smerit", Stareţul avea în vedere acea dumnezeiască „smerenie de nedescris" pe care a cunoscut-o atunci când i s'a arătat Hristos. „Eu încă nu m'am smerit" - eu am cunoscut smerenia în Duhul Sfânt, dar a o dobândi în întregime nu am putut.

Defăimarea de sine a Stareţului nu trebuie să ascundă de la noi ceea ce el însuşi mi-a spus, că „dacă vederea lui Hristos cel viu s'ar fi prelungit încă o clipită, eu nu aş fi rămas viu". Şi astfel, „a ajunge la această smerenie", şi a rămânea viu - omul nu poate, îmi amintesc că într'o zi Stareţul mi-a zis: „Desăvârşitul har, firea noastră pământească nu îl poate purta... Mai uşor este să porţi în mâinile goale cărbuni aprinşi decât să păstrezi acest foc ceresc". Acest foc mistuie tot ceea ce aparţine într'un fel sau altul stricăciunii: Trup şi sânge, împărăţia lui Dumnezeu a moşteni nu pot; nici stricăciunea nestricăciune va moşteni (1 Cor. 15: 50). Neapărat ea trebuie să se prefacă într'alt trup, unul duhovnicesc, asemenea trupului lui Hristos cel înviat - trup în care moartea de acum nu mai are loc.

Firească este lucrării nevoinţei creştine însuşirea kenotică. „Kenoza" noastră (deşertarea, micşorarea de sine) în condiţia de faţă este de neocolit, în vârtutea căderii în mândrie. Pentru mântuirea noastră, Dumnezeu însă merge neasemuit mai departe: noi nicidecum îl ajungem în micşorarea Sa. Lui, ca Absolut, îi este propriu, în orice ar face, să meargă dincolo de tot hotarul, unde noi nu îndrăznim a merge. Liturghia noastră este cât se poate de strâns legată de cele lumii răscumpărare faceri ale lui Hristos. Prin această preasfântă taină ne învăţăm a trăi caracterul vecinie al „deşertării" Cuvântului Tatălui. Kenoza Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, theologic o putem gândi în limitele Epistolei către Filippiseni (2: 4-11); dar îngăduit este şi a trece dincolo de hotarele acestea contemplând pe Dumnezeu în Sine însuşi, adică în Fiinţa Lui cea fără de început.

Kenoza constă şi în aceea că Făcătorul a tot ce este a luat asuprăşi „chipul" făpturii, şi chip de rob: întruparea - înomenirea. îl Cunoaştem ca om real, chiar dacă nu a încetat să fie şi Dumnezeu. Noi lepădăm ideea păgubitoare a dochetismului. El cu adevărat este Dumnezeu-Om. In actul Său de Suire-înălţare nu era prezent actul dezîntrupării.

Şi astfel deşertarea - kenoza - nu s'a sfârşit pe Cruce, nici în mormânt şi în pogorârea la iad, nici în învierea Lui şi în înălţare. Ea trebuie înţeleasă nu numai în aceste limite, dar şi întru aceea că El, purtătorul aceleiaşi De-Sine-Fiinţe carea este şi în Tatăl, toate le dă Tatălui Său. Dintru aceasta zărim că şi Tatăl, în cea mai-nainte-de-veci Naştere a Fiului, Şi-a deşertat întreaga plinătate, vărsându-o în Cel Născut: Deşertarea Tatălui. Prin urmare, iubirii lui Dumnezeu îi este propriu absolutul deşertării. In Dumnezeu, într'un chip de neînţeles nouă, se îmbină două extreme: pe de-o parte plinătatea Fiinţei, şi pe de alta, plinătatea micşorării de sine, a smereniei. El, Dumnezeul nostru, este absolut în toate mişcările Lui: El este absolut „marele", şi tot El - nesfârşit „micul".

Nouă ni s'a descoperit Dragostea nemărginită, în unimea ei cu tot aşa o nemărginită smerenie. în smerenie se află măreţia. Pentru faptul că Hristos S'a smerit pe Sine, i s'a dăruit Nume mai presus de tot numele: Tot carele se înalţă pre sine smeri-se-va, şi cel ce se smereşte pre sine se va înălţa (Lc. 14: 11). Şi Părinţii noştri au înclinat să creadă că, dacă singură mândria a fost destul pentru cădere, atuncea nu destulă este singură smerenia pentru mântuire?

Arhim. Sofronie Saharov

Nasterea intru Imparatia cea neclatita, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Nasterea intru Imparatia cea neclatita"

08 Ianuarie 2016

Vizualizari: 1056

Voteaza:

Cele doua chipuri ale smereniei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE