Cu cel ce-ti e vrajmas sa te porti ca si cu un prieten al tau

Cu cel ce-ti e vrajmas sa te porti ca si cu un prieten al tau Mareste imaginea.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG
Cu cel ce-ţi e vrăjmaş să te porţi ca şi cu un prieten al tău

Text
„Altceva este a nu ne mânia din pricina necinstirilor, a batjocurilor, a încercărilor şi a necazurilor, şi altceva a fi mulţumit de ele şi a ne ruga pentru cei ce ne fac unele ca acestea. Altceva este a-i iubi din suflet pe aceştia şi altceva să-ţi şi întipăreşti pe deasupra în minte chipul fiecăruia dintre ei şi a-i îmbrăţişa fără patimă ca pe nişte adevăraţi prieteni, cu lacrimi de iubire nefăţarnică, fără să se afle în acea clipă nici o urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucrul cel mai mare decât cele spuse este ca în vremea ispitelor să aibă omul în chip neschimbat aceeaşi bună simţire pentru cei ce-l batjocoresc în faţă, îl vorbesc de rău, îl judecă, îl osândesc, îl înjură şi-l scuipă, şi pentru cei ce au pe din afară înfăţişarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleaşi lucruri, fără să se poată ascunde de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decât toate acestea socotesc că este ca cineva să uite cu desăvârşire cele îndurate şi să nu-şi aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întâmplat, fie că lipsesc, fie că sunt de faţă cei care l-au supărat, ci să-i primească şi pe aceştia la fel ca pe prie eni, când se întâlnesc şi la mese, fără a se mai gândi la cele trecute."1

Comentariu
Sunt multe treptele iubirii de vrăjmaşi. Pe unele le înfăţişează aici Sfântul Simeon Noul Teolog, arătând că nu e deloc simplu şi uşor de împlinit această cerească lucrare a iubirii.

Intâia treaptă e, aşadar, să nu te mânii pentru necinstiri, batjocuri, încercări şi necazuri pricinuite de cel de lângă noi.

A doua, să le primeşti cu mulţumire.

A treia, să te rogi pentru cel care te face să suferi.

A patra, să-l iubeşti din tot sufletul, cu adevărat şi profund.

A cincea, aşa să-l iubeşti, încât pururi să-ţi aminteşti de el cu gând curat, fără mâhnire, ca de un prieten iubit.

A şasea, să-ţi păstrezi pacea sufletului când eşti jignit, batjocorit sau chiar lovit, fără să te socoteşti pe tine sfânt, iar pe cel ce-ţi face rău, un nemernic.

A şaptea, să nu te tulburi aflând că e făţarnic cel pe care-l ţii de prieten.

A opta, să uiţi de răul îndurat şi când e de faţă neprietenul tău şi când nu e, şi ca pe un prieten apropiat să-l primeşti.

Urcuşul pe această scară cu multe trepte a iubirii vrăjmaşilor îl face omul zicând „nu" duşmăniei şi „da" prieteniei; adică, strunind sufletul de la pornirea de a-l socoti pe celălalt duşman şi îmboldindu-l să-l privească şi să se poarte cu el ca şi cu un prieten. Şi nu e „da" fără „nu"; cum ai putea să-l socoteşti prieten pe cel pe care nu încetezi să-l socoteşti duşman?

Şi zice omul „nu" duşmăniei prin înfrânare şi nevoinţă, prin lepădare de sine, mai cu seamă; prin surparea patimilor, pe care se zideşte, ca pe o temelie, omul lăuntric cel căzut; căci de la ele îşi are vlaga şi puterea de a ne ţintui de lutul lui. Cele de căpetenie sunt iubirea de sine şi fiica ei dintâi, mândria - de care se anină slava deşartă, atât de înrudită cu ea, încât unii Părinţii le socotesc a fi totuna. Numai iubirea rea de sine şi mândria ne fac gingaşi la învinuiri - fie că-s drepte ori nedrepte -, la necinstiri, batjocuri şi relele de la ceilalţi. Acestea două fac sufletul supărăcios, bănuitor, aşadar slab în faţa atacurilor şi uşor de rănit; acestea ne mână să răspundem la rău cu alte rele, care ucid iubirea: mânia, ura, ranchiuna, dispreţuirea şi judecarea celuilalt. Aşa se pierde sufletul şi se înmulţeşte vrăjmăşia.

Pe cel care s-a lepădat de sine, săgetările răutăţii nu-l ating şi nu se iuţeşte să răspundă răului cu rău. De piatră rămâne şi cel nepăsător, şi acela care-şi dispreţuieşte vrăjmaşul, dar creştineşte nu-i aşa. Răbdarea răului se însoţeşte cu smerenia, ca să rămână neştirbită. Cel smerit îndură ca un nesimţitor, pentru că pururi e gata să socotească dreaptă orice învinuire şi orice ocară, cuvenită; vrăjmaşul, pentru el, e un binefăcător şi, după cum adesea spun Părinţii, doctor al sufletului său, văditor al păcatelor şi pricinuitor de îndreptare.

In fine, iertarea şterge pentru totdeauna orice pomenire a răului şi duşmănia faţă de cel ce ne-a rănit.

Sfântul Simeon pomeneşte aici şi rugăciunea pentru vrăjmaşi; cu adevărat, ea curăţeşte ochii, ca să-i vedem că simt sărmane victime ale diavolului, care îi mână la rele, şi ale patimilor lor. Şi atunci nu ne vom mai gândi la paguba noastră, ci la paguba celui de lângă noi, şi vom afla ce sunt mila şi compătimirea. Rugăciunea apropie pe om de om şi leagă sufletul de suflet. Intindem mâna noi, întinde şi fratele mâna; cu rugăciunea smerită şi iubitoare se îmblânzesc vrăjmaşii, cu vrăjmăşia şi mai tare se înrăiesc.

Cu smerenia, iertarea şi rugăciunea se zice „da" iubirii, socotindu-i prieteni pe vrăjmaşi, iubindu-i ca pe fraţi. E un lucru greu, dar, iată, Sfântul Simeon ne arată prin cuvântul său calea, pas cu pas.

Jean-Claude Larchet

DESPRE IUBIREA CREŞTINA, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "DESPRE IUBIREA CREŞTINA"

Nota:
1. Extras din Chapitres theologiques, gnostiques etpratiques, 1, 92, Sources Chretiennes, nr. 51, Cerf, Paris, 1957, pp. 67-68; în rom., Filocalia, vol. 6.

19 August 2016

Vizualizari: 4234

Voteaza:

Cu cel ce-ti e vrajmas sa te porti ca si cu un prieten al tau 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE