Cultura religiei sau religia culturii

Cultura religiei sau religia culturii Mareste imaginea.

Tendinta dominanta in lumea moderna este aceea de a se subsuma religia culturii, confundandu-se astfel doua tipuri esential diferite de realitati spirituale. In fapt, religia reprezinta cu totul altceva decat fiecare ramura a culturii in parte (arta, filosofie, stiinta), si decat cultura, in ansamblul ei.

Privit independent de raportul sau cu Dumnezeu, omul poate desfasura in lume doua feluri de activitati (conforme "dublei naturi" a fiintei sale): unele materiale, alcatuind ceea ce numim indeobste civilizatie, iar altele spirituale, alcatuind ceea ce numim indeobste cultura. Civilizatia si cultura sunt deopotriva produse naturale ale geniului omenesc si reprezinta titlul nostru de noblete in perspectiva istorica.

Privit in raportul sau cu Dumnezeu, deci cu spiritul absolut, omul este predispus, prin latura spirituala a fiintei sale, nu doar la o activitate de tip cultural (ce se poate desfasura, pana la urma, si cu Dumnezeu, si fara Dumnezeu), ci si la o activitate de tip religios (in care Dumnezeu ramine factor indispensabil si primordial).

Exista, prin urmare, o sfera a spiritualitatii, in sens larg, de care tin, principial vorbind, atat religia, cat si cultura. Dar, in vreme ce cultura are o origine naturala si o finalitate istorica, religia are origine supra-naturala (revelatia) si finalitate supra-istorica (mintuirea).

Se scapa adeseori din vedere un aspect esential: orice religie autentica se cere asumata prin credinta, iar adevaratul inceput al vietii religioase se face prin optiunea categorica pentru o religie ("Sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine!"). Cine se arata dispus sa acorde credit la toate, acela nu crede, cu adevarat, in nimic. Acest gen de "deschidere" spirituala e specific si chiar indispensabil mentalitatii culturale, care se bazeaza pe insumare, dar nu si mentalitatii religioase, care se bazeaza pe optiune.

Cel ce-si zice "credincios", pretinzind "a crede" in acelasi timp, bunaoara, si-n Hristos si-n Buddha, si-n inviere si-n reincarnare, este ori naiv, ori nauc. Religia, oricare ar fi ea, este un absolut in care nu se poate crede relativ. Orice dez-absolutizare te aseaza in afara religiosului: poti fi un ins cumsecade, "cult" si "emancipat", dar "om religios" nu te mai poti numi.

"Don-juanismul" religios, cochetarea cu mai multe religii, simultan sau succesiv, nu poate fi decat semn de "usuratate" sufleteasca. De altfel, este un adevar istoriceste verificat ca eclectismul marcheaza epocile de criza moral-spirituala: religiile tind sa se stinga in eclectism, asa cum culturile tind sa se stinga in civilizatie. Este provizoria, dar fatala biruinta "entropica" a materialului asupra spiritualului, a "intunericului" asupra "luminii", marcand Istoria ca interval al Caderii, fara solutie in sine, ci doar in eshaton.

Pe de alta parte, e un adevar de-acum banal ca manifestarile culturale in genere s-au nascut din viata religioasa si in slujba acesteia. Cazul originii artelor este graitor. Nimeni nu mai contesta astazi ca primele manifestari artistice ale omului (picturile rupestre) aveau o semnificatie magico-religioasa; s-a vorbit, in legatura cu ele, chiar de o "religie a cavernelor", puternic contaminata de magie.

Nu doar artele plastice, ci si toate celelalte arte si-au inceput istoria in sfera sacrului, ca de altfel si filosofia (ca dragoste de intelepciunea initiatica) sau stiinta (desprinsa treptat din cunoasterea magico-mitico-religioasa si, apoi, filosofica a lumii); cultura este, nu doar lingvistic, derivata din cult ("e rezultatul diferentierii si extensiunii cultului", zice Berdiaev, dezvoltand ipoteza mai veche a lui Burckhardt).

Prin urmare, conditia originara a culturii este aceea de a lucra cu mijloace relative in slujba absolutului. Istoria spirituala a omului reprezinta un lung si complex dialog intre religie si cultura, intre spiritualitatea revelata si spiritualitatea naturala.

Au existat epoci in care religia a fost dominanta, subordonandu-si manifestarile culturale, asa cum au existat si epoci in care primatul a revenit culturii, cu orgoliile ei autonome. Aceasta deplasare de accent pare sa aiba, cel putin in aria euro-mediteraneeana, un caracter oarecum regulat, epocile teocentrice, axate pe "revelatia" sacrului (cum au fost Antichitatea timpurie si Evul Mediu), alternand cu epocile antropo-centrice, axate pe "revelatia" profanului (cum au fost Antichitatea clasica si Modernitatea, de la Renastere pana azi).

Pe de o parte, omul care-si adora zeii; pe de alta parte, omul care se adora pe sine insusi. Pe de o parte, credinta si smerenia, altoite pe "sentimentul starii de creatura" (Rudolf Otto); pe de alta parte, ratiunea si orgoliul, altoite pe asertinea ca omul ar fi "masura a tuturor lucrurilor" (Protagoras). Pe de o parte obsesia iluminarii mistice si a mintuirii in eternitate; pe de alta parte, obsesia cunoasterii de tip luciferic si a creatiei inlauntrul acestui "veac". Sau, cu formula augustiniana: "Doua iubiri au durat doua cetati: una, a iubirii de Dumnezeu, dusa pana la uitarea de sine; alta, a iubirii de sine, dusa pana la uitarea de Dumnezeu."

Rezulta de aici doua mari tipuri de cultura: cultura "ancillara" (de la lat. ancilla, "sluga"), specifica epocilor teocentrice, de esenta "serafica", si cultura "autonoma", specifica epocilor antropocentrice, de esenta "luciferica".

Geniul creator si iscoditor al omului (interpretabil, in termeni crestini, ca o consecinta a statului ontologic al fiintei umane, facute "dupa chipul si asemanarea" Creatorului) poate lucra in numele lui Dumnezeu si pentru Dumnezeu (dupa modelul adamic primordial), sau poate lucra in nume propriu si impotriva lui Dumnezeu (dupa modelul "ingerului cazut").

Oricum, religia nu trebuie confundata nici cu cultura in genere, nici cu cultura religioasa (ancillara) in particular. Desi apartin sferei comune a spiritualitatii, religia a fost si ramane altceva decit cultura, iar, principial, ea nu poate fi decat supraordonata acesteia.

Nu religiile se altoiesc pe culturi, ci culturile pe religii. Culturile antireligioase sunt culturi "matricide", expresii ale perversiunii, ale "iesirii din fire". Culturile "ancillare", in schimb, sunt sau pot fi "instrumente" ale mantuirii, "vehicule" inspre Dumnezeu. In ultima analiza, culturile "autonome" nu reprezinta decat tot atatea modalitati aleatorii ale omului de a muri "pe limba lui" (triumf al libertatii proaste, revendicate de jos, asupra libertatii adevarate, daruite de sus).

Noi traim spasmotic, astazi, pe cat se pare, amurgul unei epoci antropocentrice, de cultura autonoma. Daca alternanta despre care vorbeam nu este o iluzie, atunci ne asteapta, intr-un viitor nedefinit, zorii unei alte epoci teocentrice, de cultura ancillara... sau urgia apocaliptica, in fata careia culturile tac neputincioase.

Iulian Predescu

30 Iunie 2013

Vizualizari: 1478

Voteaza:

Cultura religiei sau religia culturii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE