Cum sa biruim frica

Cum sa biruim frica Mareste imaginea.

Armele duhovniceşti de luptă împotriva fricii

- Batiuşca, cum să ne dăm seama ca frica noastră e una ce ţine de patologic, că a ieşit din limitele normalului?

- Omului îi este firesc să se teamă de multe în viaţa aceasta. E normal. Iar frica patologică este probabil acea frică care paralizează voinţa omului şi care îl stăpâneşte într-atât, încât acesta îşi pierde capacitatea de a acţiona autonom. O asemenea frică nu îl fereşte pe om de primejdii, ci îi otrăveşte viaţa.

- Care este motivul pentru care un om se teme mai puţin, iar un altul aflat - teoretic - în aceeaşi situaţie se teme cu mult mai mult, ajungând chiar până la frica patologică?

- Poate că mai curând această întrebare ar trebui adresată psihologului, şi nu preotului. Eu voi numi o singură pricină, care mie, ca preot, îmi pare serioasă, şi care stă la baza multor frici. Este vorba despre puţinătatea credinţei omului.

In Sfânta Scriptură este un astfel de episod când, unui om aflat într-o situaţie înfricoşătoare, Domnul îi spune: „Nu te teme, crede numai!" Aceste cuvinte, pentru mine, sunt de multe ori cuvinte-cheie, atunci când cuget şi eu la pricinile pentru care noi, oamenii, ne temem atât de mult, şi la calea pe care să apucăm pentru a ne tămădui de această năpastă: Nu te teme, crede numai!

In episodul de care am amintit se vede că frica şi credinţa se exclud reciproc, nu pot merge împreună, deşi la o privire de suprafaţă acest lucru poate părea de neînţeles.

Dar dacă stai să iei aminte şi să vezi, de pildă, care este antonimul cuvântului „credinţă", la început ai să auzi că „necredinţă" sau „ateism". Şi iată că, judecând după aceste cuvinte, ajungem la frică. „Nu te teme, crede numai" înseamnă cape măsură ce crezi mai mult, te temi mai puţin, şi invers: cu cit crezi mai puţin, cu atât fricile devin mai mari. Mai este un loc în Sfânta Evanghelie, acela când Apostolii traversau Marea Galileei cu corabia. Marea se învolbura tot mai mult, iar Domnul dormea în corabie şi ucenicii, speriaţi, îl trezesc şi îi spun: „învăţătorule, oare nu Ţi-e grijă că pierim?" Domnul a certat vântul, şi furtuna s-a potolit. Totul s-a liniştit. Apoi El S-a întors spre ei şi le-a spus: „De ce sunteţi atât de fricoşi ? Cum nu aveţi credinţă ?"

Dacă vom căuta mai departe în Sfânta Scriptură, vom găsi în Psaltire stihuri minunate; iată de pildă, Psalmul 26 începe cu cuvintele: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?" Foarte, foarte des auzim aceste cuvinte citindu-se în biserică; şi acestea mi se par cuvinte de căpătâi, cuvinte-cheie. Ele lămuresc pricina multor frici care umplu sufletul omului.

In vremea dumnezeieştilor slujbe, preotul binecuvântează de mai multe ori norodul care stă de faţă cu cuvintele: „Pace tuturor!" Ce înseamnă pacea? Pacea este tocmai lipsa oricărei nelinişti, a fricii. Pentru că nimic altceva nu strică pacea omului ca frica şi neliniştea. La sfârşitul dumnezeieştii Liturghii, preotul spune întotdeauna: „Cu pace să ieşim!" Se presupune că pacea domneşte în sufletul tuturor celor care au luat parte la Liturghie, care s-au spovedit, s-au împărtăşit cu Sfintele Taine, s-au rugat. Dar când aceasta nu este, când omul se ţine departe de Dumnezeu, orice frică îi poate învifora inima.

Nu aş vrea să fiu simplist şi să spun că toţi oamenii credincioşi sunt oameni curajoşi, îndrăzneţi, că ei nu se tem de nimic, iar necredincioşii, dimpotrivă, ar fi nişte fricoşi, nişte laşi. Nu e aşa. Ştiu că printre oamenii care sunt cu totul departe de Biserică, care sunt necredincioşi, sunt mulţi foarte bărbătoşi şi îndrăzneţi şi au fost dintotdeauna; şi invers. Foarte bine înţeleg că printre oamenii care merg la biserică şi cred, sunt oamenii plini de frici. Pentru că nu e totul atât de simplu: cred, şi deci nu mă mai tem de nimic. Cu toate acestea, eu socotesc ca normă a dreptei trăiri exact aceasta.

In ce mă priveşte pe mine, pot spune hotărât (iar aceasta este experienţa mea de viaţă): în măsura în care petrec întru această credinţă, în aceeaşi măsură din suflet dispar rând pe rând toate fricile, totul devine uşor şi nimic nu te mai sperie, nu te mai temi de nimic. Credinţa fireşte că nu-l părăseşte pe om - eu nici cu gândul nu gândesc ca vreodată credinţa să mă părăsească şi eu să devin necredincios, dar când pentru o pricină sau alta, ea nu este destul de puternică, cum s-ar cuveni să fie, fie pentru vreun păcat pe care l-ai făcut, fie pentru alt motiv, imediat începi să simţi o oarecare neîncredere, o tulburare lăuntrică, şi te grăbeşti să dobândeşti din nou acea pace, acea încredere, acea putere a rugăciunii şi împreună-grăire cu Domnul.

- Adică cel dintâi mijloc duhovnicesc de luptă cu frica este rugăciunea?

- Fără îndoială! Şi nu numai rugăciunea ta personală, dar şi rugăciunea Bisericii, împărtăşirea de Tainele Bisericii: Spovedania, Sfânta împărtăşanie. In cartea părintelui Pavel Florenski Stâlpul şi temelia adevărului, în cuvântul de început, se spune un lucru care pe mine, la vremea mea, m-a uimit foarte tare, în perioada când nu eram îmbiseri-cit, când numai făceam primii paşi, anume: „Viaţa Bisericii - iată numele acelui liman unde se linişteşte tulburarea inimii, unde se smeresc pretenţiile raţiunii, unde în mintea omului coboară o adâncă pace."

Exact în Biserică, în viaţa bisericească, omul găseşte liniştea, pacea, încrederea. La fiecare este altfel, şi eu din experienţă ştiu că până să merg la Biserică, până în clipa când am ajuns să fiu credincios în mod conştient şi responsabil, eu, ca şi trăire, eram înclinat spre îngrijorare, spre frământare, fiindu-mi caracteristică starea de nelinişte, de a aştepta mereu schimbări în rău. Imi amintesc că adesea nu mă puteam deloc izbăvi de starea de nelinişte. Dar, pe măsură ce am pătruns în viaţa Bisericii, la început ca simplu credincios, am fost botezat, am început să citesc rugăciuni, să merg la slujbe, să mă spovedesc, această stare a dispărut. Ar fi un neadevăr dacă aş spune că acum, când sunt preot, frica mi-a devenit cu totul străină. Se întâmplă să-mi fac griji, să mă neliniştesc pentru ceea ce nu ar trebui să mă neliniştesc, dar acum aceasta se întâmplă în cu totul alt fel, incomparabil cu ceea ce mi se întâmpla înainte.

Probabil că atâta vreme cât vom trăi pe acest pământ va fi mereu ceva pentru care să ne îngrijorăm într-o măsură sau alta, dar dea Domnul ca aceasta să fie în hotarele rezonabile, ca aceasta să nu ne împiedice să ne trăim viaţa la adevărata şi deplina ei măsură şi să împlinim cele pe care suntem datori să le împlinim cât trăim!

- Ce alte metode de luptă duhovnicească cu fricile şi cu neliniştile ar mai fi?

- Una dintre cele mai mari probleme ale omului este fixarea sa asupra propriei persoane. Iar frica este urmare şi a acestui lucru. Atitudinea creştină este tocmai inversă: în mod ideal, omul ar trebui să uite cu totul de sine. Există o rugăciune veche, în care se spun aceste cuvinte: „uitându-mă pe mine, pe mine mă aflu". In măsura în care pot să-mi fac uitare de mine însumi, în aceeaşi măsură eu mă aflu nu numai pe mine însumi, dar mă şi eliberez de frici. Pentru că autosuficienţa, întoarcerea numai spre sine - este tocmai pământul în care răsar toate fricile şi temerile şi neliniştile cu putinţă. Şi invers, pe măsură ce omul se dă pe sine pentru ceilalţi, se dăruieşte celui de lângă el, care are nevoie de ajutorul, de atenţia, de dragostea lui, când omul nu mai trăieşte după principiul „ce pot lua ?", ci după principiul „ce pot oferi ?", în aceeaşi măsură fricile dispar. Pentru că, cu cât mai mare e egoismul, egocentrismul, întoarcerea spre propria persoană, cu atât vom fi mai fricoşi, mai laşi şi mai neîncrezători. Şi invers.

- Dar din ce pricini frica de moarte este una care se face tot mai mult simţită?

- Mai întâi de toate, frica de moarte este o frică firească. Când mai aud de pe la unii că ei nu se tem de moarte, simt că sunt mai degrabă neîncrezător acestor cuvinte. Să vedem de le vor mai putea repeta când se vor afla faţă în faţă cu moartea. Dar dacă pentru noi chipul de urmat este Hristos, şi nimeni şi nimic altceva, atunci ştim că şi Lui I-a fost frică de moarte. In Grădina Ghetsimani S-a rugat Tatălui, cu sudoare de sânge, să treacă de la El paharul acesta. Aceasta arată faptul că El, în omenitatea pe care Şi-a asumat-o în mod deplin - în afară de păcat - ca orice om normal, nu dorea să moară, Se temea ca om de moarte.

Este cu totul normal să simţim frică. Pentru că frica este reacţia firească la ceva ce nu dorim să ni se întâmple. Dar peste acest firesc începe şi altceva: Cine pe cine biruieşte? Frica pe om, sau omul pe frică? Se spune că omul curajos nu este cel care nu simte frică, ci cel care îşi înfrânge frica şi reuşeşte să acţioneze în viaţă, în pofida ei. Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a rugat ca Tatăl să treacă de la El paharul acesta, dar când a auzit de la Tatăl că trebuie să păşească pe această cale, a păşit, oricât de înfricoşător a fost şi de dureros.

Mai departe se ridică întrebarea: Cum să facem astfel încât această frică să nu ne paralizeze, să nu ne încurce a ne trăi viaţa la adevărata ei valoare? Ce putere poate fi aceea care să se poată împotrivi morţii? Ce poate birui moartea?

Singură dragostea. Iată, zilele acestea vom prăznui Pastile. Moartea a fost biruită de dragoste. Singură Dragostea este mai tare decât moartea. Prin urmare este mai tare, mai puternică şi decât frica de moarte. De aceea, cu cât omul are în lăuntrul său mai multă dragoste, cu atât mai puţin îl atinge frica de moarte, cu atât mai puţin are ea stăpânire asupra lui.

Pentru omul necredincios, moartea înseamnă nimicire, pierzare, dispariţie, aneantizare. Pe de o parte este înfricoşător, pe de alta, sunt oameni care zic: Ce-i înspăimântător în aceasta? Nu voi mai fi şi gata...

Omul credincios înţelege însă că moartea este începutul unei vieţi noi, este începutul unei alte vieţi. Dar în mod obişnuit şi omul credincios se teme de moarte. De ce? Pentru că ea, chiar şi aşa, rămâne o taină. Omul se află faţă în faţă cu necunoscutul. Şi deşi el crede că există viaţă veşnică, că există viaţă dincolo de moarte, totuşi a crede nu e totuna cu a cunoaşte. întotdeauna credinţa presupune şi prezenţa, sau măcar o dispoziţie spre un oarecare element de îndoială. Şi este deja cunoscut că în măsura în care omul se împacă cu cei care l-au supărat, îi iartă pe cei care i-au făcut un oarecare rău în viaţă şi, la rându-i, se sileşte să-şi îndrepteze greşelile, să le răscumpere înaintea celor faţă de care el însuşi a greşit - iar în aceasta se şi vădeşte dragostea -, în aceeaşi măsură, frica morţii dispare de la el.

In predicile Vlădicăi Antonie de Suroj este un exemplu minunat cu un om care suferea de cancer, aflându-se deja înaintea plecării. Vlădica Antonie (pe atunci era doar preot) i-a propus să-şi închine ultimele săptămâni sau luni de viaţă împăcării cu toţi oamenii cu care de-a lungul vieţii sale s-a întâmplat să aibă un conflict sau vreo supărare. Vlădica povestea că au făcut aceasta împreună destul de multă vreme: îi conducea la el pe aceşti oameni, le scriau scrisori, se rugau pentru cei cu care nu izbutiseră să se împace de-a lungul vieţii. Incetul cu încetul, lista s-a restrâns, oamenii s-au împăcat. In cele din urmă, acestui om îi mai rămăseseră numai câteva zile de trăit, el fiind de acum numai piele şi os, şi, cu toate acestea, aşa o bucurie strălucea pe chipul lui! Şi atunci a spus că, deşi cu trupul era aproape mort, dar sufletul... nici când era sănătos nu s-a simţit atât de viu şi plin de viaţa cea adevărată, aşa cum o trăia acum sufletul lui; încât îi era de-a dreptul ridicol să creadă că era moarte. Simţea că nici un fel de moarte nu există.

Starea pe care o dobândise omul acesta prin împăcarea sa cu toţi era una de taină a sufletului lui; nu e nevoie de nici un fel de semne exterioare care să arate că moartea nu există - acest semn este în adâncul cel mai dinlăuntru al sufletului omului. Cred că şi noi, în măsura în care păşim pe această cale (iar Biserica tocmai pe această cale ne conduce, a împăcării cu toţi de fiecare dată când ne îndreptăm spre Sfântul Potir), în acea măsură devenim liberi, mai presus de frica de moarte.

Incă un lucru foarte important în lupta împotriva fricii de moarte. Aceasta este conştiinţa curată. Mulţi Sfinţi Părinţi ne învaţă că omul se teme cu atât mai puţin de moarte cu cât are conştiinţa mai curată. De aceea tocmai lucrarea pe care o are de făcut omul cu propria conştiinţă este puternicul mijloc de a dobândi bărbăţie şi de a nu se mai teme de nimic.

Dragostea, conştiinţa curată, împăcarea, iertarea - iată primele lucruri care îmi vin în minte cu privire la ceea ce ar trebui să facă omul pentru a se slobozi de frica de moarte, pentru ca aceasta să nu mai împărătească în sufletul său!

- Dar cum să procedăm cu frica, cu neliniştea pentru cei de aproape ai noştri?

- Iniţial, frica, îngrijorarea pentru cei de aproape, este o stare sănătoasă, normală. Mai de grabă ar fi de mirare dacă ei ar fi într-un pericol, sau ar fi un om grav bolnav, iar eu aş sta liniştit. Acesta ar fi un semn al împietririi mele, al unei inimi uscate, de iască. Să citim la Sfinţii Părinţi, vedem că şi în Sfânta Evanghelie scrie că Domnul uneori era îngrijorat. Şi Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, scrie direct că se îngrijorează, suferă, se mâhneşte pe câte cineva. De aceea, a se nelinişti pentru cei de aproape este ceva normal.

Dar bineînţeles că starea fricii bolnăvicioase, aşa cum îi arată chiar numele, nu este una care ţine de normalitate, şi prin urmare şi faptul de ajunge într-o astfel de stare nu mai ţine de firescul unei aşezări bune. Aici, din nou mă întorc la calea credinţei. In vremea dumnezeieştilor slujbe, adesea auzim cuvintele: „Pe Preasfânta, Preacurata, Preabine-cuvântata, Slăvită Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Măria cu toţi sfinţii pomenindu-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm." Luaţi aminte: pe noi înşine şi unul pe altul, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. încredere în voia lui Dumnezeu. A te încrede că rostuirile vieţii de la Domnul se îndreptează. Iată de ce avem noi nevoie!

Citim mereu rugăciunea „Tatăl nostru", unde la un moment dat spunem: „Fie voia Ta". Este o rugăciune minunată a stareţilor de la Optina: „Dă-mi, Doamne, ca să pot, în pacea Ta, tot ce-mi aduce ziua să primesc; învredniceşte-mă ca sfintei voii Tale cu totul să mă dau..." Iată calea prin care omul biruie şi neliniştea pentru ai lui.

Poate că îngrijorarea pentru apropiaţii noştri este chiar mai des întâlnită decât cea pentru propria persoană. Omul zice: acum, cu mine fie ce-o fi, dar pentru fiul meu nu pot să nu mă îngrijorez, el care acum se află în cutare situaţie. Sau pentru altcineva. De aceea, grijile pe care omul şi le face pentru cei dragi sunt drepte, dar mai departe ce urmează? Orice îngrijorare peste limită se revarsă, trece mai departe, se împrăştie. Iar pentru om este foarte important să înţeleagă drept cum se exprimă aceste griji. Să presupunem că eu pot să merg pe stradă şi să mă scuture frica cu totul şi eu să-i sun pe fiecare dintre cunoscuţii mei şi să le spun: „Ce înfricoşător! Ce năpastă!" - adică să-ţi exprimi în tot chipul neliniştea, tulburarea, dar fără să faci mai mult nimic.

Neliniştea pentru ceilalţi are propria energie. Iar această energie are trebuinţă să se întrupeze în ceva. Şi ea capătă formă exterioară prin: tremur al mâinilor, nă-duşeală, omului i se „taie" picioarele ş.a.m.d. Dar această energie trebuie transformată în rugăciune. Măsura în care mă tem ar trebui să devină egală cu cea a râvnei pentru rugăciune. Şi numai atunci această îngrijorare ar aduce roadă bună.

Te îngrijorezi pentru un om - bine faci, îngrijorează-te dacă omului i s-a întâmplat ceva; dar fie ca această îngrijorare să te ducă ori la biserică, unde să scrii un pomelnic, să aprinzi o lumânare, să faci o mică jertfa, ori în cămara de taină a sufletului tău de unde să înalţi Domnului rugăciune pentru ajutorarea omului, încredinţându-l în mâinile Lui. Dacă transformi frica în rugăciune, în purtare de grijă sau în alt lucru folositor cu adevărat, acest lucru negreşit va aduce roadă frumoasă.

Este foarte important ca rugăciunea să fie puternică şi sinceră. Dacă eu văd pe un om că se primejduieşte, dar omul îmi este străin ori prea puţin cunoscut, iar eu doar pentru datoria ce am faţă de porunca Domnului mă rog pentru el şi zic: „Doamne, ajută pe omul acesta, se primejduieşte!" - mă rog, dar eu însumi nu mă îngrijorez, nu-mi pierd firea. Aceasta este o rugăciune. Dar atunci când mă îngrijorez pentru om şi pun această frământare înaintea Domnului, şi mă rog - aceasta va fi o cu totul altă rugăciune. O asemenea rugăciune poate cu adevărat să se dovedească a fi folositoare.

Imi amintesc acum de un episod povestit de părintele Sofronie Saharov. Astfel, el amintea că odată, la Athos, ei, monahii, priveau de la înălţimea mănăstirii spre mare şi au văzut o barcă ce era pe punctul de a se scufunda. Cei din barcă se luptau cu toate puterile lor, dar era primejdie mare să se izbească de stânci şi să piară. Părinţii priveau de la fereastră, de la depărtarea unde se aflau, şi fireşte că au început să se roage pentru a-i ajuta. Şi unul dintre ei, mai tânăr, dintr-odată a strigat: „O, Doamne, cum mă doare inima pentru aceşti oameni!" Atunci părintele Siluan i-a spus: „De vreme ce te rogi pentru ei întru durerea inimii, se vor salva." Şi într-adevăr, curând au biruit furia apei, s-au salvat, şi aşa uzi cum erau, au dat fuga la biserică să aducă Domnului rugăciuni de mulţumire.

De aceea fie ca îngrijorarea noastră pentru cei dragi, frica pentru ei, să nu ne facă apatici, ca atunci când omul lasă mâinile jos şi nu mâi luptă, încetând să mai facă ceva, ci fie tocmai invers - să ajute: cu rugăciunea şi cu celelalte lucruri pe care le poate face el însuşi!

- Ce este frica de Dumnezeu? Are ea ceva comun cu frica in general?

- Sigur că are! Ce înseamnă să te temi ? Inseamnă că este ceva pe care cu tot dinadinsul nu-l voieşti. în aşa măsură nu-l voieşti că, dacă se întâmplă totuşi, îl primeşti ca pe o înfricoşătoare catastrofa. Din această perspectivă, frica de Dumnezeu are ceva comun cu orice fel de frică.

Dar poate cu aceasta se şi termină tot ceea ce au ele în comun. Frica de Dumnezeu este singura frică ce nu-l nimiceşte pe om, ci îl înalţă. Orice frică este o suferinţă, o povară. Aşa cum spune Apostolul Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul: „In iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire" (I loan 4,18).

Dragostea de Dumnezeu nu doar alungă orice suferinţă, ci aduce pace sufletului, bucurie, chiar mai mult decât atât: adevărată veselie. într-una din rugăciunile Bisericii există un aşa cuvânt: „Veseleşte inimile noastre ca să se teamă de numele Tău cel sfânt." Iar în altele citim: „Doamne, dă mie să mă veselesc petrecând întru frica Ta" - cam acesta este înţelesul ei drept.

DIALOG CU PROTOIEREULIGOR GAGARIN

DMITRYSEMENIK

CUM SĂ BIRUIM FRICA, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CUM SĂ BIRUIM FRICA"

 

12 Februarie 2016

Vizualizari: 4600

Voteaza:

Cum sa biruim frica 5.00 / 5 din 2 voturi.

Cuvinte cheie:

frica

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE