Cum invata omul sa iubeasca

Cum invata omul sa iubeasca Mareste imaginea.

IRINA: - Bună ziua, stimate Dmitry Semenik! Am aproape treizeci de ani şi o fetiţă de opt ani, din prima căsătorie. După prima căsătorie am trăit alături de un bărbat înstărit, care ne-a întreţinut pe amândouă şi faţă de care eu am dezvoltat o stare de dependenţă emoţională, încetul cu încetul, cu mult chin, am izbutit să ies din această relaţie, am găsit apoi acest site, am început să merg la biserică, am urmat „Şcoala Pocăinţei"1, am făcut şi canon înainte de a primi Sfânta împărtăşanie, după care am început să lucrez ca voluntar într-o asociaţie ortodoxă. Aici l-am cunoscut pe cel ce avea să devină soţul meu. Are 35 de ani, a fost căsătorit, copii nu a avut, la biserică a venit în perioada divorţului şi aici a găsit cu adevărat rostul vieţii, astfel încât şi-a schimbat cu totul modul de a trăi; a urmat şi el cursurile Şcolii Pocăinţei şi, în prezent, se ocupă şi el de voluntariat.

Acum câte puţin despre familiile noastre de origine: mama a fost căsătorită de două ori (eu şi fratele meu avem taţi diferiţi), amândoi soţii mamei erau alcoolici. Pe mine, tatăl meu m-a iubit mult. Eram „fetiţa tatii", dar aşa au fost condiţiile şi el a plecat de la noi când aveam numai trei ani. Mă vizita însă cu regularitate, îmi aducea daruri, apoi pleca, iar pentru mine, plecarea lui era de fiecare dată o mică moarte. Imi era foarte tare dor de el, plângeam mult. Pe fratele meu nu-l necăjea, dar nici nu-i acorda o atenţie deosebită, iar relaţia lui cu mama nu mi-o amintesc cu nici un chip, ca şi cum nici nu ar fi fost. Apoi el şi-a găsit pe undeva o femeie, mama a suferit foarte mult, bocea tot timpul şi îşi ghicea în cărţi.

După un timp, tata s-a întors la noi. Aveam 12 ani. Bea încontinuu. Nu accepta pe nimeni în afară de mine, toate scandalurile cate izbucneau de la băutură numai eu le puteam potoli, eu puteam să-i spun orice, chiar să-l ocărăsc, sa-l cert, orice. Dar chiar şi aşa, îl iubeam nespus. Acasă atmosfera era întotdeauna încordată, în rarele clipe când era treaz, tata era rău, putea să o supere pe mama foarte tare, dar pe mine niciodată şi, de altfel, eu eram singura care vorbea cu el. Părinţii mei au trăit mereu ca nişte străini. Iată, aceasta a fost familia mea. Mama este profesoară, iar tata a fost jurist. A murit acum opt ani; mama merge demult şi ea la biserică, se spovedeşte, se împărtăşeşte.

Tatăl soţului meu şi-a părăsit familia când soţul meu avea 17 ani. Acest lucru l-a afectat foarte mult.

Şi, iată, noi ne construim o familie, ne-am cununat după şapte luni de prietenie, părintele nostru duhovnic ne-a binecuvântat. Dar relaţia noastră s-a construit astfel: el este cel care iubeşte, eu sunt cea care primeşte dragostea lui. El e un om foarte bun, delicat, o iubeşte foarte mult pe fiica mea şi ea pe el. Avem prieteni comuni, toţi aceştia sunt din obştea noastră de la biserică şi voluntarii de la organizaţie. Aşteptăm acum un copilaş. Numai că eu mă port tare nepotrivit, vechile frici ies la suprafaţă (strig din nimic, nu vreau să mai trăiesc alături de el, mă închid în mine etc). Numai atunci când el încearcă să îmi împlinească şi cea mai mică dorinţă sunt mai încrezătoare, dar, în afară de aceasta, tot timpul sunt nemulţumită. Cred că este o manipulare aici: sunt nemulţumită de tot, el se simte vinovat, neştiind de ce, face orice ca să mă „îmbuneze", numai că eu nu mă „îmbunez", căci mie niciodată nu-mi este de ajuns, înţeleg toată starea nesănătoasă a acestei situaţii, dar, când încerc şi eu să îi arăt un pic de tandreţe şi grijă, el devine rece, se înstrăinează şi începe parcă să-şi trăiască o viaţă a lui. Frica mea cea mai mare e că o să trăim împreună doar aşa, de nevoie, că o să trăim pur şi simplu: o viaţă în comun - mâncăm şi dormim. Cum să ies din acest cerc vicios? Iertaţi-mă, vă rog, că am scris atât de mult, dar am vrut să prezint cât mai limpede situaţia în care ne aflăm.

AUTORUL:
- Aţi descris totul atât de amănunţit, încât, cum se spune, „în mare" am înţeles tot, dar „în mic" este totuşi cu anevoie să analizezi prin Internet; unele greşeli se cer descifrate cu ajutorul unui terapeut de familie.

Mai întâi de toate, câte ceva despre această situaţie care se tot repetă când dumneavoastră faceţi scandal, iar el vă „îmbunează", după care „începe parcă să-şi trăiască o viaţă a lui".

Aceste „închideri în sine" se pot înţelege în mod diferit. Ceea ce femeii i se poate părea a fi o închidere în sine poate fi o stare absolut normală pentru un bărbat, starea lui obişnuită. Un bărbat normal nu este un organizator de petreceri, nici o fântână nesecată de emoţii. El, mai întâi de toate, este cel care se ocupă de bunăstarea familiei sale, cel care o apără, iar după ce îşi îndeplineşte aceste funcţii fundamentale, şi le împlineşte bine, poate părea apoi închis în sine. De asemenea, el nu este un terapeut al casei, a asista la istericalele soţiei sale nu intră în atribuţiile de bază ale unui bărbat. Dar oare omul nu are voie „să-şi trăiască propria lui viaţă"? Oare el e obligat ca întotdeauna să trăiască viaţa dumneavoastră, problemele dumneavoastră?

Iar dacă dumneavoastră veţi continua să vă comportaţi în felul acesta (este bine că însevă vă daţi seama şi apreciaţi aceasta ca manipulare), atunci, fără îndoială, îl veţi aduce în starea de a pleca cu totul în sine, iar apoi chiar şi de acasă. A răbda un om care pururi îl hărţuieşte pe celălalt cu gelozia, să zicem, sau cu alte manifestări ale dependenţei, sau ale altor îmbolnăviri de ordin psihic, este cel mai greu lucru. Este pur şi simplu de nepurtat şi rar întâlneşti o asemenea dragoste care să poată purta aceasta o perioadă mai lungă de timp.

Neîndoielnic că dumneavoastră vă purtaţi astfel nu pentru că aşa vreţi, ci pentru că sunteţi victimă a unor traume psihice aduse din familia de origine: aşa s-au aşezat în sunetul dumneavoastră toate neînţelegerile dintre părinţi şi apoi îndelunga absenţă a tatălui.

Dar problema trebuie rezolvată din ambele puncte de vedere - şi în plănul vindecării traumelor, care au provocat situaţia în care ne aflăm (deci, o abordare psihoterapeutică), şi pe planul constrângerii de sine din perspectiva a ceea ce înseamnă cu adevărat o familie creştină (deci, o abordare duhovnicească). De vreme ce tatăl nu mai este în viaţă, cumva cea dintâi abordare se îngreunează puţin, (de altfel, cred că lucrarea duhovnicească a mamei care a devenit credincioasă va ajuta mult la vindecarea traumelor dumneavoastră). Dar, în cea mai mare parte, dumneavoastră vă revine sarcina de a vă concentra pe modul în care vă comportaţi faţă de soţ.
Intrucât citiţi de mult timp paginile site-urilor noastre, probabil că aţi parcurs numeroase materiale, nu? Inseamnă că înţelegeţi care este felul în care ar trebui să se comporte o soţie şi care este preţul greşelilor. Poate că nu aţi încercat să vă gândiţi mai mult la ce ar fi dacă soţul nu ar mai putea răbda şi v-ar părăsi. „Ce avem, nu păstrăm..." Oare aceasta nu vă ajută să începeţi să fiţi mai cu grijă faţă de el?

In general, nu prea aţi scris ce anume faceţi pentru a vă purta mai bine, pentru a vă îndeplini mai conştiincios rolul pe care îl aveţi în familie. Cum vă luptaţi cu ieşirile acestea nepotrivite şi cu dependenţa?

Aceasta în ceea ce priveşte acest aspect al relaţiei.

Iar acum câte ceva despre dragoste. Sau mai bine zis despre ne-dragoste. Scrieţi: „Frica mea cea mai mare e că o să trăim împreună doar aşa, de nevoie, că o să trăim pur şi simplu: o viaţă în comun - mâncăm şi dormim. Cum să ies din acest cerc vicios ?"

Dar de ce socotiţi că este vremea să ieşiţi din acest cerc ? Aţi biruit toate problemele pe care le-aţi adus cu dumneavoastră din copilărie, toate păcatele şi patimile care au crescut odată cu viaţa adultă?

Dragostea nu vine atunci când spunem noi: „Gata, mi-a ajuns cât n-am iubit, acum vreau sa iubesc!", ci atunci când noi biruim într-o mare măsură vechile neputinţe, vechile tare din noi, vechile răni ale sufletului. Aceasta înseamnă în primul rând lucru cu sine şi în al doilea rând să rabzi şi să înveţi să te smereşti.
Şi poţi nădăjdui atunci că într-o bună zi se va produce o minune...

In ceea ce priveşte răbdarea şi smerenia, am să vă pun înainte un fragment care a venit chiar astăzi pe site-ul nostru www.pobedish.ru. Schimbaţi cuvântul „depresie" cu „ne-dragoste" şi poate veţi întrezări unele asemănări între dumneavoastră şi cel care ne-a scris. Iată-l:

„Bună ziua! Am suferit de depresie începând cu anul 1999 şi am înecat tot ceea ce simţeam în narcotice şi votcă, iar în starea în care ajunsesem părea că demonul mă cuprinsese pe de-a-ntregul: simţeam în piept ca un fel de groază fără limite, fără sfârşit, dar să mă sinucid îmi era frică de Dumnezeu. Nici rugăciunea, nici Sfânta împărtăşanie nu părea să mă ajute. Şi odată, când mă prinsese o nouă criză, mi-am spus că merit toate cele câte mi se întâmplă şi că Dumnezeu are dreptate în toate. Şi exact în clipa aceea, deşi trăiam încă groaza şi durerea, am simţit o uluitoare uşurare. Intr-un fel parcă începusem chiar să jonglez cu această stare, ba o lăsam în mine, să o pot parcă analiza dintr-o parte, după care o azvârleam, pentru ca mai apoi să dispară de tot.

Acum, că sunt sănătos, toţi aceşti lungi doisprezece ani par atât de neputincioşi; nici nu ştiu măcar cum aş putea să-I mulţumesc Domnului, căci acei ani de chinuri m-au făcut cu adevărat alt om şi numai acum înţeleg că Domnul a îngăduit să simt acea extraordinară putere a diavolului, păzindu-mă însă cu tărie clipă de clipă.

Dragii mei! Toţi cei care pătimiţi din această cauză nu vă temeţi şi, mai ales, nu cârtiţi împotriva lui Dumnezeu, căci cu adevărat El nu îngăduie nici o ispită mai mare decât putem noi purta. Şi cât de mult te umpli apoi de bucurie înţelegând că toţi anii aceia tu de fapt, prin răbdare, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-ai biruit pe diavol!"

IRINA:
- Aţi scris: „Aceste «închideri în sine» se pot înţelege în mod diferit. Ceea ce femeii i se poate părea a fi o închidere în sine, poate fi o stare absolut normală pentru un bărbat, starea lui obişnuită. Un bărbat normal nu este un organizator de petreceri, nici o fântână nesecată de emoţii. El, mai întâi de toate, este cel care se ocupă de bunăstarea familiei sale, cel care o apără, iar după ce îşi îndeplineşte aceste funcţii fundamentale, şi le împlineşte bine, poate părea apoi închis în sine. De asemenea, el nu este un terapeut al casei, a asista la istericalele soţiei sale nu intră în atribuţiile de bază ale unui bărbat. Dar oare omul nu are voie « să-şi trăiască propria lui viaţă »? Oare el e obligat ca întotdeauna să trăiască viaţa dumneavoastră, problemele dumneavoastră ?"

O! cred că aveţi deplină dreptate. Probabil că mai degrabă aşa se şi întâmplă, probabil că de fapt se ocupă cu ceea ce ar şi trebui să se ocupe. Vă mulţumesc!

Aţi scris: „Inseamnă că înţelegeţi care este felul în care ar trebui să se comporte o soţie şi care este preţul greşelilor. Poate că nu aţi încercat să vă gândiţi mai mult la ce ar fi dacă soţul nu ar mai putea răbda şi v-ar părăsi. «Ce avem nu păstrăm...» oare aceasta nu vă ajută să începeţi să fiţi mai cu grijă faţă de el?"

Ştiţi, nenorocirea este că eu m-am purtat de la început cu tare multă indiferenţă faţă de el. Imediat ce a trecut perioada de îndrăgostire şi încântare, el îmi făcea curte, iar eu am primit aceasta, cumva, de sus. Nu am să ascund păcatul, ci vă spun drept, cauza a fost şi fostul meu prieten, care dorea foarte mult să ne reluăm legătura. Iar data trecută când v-am cerut sfatul, dacă adică să încerc sau nu, am încetat să mai vorbesc cu cel care deja trebuia să-mi fie mire, căci îmi ceruse mâna, iar eu acceptasem; dar eu, urmând afecţiunea mea bolnavă pentru omul acela, am început să mă văd din nou cu el. Vorbind cu el, îmi dădeam seama că nu e bine ce fac. Cu actualul meu soţ nu am vorbit atunci vreme de trei luni, iar lui i-a fost tare greu. Apoi, am plecat cu cei din parohia noastră la Optina, acolo unde am şi hotărât că trebuie să încetez cu vechea relaţie care nu ducea niciunde şi să mă căsătoresc cu logodnicul meu, şi aceasta cât mai repede, până ce nu m-aş fi răzgândit iar.

In excursie am văzut că el se smerise şi se împăcase cu gândul că nu ne vom mai căsători. Pe vremea aceea nu mai comunicam între noi. Eu, numai după ce ne-am întors, i-am trimis un mesaj în care l-am întrebat dacă s-a răzgândit din a mă mai dori de soţie. El mi-a răspuns: „Nu!" Şi ne-am cununat după trei săptămâni, pentru că pur şi simplu îmi era frică de mine, nu cumva să apară din nou „fostul" şi de aceea mă grăbeam foarte tare. Aşa i-am şi spus logodnicului: „S-ar putea să mă prindă iar răzgân-ditul, aşa că hai mai repede." Duhovnicul ştia toate acestea şi m-a întrebat: „Cu mintea sănătoasă şi trează ai luat această hotărâre ?" Iar eu am înţeles atunci că acest om, un creştin adevărat, care trăieşte viaţa Bisericii, care o iubeşte enorm pe fetiţa mea, mi se potriveşte de minune, dar că mă împiedică patimile. De aceea m-am grăbit cât am putut, ca să nu mai am încotro.

„Fostul" şi-a făcut însă din nou apariţia, m-am întâlnit cu el de câteva ori, mi-a făcut declaraţii, m-a rugat să-mi părăsesc soţul, mi-a făgăduit că ne vom căsători imediat, a recunoscut că mă iubeşte, iar eu mă prăpădeam de plâns, sufeream. Intrucât eu am mai avut tot timpul o variantă, aceasta a dăunat relaţiei mele cu soţul. Cu mintea înţelegeam bine tot, dar inima mea nu simţea nimic. Mult i-am amărât eu zilele soţului meu... Aşa s-au împământenit lucrurile la noi: eu sunt regină, iar el paj. Este un bărbat nobil, frumos, câştigă nemaipomenit, e apreciat peste tot unde lucrează, şi la serviciu, şi la biserică. Dar înaintea mea devine paj. Iar aceasta mult mi-a flatat amorul propriu, deşi conştiinţa îmi spunea că nu e drept ce fac. Iar atunci când aroganţa şi nelegiuirea mea au ajuns la limită, mi-am dat seama de întreaga grozăvie în care mă găseam.

Şi pentru prima dată în toată această vreme am înţeles că l-aş putea pierde, dacă nu şi fizic, că, oricum, se va îndepărta, se va închide în sine, şi pur şi simplu, omului nu o să-i mai ardă să vină acasă. Şi iată, aici începe cea mai mare frică a mea: viaţa împreună „doar aşa". Iertaţi-mă că scriu atât de mult, scriind, înţeleg şi eu mai bine întreaga situaţie.

In ceea ce priveşte ce anume fac pentru a fi mai bună, se pare că nimic. Că sunt rea, fără îndoială că ştiu, mărturisesc aceasta la spovedanie, dar cred că tocmai aceasta e problema, doar mărturisesc, doar spun. Eu am întotdeauna nevoie ca lucrurile să fie cum îmi plac mie. Starea şi purtarea mea neadecvată mă muncesc mai înainte de toate pe mine însămi. Doar şi eu îmi doresc să fiu un om normal, să nu „storc" şi ultima picătură de dragoste din soţul meu, să fiu şi eu o soţie şi o mamă bună şi grijulie. Iar apoi imediat îmi vine gândul că, de voi fi bună şi grijulie, mi se vor sui în cap şi mă vor mânca de vie.

Aţi scris: „Iar acum câte ceva despre dragoste. Sau mai bine zis despre ne-dragoste. Scrieţi: «Frica mea cea mai mare e că o să trăim împreună doar aşa, de nevoie, că o să trăim pur şi simplu: o viaţă în comun - mâncăm şi dormim. Cum să ies din acest cerc vicios?»

Dar de ce socotiţi că este vremea să ieşiţi din acest cerc ?"

Am avut în vedere cercul fricilor şi al manipulărilor mele. Eu peste tot văd premise ale unei vieţi trăite „doar aşa". Am înţeles, m-am străduit să ies din dependenţă, am crezut că m-am însănătoşit, dar, de unde ? Oare este cu putinţă ca vreodată să mă vindec deplin de această ciumă? Da, sigur, nu am biruit fricile din copilărie, frici care mă bântuie, cu atât mai puţin viciile. Deci ce să fac? Doam-ne, ajută-mă!

AUTORUL:
- Cred că înţelegeţi şi singură, dar adaug spre completare şi de la mine: soţul dumneavoastră nu e paj, iar dumneavoastră nu sunteţi prinţesă. Mai degrabă, soţul dumneavoastră este un prinţ, iar dumneavoastră -Cenuşăreasa. Şi văd că vă siliţi cu osârdie ca trăsura să vi se transforme cât mai grabnic în dovleac şi să rămâneţi cu nimic.

Cred că bine aţi făcut că v-aţi căsătorit cu acest om, ca şi cum v-aţi fi prins de un colac de salvare prin alegerea pe care aţi făcut-o, între patimi şi lucrarea duhovnicească. Dar, din nou, o întrebare pentru mândria dumneavoastră: de ce, dacă vă cunoaşteţi cu adevărat slăbiciunile, aşteptaţi atâtea bunătăţi şi daruri ale dragostei ?

Aţi scris: „în ceea ce priveşte ce anume fac pentru a fi mai bună, se pare că nimic. Că sunt rea, fără îndoială că ştiu, mărturisesc aceasta la spovedanie, dar cred că tocmai aceasta e problema, doar mărturisesc, doar spun. Eu am întotdeauna nevoie ca lucrurile să fie cum îmi plac mie. Starea şi purtarea mea neadecvată mă muncesc mai înainte de toate pe mine însămi. Doar şi eu îmi doresc să fiu un om normal, să nu «storc» şi ultima picătură de dragoste din soţul meu, să fiu şi eu o soţie şi o mamă bună şi grijulie. Iar apoi imediat îmi vine gândul că, de voi fi bună şi grijulie, mi se vor sui în cap şi mă vor mânca de vie."

Ce aşteptaţi, atâta vreme cât nu faceţi nimic ? Să fi fost de trei ori absolventă a Şcolii Pocăinţei şi soră în cea mai minunată organizaţie de voluntari, dacă nu vă ocupaţi în primul rând de propriile probleme, toate acestea nu sunt decât nişte chipuri de a fugi de realitate şi forme de îndreptăţire.

IRINA:
- Bine aţi mai punctat pe iubirea mea de sine!

Eu nu mă mândresc cu Şcoala Pocăinţei, în clipa cu pricina, aceasta a fost de trebuinţă pentru a putea începe o viaţă nouă, iar, în general, duhovnicul meu nu primeşte la Sfânta împărtăşanie decât după parcurgerea acestor cursuri. Aceleaşi lucruri şi în cazul voluntariatului, acolo primesc cu mult mai mult decât dau, şi, da, aveţi deplină dreptate, este o formă de a fugi. Numai că eu despre aceasta v-am spus nu pentru a vă arăta ce mare binefăcătoare sunt eu, ci ca să aveţi o oarecare idee despre viaţa mea. înţeleg şi eu că am stagnat în viaţa duhovnicească şi că deci, cu alte cuvinte, încet-încet dau înapoi. De aceea şi vreau să ştiu ce să fac. Eu singură mă tem, m-am gândit, m-am socotit cu toate şi da, el este cel de care am nevoie, şi iată care este viaţa de familie fericită. Şi m-am lovit de mine însămi. Eu singură mă tem de mine, am crezut că m-am lămurit în toate, că, iată, el este cel de care am nevoie, şi, iat-o, viaţa de familie fericită, dar m-am lovit de mine însămi.

Cum să-mi antrenez voinţa? Ce să fac acum, pentru a deveni mai bună? Trei zile sunt o bomboană, pregătesc cine delicioase, vorbesc frumos, nu mă tulbur, dar înăuntru e tristeţe şi mă împiedic de toate nimicurile (de genul: nu m-a ascultat până la capăt, nu a dat atenţie la ce i-am spus, şi alte aiureli de felul acesta). Pentru că, de fapt, sunt nişte aiureli, nu? Dar de unde îmi vine? Vreau ca în capul meu să se aştearnă ceva pozitiv. Mi se pare că mă puteţi ajuta, cel puţin să mă îndreptaţi pe o cale. Şi încă ceva: oare toată viaţa va trebui să mă lupt cu acestea?

AUTORUL:
- Aţi scris: „De aceea şi vreau să ştiu ce să fac." Bine, repet:

1. Răbdaţi şi smeriţi-vă. Invăţaţi lecţia smereniei.
2. Incercaţi să ieşiţi cu adevărat din dependenţă. La noi găsiţi multe materiale pe această temă.
3. Studiaţi site-ul www.realove.ru.

Aţi scris: „Vreau ca în capul meu să se aştearnă ceva pozitiv."

In capul dumneavoastră, ca şi-ntr-al meu, de altfel, e greu să se poată naşte ceva pozitiv. Pozitivul ne vine de la Domnul, pe măsură ce ne smerim.

IRINA:
- Toată ziua astăzi m-am gândit la fragmentul acela care venise pe site şi pe care mi l-aţi trimis să-l citesc, ca exemplu de credinţă, de răbdare şi de lucrare asupra propriei persoane. Mă voi întoarce la el. Vă mulţumesc!

In general, încep să mă tratez, de la capăt. Vă mulţumesc, doctore!

Dmitry Semenik

PROBLEMELE PSIHOLOGICE: OBSTACOL PE CALEA VIEŢII DUHOVNICEŞTI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Problemele psihologice: obstacol pe calea vieţii duhovniceşti"


Nota: 1 In Rusia există aşa-numita „Şcoală a Pocăinţei", un set de lecţii catehetice pentru cei ce se întorc la Ortodoxie şi care nu cunosc mai nimic din ce înseamnă viaţa trăită după Legea lui Hristos; lecţii în care oamenii învaţă să aplice în viaţa de zi cu zi învăţăturile Sfintei Evanghelii şi ale Sfinţilor Părinţi (n.tr.).

20 Octombrie 2015

Vizualizari: 1957

Voteaza:

Cum invata omul sa iubeasca 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

iubirea dragostea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE