Curatirea mintii

Curatirea mintii Mareste imaginea.

Energia-lucrarea şi curăţirea minţii

Sfântul Diadoh al Foticeii arată, totodată, şi modul în care se săvârşeşte în lăuntrul omului lucrarea minţii, acest însemnat organ al sufletului, precum şi calea prin care ajungem la curăţirea ei, astfel încât să poată funcţiona corect. Descrie toate acestea în cadrul a trei capete, slujindu-se de fiecare dată şi de imagini-chipuri ale vieţii de zi cu zi. Socotim de trebuinţă a ne opri asupra lor şi a le pune în legătură cu cele scrise de Sfântul Diadoh, pentru a putea, astfel, înţelege învăţătura sa ascetică cu privire la această temă însemnată ce arată calea de tămăduire a omului, potrivit Tradiţiei ortodoxe ascetico-niptice.

Prima imagine este preluată din viaţa pescarilor, din petrecerea lor pe mare şi îndeletnicirea cu pescuitul.

Când marea este liniştită, pescarii pot străbate cu privirea apele ei până în adâncuri şi pot vedea toţi peştii ce mişună într-însa. Cu totul altfel stau lucrurile când apa este tulburată de vânturi. în negura tulburării, marea ascunde tot ceea ce ne îngăduie să vedem când este liniştită. Atunci meşteşugul pescarilor se vădeşte a fi cu totul nefolositor, căci nu le este cu putinţă să pescuiască.

Sfântul Diadoh leagă această pildă de viaţa duhovnicească, referindu-se la lucrarea minţii. Pescarul este mintea omului, în vreme ce prin mare înţelege cugetarea. Vedem în chip limpede legătura dintre mintea-nous şi cugetarea-raţiune (diânoia). Când cei ce se nevoiesc îşi păzesc cugetarea-mintea „netulburată de valuri" - pentru aceasta fiind mai cu seamă trebuinţă de luptă -, mintea, asemenea unui pescar, poate deosebi toate gândurile ce trec prin lăuntrul ei. Pe cele trimise de Dumnezeu le aşază atunci „în cămările amintirii", iar pe cele pervertite („întunecoase") şi drăceşti „le aruncă afară din jitniţele firii". Când însă adâncul cugetării (diânoia) este răscolit de mânia nedreaptă, pricină pentru care cugetarea nu rămâne „netulburată de valuri", mintea contemplativă (o theoritikâs nous) pătimeşte şi nu mai are puterea de a deosebi gândurile şi de a le chivernisi după cuviinţă.

Prin urmare, din această pildă vedem limpede faptul că mintea-nous joacă un rol însemnat pe calea străbătută de om pentru a ajunge la îndumnezeire. Ea transfigurează cugetul-raţiune (diânoia) şi trupul, deosebeşte gândurile dumnezeieşti de cele drăceşti, primeşte Harul lui Dumnezeu şi lucrează, desigur, în trup schimbarea către viaţa cea dumnezeiască. Este trebuinţă însă şi de o luptă ascetică, strâns legată de păstrarea cugetării într-o stare de netulburare. Cugetarea se tulbură îndeosebi din pricina mâniei nedrepte. Aşadar, ea este cea care tulbură puterea cuvântătoare-raţională a sufletului (to dianoitiko), urmarea fiind că mintea-nows nu-şi mai poate săvârşi lucrarea - deosebirea gândurilor.

Astăzi omul se îndeletniceşte cu multe probleme de ordin social, politic sau religios. Insă, oricâte soluţii ar afla în privinţa lor, va continua să fie stăpânit de nelinişte, dacă nu va afla un mod de a-şi rezolva problemele existenţiale. In esenţă, astăzi oamenii vor să găsească un mijloc de a se vindeca, de a prinde „peştii" cei mari care mişună în adâncurile minţii şi sufletului lor şi care îi obosesc, îi înnebunesc. Tirania gândurilor, pătrunderea în marea vieţii noastre a gândurilor drăceşti dă naştere sentimentelor de vinovăţie, depresiei şi unei mari dureri sufleteşti. Calea tămăduirii de toate acestea o aflăm în sânul Tradiţiei noastre ortodoxe niptice.

A doua imagine de care se slujeşte Sfântul Diadoh este cea a ochiului omenesc.

Când ochii sunt sănătoşi, pot vedea şi cele mai mici gâze, însă când suferă vreo vătămare, atunci chiar şi lucrurile mari abia le zăresc, „iar pe cele mici nici nu le prind cu simţul vederii"1.

Această imagine este potrivită şi pentru cele ale sufletului. în privinţa acestuia şi îndeosebi a minţii - care este şi se numeşte ochiul sufletului - lucrurile stau întocmai ca şi în cazul ochiului trupesc. Sufletul se întunecă prin „iubirea de lume", prin iubirea materiei şi a lucrurilor lumii. In această stare, sufletul, chiar cunoscând că a săvârşit un păcat mare, precum uciderea, de pildă, rămâne liniştit, iar pe celelalte nu numai că nu le poate zări, ci le socoteşte încă drept izbânzi. Dimpotrivă, dacă omul leapădă orbirea, atunci şi cele mai mici greşeli le va vedea ca fiind mari şi va plânge pentru ele.

Insemnat este faptul că, potrivit Sfântului Diadoh al Foticeii, oamenii „a căror minte nu e răpită niciodată de la pomenirea lui Dumnezeu", „îşi cunosc cu de-amănuntul toate greşelile lor". Aceasta însă este lucrarea celor puţini, căci puţini sunt cei a căror minte nu se dezlipeşte niciodată de pomenirea lui Dumnezeu.

Vedem aici în chip limpede că păcatul orbeşte mintea şi, în genere, sufletul omului, aşa încât nu mai poate vedea adevărata realitate pe care o trăieşte. Nu-şi cunoaşte moartea duhovnicească. Păcatul nu trebuie înţeles drept încălcarea unei legi, nu înseamnă depozitarea unor stări în aşa-numitul subconştient, ci este o boală a ochiului sufletului, boală ce prin minte trece, desigur, şi asupra trupului. In fapt, mintea întunecată este mânată de simţurile şi de patimile trupului. Omul se află atunci într-o desăvârşită necunoştinţă (âgnoia).

Aceasta înseamnă că mintea, care înainte de cădere era luminată, iar acum s-a întunecat, trebuie să primească lumina Harului lui Dumnezeu, aşa încât să poată ocârmui cu bună rânduială întreaga existenţă a omului. Dreapta orientare a minţii este o lucrare de mare însemnătate pe calea străbătută de om către dobândirea îndumnezeirii şi a sfinţeniei.

A treia imagine este legată de petrecerea tâlhărească şi răpirea de prăzi.

Numai cel mai puternic decât tâlharul îl poate lega pe unul ca acesta şi poate slobozi prăzile pe care le-a răpit. în chip lămurit imaginea îşi află temeiul în însuşi cuvântul Mântuitorului Hristos (Matei 12:29)1.

Iată şi felul în care trebuie să o înţelegem: tâlharul este diavolul, iar prada, sufletul omului pe care acesta l-a luat în stăpânire, îndepărtându-l de Dumnezeu. Cel mai tare decât diavolul, Care îl poate slobozi pe om, este numai Duhul Sfânt.

Intr-adevăr, potrivit Sfântului Diadoh: „Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea". Câtă vreme boala nu este una morală sau sufletească (la nivelul simţămintelor omului), ci duhovnicească, pricinuită de înrobirea sufletului întreg de către diavol, înseamnă că dobândirea curăţiei nu are nimic de a face cu metode tehnice şi consilieri psihologice, nici cu prescripţii de medicamente, ci cu împărtăşirea de darurile Preasfântului Duh. Omul are trebuinţă să primească în inimă Harul Sfântului Duh, de care s-a învrednicit la Taina Sfântului Botez, iar de fiecare dată când acesta se împuţinează sau se acoperă de patimi, se cere o desăvârşită pocăinţă.

Prezenţa Duhului Sfânt în inima omului aprinde „sfeşnicul cunoştinţei", ce luminează întreaga lume lăuntrică a omului. Când în cămările sufletului există acest sfeşnic, atunci „nu numai că se fac arătate în minte acele mici şi întunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind date de faţă de lumina aceea sfântă şi slăvită"2. Numai prin această lumină a cunoştinţei putem înţelege ce se petrece în lăuntrul nostru, nu prin introspecţii, prin aşa-numita „autoîmplinire" (autorealizare, engl. self-realization) sau pe calea psihanalizei. Cunoaşterea fiinţială (yparxiaki gnosi) este împărtăşire de Harul Duhului Sfânt, în vreme ce cunoaşterea intelectuală, cerebrală este rezultatul însuşirii unor învăţături omeneşti.

Prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii, Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în adâncul inimii omului, de unde nu mai pleacă niciodată, numai lumina Sa se întunecă din pricina patimilor. Indemnul Sfântului Apostol Pavel: „Duhul să nu-L stingeţi" (I Tesaloniceni 5:19) înseamnă să nu ne facem pricină a întoarcerii Feţei Duhului Sfânt de la noi, cunoscând că depărtarea Sa va lăsa mintea „înceţoşată şi neluminată".

Deopotrivă cu această energie-lucrare a Harului Dumnezeiesc este neapărată trebuinţă şi de împreuna-lucrare a omului, de vreme ce toate sunt roade ale sinergiei.

Trebuie să fim împreună-lucrători, străduindu-ne în orice chip să-L odihnim pe Duhul Sfânt, mai cu seamă prin pacea sufletului, „ca să avem sfeşnicul cunoştinţei luminând în noi totdeauna".

+ Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului

ISIHIE ŞI TEOLOGIE . CALEA TĂMĂDUIRII OMULUI ÎN BISERICA ORTODOXĂ; EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ISIHIE ŞI TEOLOGIE . CALEA TĂMĂDUIRII OMULUI ÎN BISERICA ORTODOXĂ"


1. „Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile, dacă nu va întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?" (Matei 12:29). (n. trad.)

2. Ibidem, p.320

30 Mai 2016

Vizualizari: 627

Voteaza:

Curatirea mintii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE