De ce sa mergem la spovedanie?

De ce sa mergem la spovedanie? Mareste imaginea.

De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?

Răspunsul meu este: Da, Dumnezeu iartă păcatul meu, atunci când îl mărturisesc cu toată sinceritatea inimii, din chiar acel moment, însă avem totuşi nevoie să mergem la mărturisire din mai multe motive. La spovedanie, sunt în mod fundamental trei de faţă: eu, săvârşindu-mi mărturisirea, preotul, ascultând ca martor, şi Dumnezeu - Hristos Doctorul - Care iartă şi vindecă. Să vedem ce anume face fiecare dintre aceştia trei.

Intâi de toate, ceea ce fac eu. Mai înainte am citat din Zicerile Părinţilor pustiei - dacă un gând este tăinuit, reprimat, ascuns în noi, capătă o mare putere. Dar dacă îl putem aduce la lumină, îşi pierde puterea asupra noastră. Deci, iată primul motiv pentru a merge la spovedanie. Da, îmi pot mărturisi păcatele, singur, în rugăciunea mea de seară, însă este o mare putere în cuvântul rostit. Dacă le exteriorizez, dacă scot păcatele la lumină, ceea ce până acum fusese lăuntric, poate numai semiconştient, capătă acum o existenţă obiectivă şi astfel mă pot ocupa de el. Să nu subestimăm efectul pe care îl are asupra noastră vorbirea despre propriile noastre gânduri ascunse şi păcate.

Ca parte a slujirii noastre bisericeşti, taina mărturisirii în prezenţa unei alte persoane se adânceşte. Adesea, este surprinzător cum în timpul mărturisirii grăim lucruri despre care nu am realizat că stă în puterea noastră să le spunem. Uneori, în timpul spovedaniei întreaga noastră situaţie se limpezeşte pe măsură ce vorbim. Nu ştim cu adevărat ce urmează să zicem până ce nu am făcut-o. In acest mod, procesul vorbirii poate avea un impact creativ.

Desigur, trebuie să ne pregătim înainte de mărturisire. Oamenii cărora le e teamă că din cauza caracterului capricios al memoriei umane pot uita lucruri - da, sigur că pot aşterne câteva lucruri pe hârtie. Intotdeauna îi descurajez pe oameni să-şi scrie întreaga lor mărturisire, pentru ca apoi pur şi simplu să citească de pe o bucată de hârtie ce stă scris acolo. Lucrarea creativă a punerii mărturisirii în cuvinte trebuie să aibă loc în mărturisirea însăşi. Acelaşi lucru e valabil, luaţi seama, şi privitor la predici.

Desigur că trebuie să ne pregătim, nu este recomandat să ne ridicăm pur şi simplu şi să spunem primul lucru care ne vine în minte. Aceasta, în general, nu-i va ajuta realmente pe oameni. Trebuie să ai o idee clară, înainte să începi predica, despre ce va fi tema, despre ce decurge din respectiva chestiune, şi poţi chiar să ai ceva aşternut în scris. însă n-ar trebui să citim o expunere pregătită cuvânt cu cuvânt. Când se face aceasta, înseamnă că lucrarea creativă a fost realizată în biroul nostru, poate cu câteva zile înainte, şi ceea ce oferim obştii este doar cenuşa rece de după. Este un pic aspru, însă n-am spus eu aceasta. Cred că a fost Sfântul Ignatie Briancianinov. Acelaşi lucru este valabil cu privire la mărturisire: faceţi câteva însemnări dacă vreţi, dar găsiţi întotdeauna cuvintele în chiar momentul spovedaniei.

Lucrarea creativă are loc, astfel, în timpul mărturisirii înseşi. Aceasta pune capăt primului aspect - ce fac eu, adică puterea cuvântului rostit.

Urmează ceea ce săvârşeşte preotul. Aici cred că sunt două aspecte: unul mai evident, celălalt poate mai puţin vădit. Evident este că preotul ne poate da sfat, povăţuire.

Mulţi oameni cred că aceasta este principala raţiune de a merge la spovedanie, în realitate, aş spune, ceea ce eu - penitentul - fac este mai important decât sfatul pe care mi-l dă preotul. Dar, cu toate acestea, sfatul preotului poate fi hotărâtor.

Este un lucru extraordinar că există afirmaţii care, dacă le citeşti tipărite într-o carte, nu te-ar izbi într-un mod neobişnuit. Ai spune: „Ei bine, este destul de evident!" Insă atunci când aceleaşi cuvinte ţi se spun ţie de către preotul ce-ţi ascultă mărturisirea, ele pot, într-o clipă, să se dovedească cuvinte de foc. Cuvinte care, privite teoretic, pot părea foarte obişnuite şi simple, în spovedanie pot să apară deodată vii. Dacă eşti receptiv, ele îţi pot preschimba viaţa.

Imi amintesc o situaţie. La mănăstirea rusă din Londra, unde mă duceam adesea ca mirean, era un preot mai în vârstă, Părintele John, căruia nu-i plăcea să predice şi nici să asculte mărturisiri. Era întotdeauna extrem de laconic. Spunea doar câteva cuvinte de sfătuire. într-o zi, o femeie care venea adesea la el să se mărturisească, i-a povestit, ca de obicei, foarte pe larg certurile pe care le avea cu soţul ei. „El a spus asta, iar eu am spus asta, după care el a spus asta şi i-am spus că e cu totul în greşeală şi a spus asta şi asta şi asta...". La sfârşitul relatării, Părintele John doar s-a uitat la ea şi a spus: „Şi a ajutat aceasta?" Apoi i-a dat dezlegarea.

Aceste patru cuvinte i-au schimbat viaţa. Ea şî-a dat seama deodată cât de zadarnic era să continui cu discuţii în contradictoriu tot timpul, întotdeauna dorind să ai ultimul cuvânt. Dintr-o dată, s-a gândit: „Nu mai trebuie să fie deloc aşa". S-a oprit şi s-a schimbat. Acel foarte simplu cuvânt de sfătuire venit de la preot, transmis sub forma unei întrebări, i-a transformat întreaga viaţă.

Imi amintesc de o prietenă a mea care a mers la unul dintre preoţii greci din catedrală. A fost un pic abătută - chiar întrucâtva ofensată la început - deoarece sfatul lui se limita la aceste cuvinte: „Nu-s grave, dar prea multe", după care i-a dat iertarea. Din nou, acest lucru a contat. I-a schimbat atitudinea faţă de sinea proprie.

Atunci când în timpul mărturisirii ascult cu mare atenţie ceea ce spune preotul, el nu oferă doar un sfat general, reflecţii cu privire la situaţiile umane dificile. El îmi vorbeşte mie, chemând pe Duhul Sfânt să-l călăuzească. Ce sunt aceste cuvinte de la Duhul pe care preotul are să mi le spună aici şi acum? Dacă ascultăm cu adevărat, atunci vom învăţa.

Ţin minte cum mergeam într-o zi spre o biserică rusească, atunci când eram mirean, dorind să mă spovedesc şi întrebând: „Care dintre preoţi vorbeşte limba engleză?" Mi s-a spus: „Mergi la acela". Aşa am şi făcut. Odată ce m-am mărturisit, el a început să-mi vorbească, dar nu puteam să înţeleg niciun cuvânt. Aşa că am spus: „Puteţi, vă rog, să vorbiţi în engleză?" Iar el a răspuns cu o voce iritată: „Vorbesc engleza!" N-a fost un început promiţător pentru conlucrarea noastră.

Astfel, chiar dacă ceea ce fac eu poate fi mai important decât ce face preotul, totuşi, sfatul preotului poate adesea să-mi transforme viaţa, dacă îl voi lăsa s-o facă. Atunci când Hristos Se afla între oameni fără credinţă, nu putea săvârşi minuni acolo. Sunt întotdeauna doi factori implicaţi. Dacă eu, penitent sau ucenic, nu sunt receptiv, atunci părintele duhovnicesc nu va avea un cuvânt de vindecare pentru mine.

Există şi un alt mod în care rolul preotului este important, mod pe care, probabil, îl uităm. Preotul se află aici ca reprezentant al comunităţii bisericii. Penitenţa, după cum am văzut mai înainte, era la început un eveniment public. Intreaga obşte locală se afla de faţă. Acum, penitenţa este personală şi privată, însă, preotul este, cu toate acestea, reprezentant al comunităţii. Nu există păcate în întregime private. Toate păcatele sunt păcate împotriva aproapelui meu, ca şi împotriva lui Dumnezeu şi a mea. Chiar şi gândurile mele cele mai secrete fac să fie, în fapt, mult mai dificil celor din jurul meu să-L urmeze pe Hristos.

Toate păcatele personale au un efect negativ asupra altor persoane, deşi săvârşitorii pot să nu fie în întregime conştienţi de aceasta. Astfel că, atunci când vin la mărturisire, vin să cer iertare nu numai de la Dumnezeu, ci şi de la surorile şi fraţii mei, de la comunitate. Văd preotul, aşadar, care este prezent ca un martor, ca pe reprezentantul comunităţii.

Să dau un exemplu. Am auzit această istorisire de două ori, spusă de oameni destul de diferiţi. Poate că s-a întâmplat în două rânduri. Aceasta este o relatare despre cineva cu care am avut privilegiul de a mă întâlni personal şi a-l cunoaşte, un sfânt al Bisericii noastre. Este vorba despre Sfântul Ioan Maximovici, care a fost episcop de Shanghai, apoi a slujit aici, în Franţa, după care, în cele din urmă, în San Francisco.

+Kallistos Ware

Articol preluat din volumul "Tainele vindecarii", Editura Basilica

Cumpara cartea "Tainele vindecarii"

03 August 2016

Vizualizari: 1893

Voteaza:

De ce sa mergem la spovedanie? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE