Descoperirea gandurilor

Descoperirea gandurilor Mareste imaginea.

Descoperirea gândurilor urcă până în primele veacuri ale creştinismului.1 Ea este încă şi azi în vigoare în Biserica Ortodoxă, chiar dacă o aflăm numai în mănăstiri sau la mirenii cu o înaltă vieţuire duhovnicească.

Cu toate că seamănă cu Spovedania, descoperirea gândurilor se deosebeşte net de ea.

Mai întâi, Spovedania este o Taină, descoperirea gândurilor, nu. Aşa că pentru ea nu se cere neapărat un preot, ci un părinte duhovnicesc, simplu monah de-ar fi, vrednic de ea numai prin viaţa sa îmbunătăţită. De obicei, creştinul se spovedeşte şi-şi descoperă gândurile înaintea aceluiaşi om, care, fireşte, este preot, dar poate să meargă şi la o altă persoană pentru descoperirea gândurilor.2

In al doilea rând, în vreme ce la spovedanie omul vine să-şi mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu, preotul fiind numai un martor - după cum arată formula ortodoxă de la Spovedanie -, ca să primească de la Dumnezeu iertarea lor, gând e vorba să-şi descopere gândurile, el vine la părintele său duhovnicesc ca să-i arate, în general, gândurile sale, care nu sunt numaidecât păcătoase, pentru ca acesta, cunoscându-i sufletul, să-l sfătuiască cum ştie el mai bine ce să facă pentru ca să se tămăduiască şi să se mântuiască.

Prima regulă este să nu se lase nimic deoparte: să nu se ascundă nimic, să nu se uite nimic, să nu fie nimic trecut cu vederea ori să se înfăţişeze altfel de cum a fost, măsluit, cu viclenie, ci toate să se dea pe faţă deschis, fără sfială şi fără frică. Multă împotrivire află în sufletul său cel ce vine să-şi descopere gândurile, iscată de mândrie, de slava deşartă, de teama că va fi judecat ca rău şi mustrat. Se ridică asupra lui şi diavolii, care se luptă să-l împiedice de la o astfel de lucrare mântuitoare, prin care se dau pe faţă vicleşugurile lor, aducând gândul că e un lucru cu totul nefolositor.

Or, mărturisirea gândurilor e de cel mai mare folos pentru ferirea şi tămăduirea sufletului de bolile sale.

Descoperindu-şi gândurile, creştinul află de la duhovnic tâlcul şi însemnătatea lor duhovnicească şi este sfătuit cum să le primească. Ca un nepătimitor ce este şi înzestrat eu dreaptă socotinţă, părintele duhovnicesc judecă drept ce i se spune; luminat de Duhul Sfânt, el dă sfatul cel mai potrivit. Ii arată fiului său duhovnicesc, de pildă, ce duh a adus gândul, ce zace în el, ce roade va aduce, de-i un gând oarecare sau rău, iar dacă e rău cum să i se împotrivească şi să lupte cu el; gândul care îl mână să facă un lucru e de la diavol ori e bun şi vrednic de dus la împlinire? Imaginea ce tot răsare în minte, dorinţa inimii iscată de ceva, tresăltarea sufletului sunt ele oare nevinovate, după voia lui Dumnezeu, nici bune, nici rele sau cu totul rele? Intrebând pe duhovnic, omul capătă la toate acestea răspuns neînşelător şi scapă de îndoielile, nedumeririle, greşelile şi amăgirile minţii sale, de împlinirea păcătoasă a voii proprii, de cursele şi vicleniile diavoleşti, care pot duce la cea mai mare rătăcire.
Descoperirea gândurilor fereşte de păcatele la care mână gândurile nemărturisite.

Ea veştejeşte patimile vechi şi, tăind şirul gândurilor rele, nu lasă să răsară patimi noi.

Tot ea stârpeşte din suflet gândurile care macină şi năruie şi îmbolnăvesc, tocmai pentru că sunt tăinuite. Căci gândurile nemărturisite vieţuiesc pe mai departe în suflet, neştiute şi neauzite, prind rădăcini şi-l otrăvesc încetul cu încetul. Şi aceasta-i pentru om robie din care cu greu scapă de stă nepăsător şi nu le dă iute pe faţă. Unul dintre Părinţi spune scurt şi cuprinzător: „De te războiesc gânduri necurate, nu le ascunde, ci arată-le îndată bătrânului tău [...]. Că de le tăinuieşti, se înmulţesc şi se întăresc [...]. Şi după cum cariul roade lemnul şi-l face de nimica bun, tot aşa gândul rău strică inima".

Părinţii stăruie zicând că acela care nu-şi destăinuie gândurile negreşit ori va boli, ori bolile ce sunt în el şi le sporeşte, iar pe cele uşoare şi trecătoare le face grele şi învechite.

Nu-i altă cale aşadar de a nu cădea omul în boală ori de a se lecui de ea. Părinţii spun, iarăşi, într-un glas, scurt şi răspicat: „Cel ce nu-şi spune gândurile sale rămâne nevindecat". Sfântul Ioan Casian scrie şi el că „de ne tăinuim gândurile şi roşim să le spunem Bătrânilor, nu putem dobândi leacuri de mântuire". Şi, dimpotrivă, după curn învaţă Ava Ammona, cel care „nu se teme să-şi descopere cugetele înaintea părintelui alungă de la el toată boala". Iar Sfantul Ioan Scărarul spune că: „rănile descoperite nu se vor mări, ci se vor tămădui". Pe un altul îl auzim zicând: „după cum şarpele, de-l scoţi din gaura sa, îndată fuge, tot aşa gândul rău, de îndată ce-i dat pe faţă, se risipeşte. [...] Cel ce-şi dă pe faţă cugetele iute se tămăduieşte".

Insăşi destăinuirea e parte a lecuirii. Că ia de pe suflet povara şi întunecimea, îi alină zbuciumul, teama şi chinurile, care pricinuiesc înfricoşare şi deznădejde cumplită. Omul simte atunci o mare uşurare, pace şi bucurie.

Părinţii înfăţişează ca pe un mare folos această negrijă şi odihnă duhovnicească de care are parte cel care s-a deprins să-şi destăinuiască gândurile.

Aceste dintâi şi repezi rodiri ale descoperii gândurilor nu înseamnă însă însănătoşîre deplină. La ea se ajunge urmând învăţăturile duhovnicului, care, cunoscând din cele înfăţişate aşezarea sufletului, numeşte boala şi dă leacurile cuvenite. Fără ele, tămăduirea n-are sorţi de izbândă.

Lucrarea de tămăduire, cel mai adesea îndelungată, e înlesnită de deasa şi neîntrerupta descoperire a cugetelor, fiindcă numai aşa cunoaşte duhovnicul deplin şi amănunţit starea şi mersul bolilor sufletului.

Şi aşa se cuvine să meargă creştinul la duhovnicul său, ca la un doctor priceput, să-l izbăvească de boala sa.

Doctor tămăduitor se arată duhovnicul ascultând cu luare-aminte şi bunăvoire destăinuirea, mângâind, îmbărbătând, punând la inimă necazurile fiului său şi rugându-se pentru ei. Că, prin rugăciunea şi mijlocirea sa, vine de lucrează harul dumnezeiesc, cu puterea căruia se săvârşeşte tămăduirea.

Creştinul însă se cuvine să arate credincioşie faţă de duhovnic, credinţă în Dumnezeu şi o inimă înfrântă şi zdrobită.

De vrea să-i fie cu adevărat spre lecuire destăinuirea, s-o facă cu încredere deplină în părintele său. De la bun început să-i aleagă cu grijă, apoi să facă tot ce-i spune. Că numai crezând deplin în el îşi va da şi gândurile pe faţă, fără teamă de judecată şi osândire, şi-i va urma şi sfatul tămăduitor, pe dată, oricare ar fi, fără să se îndoiască de folosul lui.

Unul să fie părintele, şi niciodată părăsit. Dorinţa de a-l schimba, spun Părinţii, e rea şi primejdioasă, mai întotdeauna insuflată de draci şi pricinuitoare de încă şi mai mare rău. Doar mergând la acelaşi părinte şi leacuri primind numai de la el îşi vede omul de tămăduirea sa. Şi numai aşa îi cunoaşte părintele desăvârşit inima: care-i tăria şi slăbiciunea ei, care-i sunt neputinţele, ce zace în adâncul ei, felul sporirii, ca să numească boala şi să dea un leac întemeiat pe această cunoaştere deplină.

Descoperirea gândurilor nu este un scop în sine. Puterea ei tămăduitoare nu stă doar în destăinuire şi nu însănătoşeşte pe dată. Ea singură nu-l poate vindeca pe om.

Simpla dare pe faţă nu le taie cugetelor veninul, căci s-au tot obişnuit să calce sufletul or să vină din nou.

Important este ce se va întâmpla de acum înainte cu ele. Că, venind la părintele său, omul întreabă - Părinţii şi numesc vestirea cugetelor „întrebare a părintelui pentru cugete" -, voind să ştie ce fel de gânduri sunt şi cum pot fi războite. Rămâne apoi de dus războiul; dar pentru cel luminat şi ajutat de duhovnic, cunoscătorul sufletului său, războiul e uşor şi biruinţa neîndoioasă.

Jean-Claude Larchet

Inconstientul spiritual, Editura Sophia

Cumpara cartea "Inconstientul spiritual"

Note:

1 Cel mai bun studiu asupra originilor şi naturii acestei practici tradiţionale rămâne cel al Părintelui I. Hausherr, Direction spirituelleen Orient autrefois, Roma, 1955 (trad. rom., în voi. Irenee Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 1999).
2 In principiu, s-ar cuveni să facem deosebire între preotul care este şi duhovnic şi părintele duhovnicesc. în Grecia, funcţia de duhovnic este dată de episcop numai anumitor preoţi, numiţi pneumatikoi (părinţi duhovnici). Majoritatea credincioşilor, de altfel, au drept părinte duhovnicesc, în sensul de îndrumător al vieţii lor duhovniceşti, chiar pe preotul la care se spovedesc, care, la vremea Spovedaniei, le dă învăţături şi sfaturi privind viaţa lor creştinească.

22 August 2016

Vizualizari: 3896

Voteaza:

Descoperirea gandurilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE