Despre Cuvantul lui Dumnezeu si limitele fapturii

Despre Cuvantul lui Dumnezeu si limitele fapturii Mareste imaginea.

Orice gând omenesc, orice cuvânt omenesc e o energie, o forţă. Dacă aşa stau lucrurile când este vorba de cuvântul şi gândul omenesc, cu atât mai mult e valabil acest lucru când este vorba de cuvântul lui Dumnezeu, de cuvântul lui Hristos.

Când auzim cuvintele evanghelice ale lui Hristos pline de linişte şi de blândeţe: „Fericiţi cei curaţi şi inima, căci aceştia vor vedea pe Dumnezeu" sau: „Porunca Mea aceasta este: Să vă iubiţi unii pe alţii" sau: „Invăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima" - nu trebuie să uităm că acest cuvânt blând al lui Hristos e însăşi puterea necuprinsă şi nesfârşită care a chemat din întunericul nefiinţei la lumina vieţii tot ceea ce există: lumile nenumărate, întreaga diversitate incalculabilă a făpturilor raţionale şi a celor lipsite de raţiune.

Cuvântul lui Hristos, îmbrăcat smerit în forma perceptibilă simţurilor a cuvântului omenesc creat, care poate fixat chiar şi în scris, acest cuvânt e în fiinţa lui energia Dumnezeului Atotputernic şi Creator a toate. Despre el trebuie spus acelaşi lucru pe care Scriptura îl spune despre Dumnezeu însuşi, şi anume că este „foc mistuitor", de care fiii pământului trebuie să se apropie „cu evlavie şi sfială" (Evr 12, 28-29).

„Lămurit cu foc este cuvântul Tău foarte şi robul Tău l-a iubit pe el", spune psalmistul (Ps 118,140).

Cuvântul lui Hristos e cel mai tainic cuvânt; e neapropiat, nepătruns chiar şi pentru inteligenţele cele mai vaste şi, în acelaşi timp, e atât de simplu şi de limpede, încât e la îndemână până şi pruncilor.

Cuvântul lui Hristos ne este atât de aproape, e atât de uşor de înţeles, atât de firesc, atât de adânc înrudit cu inima noastră omenească, şi totuşi nu este îndoială că întrece infinit puterile naturii create: e dumnezeiesc, neînţeles, suprafiresc şi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „nu este nici al unui om, nici după om" (Ga 1,11-12).

Adresat omului liber, cuvântul lui Hristos e blând, nu face violenţă dar, în acelaşi timp, ca un cuvânt cu autoritate absolută, cuvânt al singurului Stăpân a tot ce există, e nesfârşit de puternic. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece", spune Hristos (Mt 5, 8).

Primit cu credinţă profundă, cuvântul lui Hristos îl duce pe om la viaţa veşnică pe o cale în care acesta va întâlni multe lucruri neobişnuite, necunoscute celor ce nu-L urmează pe Hristos. Pe această cale sublimă se descoperă omului tot ceea ce poate încerca şi cunoaşte în existenţa lui. Lumina cuvântului lui Hristos sondează limitele ultime ale adâncului întunecos, revelând adevărata natură a unei mulţimi de umbre ale adevărului care, din sânul întunericului lor, îi atrag pe oameni la ele. Cuvântul lui Hristos e un foc care pune la încercare tot ceea ce se află în om şi, în general, în existenţa lumii, căci, aşa cum mărturiseşte Apostolul, „nici o făptură nu îi este ascunsă" (Evr 4,13).

Cuvântul lui Hristos e duh şi viaţă veşnică, plinătate de iubire şi bunătate cerească. Cuvântul lui Hristos e Lumina dumnezeiască necreată. El se adresează nu raţiunii discursive superficiale, ci inimii adânci a omului, şi cel care îi deschide inima până în adâncul ei ultim pentru a primi cu vrednicie această Lumină dumnezeiască, pentru a se uni cu ea, acela se face asemenea lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Hristos, înfăptuit în viaţă, face din om un Dumnezeu.

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela ni L-a tâlcuit" (In 1,18). Venirea în trup a lui Dumnezeu-Cuvântul şi cuvântul Său stau la baza vieţii creştine. Această viaţă nu poate fi explicată celor ce nu o cunosc din experienţă; prin urmare, va fi zadarnic să încercăm să descriem în cuvinte locul duhovnicesc în care se găseşte atunci mintea omenească, înaintea ei se deschid atât adâncul „întunericului din afară", cât şi Lumina veşnică a Dumnezeirii şi ea stă între acestea două. Ea se roagă atunci din toată inima sa şi suferă, căci e conştientă de starea critică în care se găseşte. Se roagă cu cea mai mare intensitate, cu întreaga concentrare a fiinţei sale.

Când Sfântul Serafim din Sarov a rămas timp de o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră implorând: „Dumnezeul meu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!", fiecare poate înţelege, chiar dacă numai vag, în ce luptă titanică se găsea mintea sa.

Antonie cel Mare, Arsenie cel Mare, Serafim din Sarov şi ceilalţi Părinţi ai noşti au fost bărbaţi de o vitejie excepţională, care au renunţat la lume şi dispreţuiau orice primejdie. Şi când plângeau, ei nu plângeau pierderea vreunor bunuri materiale sau a vreunui avantaj vremelnic; în chip vădit, privirea lor sesiza un lucru cu mult mai înfricoşător decât orice ameninţare pe care şi-o poate închipui omul pe pământ.

La toate aceste ilustre nume şi la cele asemănătoare lor ne îngăduim să-l alăturăm şi pe cel al stareţului Siluan. Când citim, de exemplu, ceea ce scrie acesta din urmă în „Plângerea lui Adam", la care „era cu luare-aminte toată pustia" - marea pustie a lumii -, nu trebuie uitat că aceste tânguiri erau ale sale. Stareţul trăia marea tragedie a căderii omului. Vărsa lacrimi duhovniceşti înaintea cărora plânsul obişnuit al oamenilor e nimic. Poate plânge aşa numai cine a văzut Lumina veşnică a lui Dumnezeu. Cei care n-au văzut-o, sau care, cum spunea stareţul, n-au cunoscut pe Dumnezeu, nu pot înţelege aceste suferinţe, nu pot vărsa asemenea lacrimi.

Contactele cu stareţul mi-au întărit convingerea că înaintea unui creştin credincios, înaintea unui sfânt ascet se deschid limitele posibilităţii omeneşti. înaintea lui se ridică cu o urgenţă excepţională toate problemele existenţei umane: problema vieţii şi a morţii, problemele libertăţii şi ale creaţiei, sensul vieţii şi al suferinţei; problemele relaţiei dintre revelaţie şi credinţă, dintre credinţă şi cunoaştere, dintre lege şi har, dintre veşnicie şi timp, dintre Dumnezeu şi relaţiile sale cu lumea şi cu omul, dintre destinele lumii şi judecata lui Dumnezeu.

Experienţa marilor asceţi ne arată că toate aceste probleme, toate marile teze dogmatice se înfăţişau înaintea lor, dar în condiţii deosebite, esenţial diferite de cele în care se exercită activitatea ştiinţifică. Mintea omenească e condusă de Duhul lui Hristos spre cunoaşterea lui Dumnezeu, spre o cunoaştere existenţială, astfel încât însuşi cuvântul „cunoaştere" nu desemnează aici o asimilare intelectuală abstractă, o înţelegere raţională, ci intrarea în sfera existenţei divine, o împărtăşire de Fiinţă.

Când spunem că în faţa ascetului creştin se deschid toate orizonturile posibilităţilor omeneşti, când vorbim despre plinătatea experienţei creştine, adică despre o experienţă umană universală, n-avem în vedere experienţa diverselor profesiuni, domeniul cunoştinţelor ştiinţifice sau al diverselor condiţii şi situaţii familiare, sociale sau al diferitelor vârste, şi aşa mai departe. Nu. Vorbim despre posibilitatea omului de a face experienţa adâncului căderii, a căinţei şi a învierii în Hristos.

Experienţa profesiunilor, a cunoaşterii ştiinţifice, a condiţiilor sociale etc. ţine de planul existenţei temporale, empirice; experienţa mântuirii şi a învierii în Hristos e experienţa veşniciei. în prima experienţă suntem în prezenţa unei fragmentări extreme şi a unei diversităţi indefinite; în cea de-a doua se manifestă asemănarea omului cu Dumnezeu şi unitatea fiinţială a neamului omenesc. Atunci când există, cea dintâi nu poate adăuga nimic la cea de-a doua, iar dacă lipseşte, nu o poate micşora cu nimic; cea dintâi se înfăţişează însă drept mediul şi, într-o oarecare măsură, drept condiţia ce îngăduie realizarea celei de-a doua. Fiind extrem de limitat în plan fizic, orice om nu poate avea decât o foarte restrânsă experienţă din prima categorie, în timp ce mintea omului e astfel alcătuită încât, în ciuda limitelor impuse de existenţa sa empirică mărginită, nu e lipsită de posibilitatea de a realiza pe deplin o experienţă din cea de-a doua categorie.

In profunzimea ei ultimă, experienţa din cea de-a doua categorie nu depinde de condiţiile exterioare ale vieţii omului. Altfel spus, nu există şi n-ar putea exista condiţii exterioare care să facă absolut imposibilă împlinirea poruncilor lui Hristos.

Scopul acestei cărţi nu este revelarea deplină a tainelor vieţii duhovniceşti creştine, lucru irealizabil de altfel, ci numai de a ne apropia cumva de această taină şi, înteme-indu-ne pe experienţa trăită a stareţului, aşa cum am observat-o, să arătăm că atunci când face eforturi duhovniceşti şi are drept călăuză poruncile lui Hristos, creştinul va avea de înfruntat în mod inevitabil condiţia fără de care împlinirea acestor porunci e irealizabilă, şi anume: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte însuşi sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu" (Lc 14, 26). Când, în avântul său fierbinte spre desăvârşirea iubirii poruncite de Hristos, creştinul îşi propune să împlinească această condiţie indicată de Domnul însuşi, atunci începe această experienţă despre care avem toate motivele să spunem că-l duce pe om la hotarele posibilităţilor care-i sunt accesibile.
Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Om desăvârşit atât în sensul desăvârşirii ultime, cât şi în cel al unui om adevărat, autentic. Fiind om absolut desăvârşit, El singur a realizat până la capăt întreaga plinătate a experienţei umane; cei care îi urmează, călăuziţi de poruncile şi Duhul Său, nu fac decât să se apropie de această plinătate, fără a o putea epuiza, cel puţin cât sunt în limitele vieţii lor pământeşti.

Vorbind despre plinătatea experienţei umane totale, suntem convinşi că este accesibilă omului în orice condiţii s-ar găsi, astfel că în această privinţă monahismul nu se înfăţişează ca o excepţie faţă de condiţia umană comună. Fiecăruia dintre noi i s-a dat aceeaşi poruncă; altfel spus, nici unul dintre noi nu e defavorizat înaintea lui Dumnezeu, ci fiecare e cinstit în egală măsură. Fiecăruia dintre noi i s-a dat această „sumă" egală - dacă ne e îngăduit să ne exprimăm aşa - prin care se dobândeşte desăvârşirea ultimă a iubirii accesibile omului şi al cărei preţ e acelaşi pentru toţi şi pentru fiecare: acela de a nu se cruţa până la capăt. Faptul de a nu ne cruţa până la capăt nu înseamnă numai „a ne împărţi toate averile sau a ne da trupul flăcărilor" (1 Co 13,3), ci a renunţa la tot ceea ce avem (Lc 14, 33) în limitele existenţei noastre create separate de Dumnezeu, în izolarea noastră egoistă şi în tendinţa noastră de a opune „eul" nostru aproapelui nostru, fratelui nostru.

Am fi ispitiţi poate să spunem: „Nu este oare o pretenţie exagerată a afirma că experienţa creştină îmbrăţişează plinătatea existenţei umane? Această experienţă nu este oare, ca oricare alta, pur şi simplu doar unul din aspectele existenţei infinit bogate a lumii, ce constă în numeroase sfere ale realităţii accesibile cutărui sau cutărui gen de experienţă, de exemplu: una a ştiinţei, alta a artei, a treia a filozofiei, a patra a panteismului, a cincea a creştinismului, şi aşa mai departe?"

Spunând că experienţa creştină ne îmbrăţişează totalitatea posibilităţilor fiinţei umane, plecăm de la ideea că existenţa oricărei fiinţe raţionale create se mişcă între doi poli: unul e iubirea de Dumnezeu până la ura de sine; altul iubirea de sine până la ura de Dumnezeu.

Nici un act creaturii raţionale nu se sustrage acţiunii acestor doi poli de atracţie. Tot ceea ce facem în viaţa noastră personală e în realitate autodeterminarea noastră spirituală pe acest plan, chiar dacă ne dăm sau nu limpede seama de acest lucru sau dacă această autodeterminare se produce în profunzimile iraţionale ale minţii noastre, de unde purcede însăşi gândirea noastră raţională.

Definind aceşti doi poli, ne folosim de aceleaşi cuvinte: iubire şi ură, desigur într-o altă ordine şi într-o combinaţie diferită. Totuşi diferenţa nu stă numai în succesiunea cuvintelor, ci şi în semnificaţia profundă a acestor cuvinte. In primul caz, e vorba de o iubire sfântă şi desăvârşită, de o ură sfântă şi desăvârşită; în cel de-al doilea, e vorba de o iubire de sine păcătoasă, de o ură vinovată. In primul caz ura de sine decurge din plinătatea iubirii noastre de Dumnezeu, din totala concentrare a tuturor puterilor fiinţei noastre în Dumnezeu, până la uitarea de sine, până la voinţa de a nu ne mai întoarce asupra noastră înşine. Când această dispoziţie de a nu ne mai întoarce asupra noastră înşine dobândeşte un caracter categoric, atunci ea se defineşte fie drept „mânie", fie drept „ură" de noi înşine. Orice întoarcere complezentă asupra noastră înşine diminuează sau chiar face să înceteze rămânerea noastră în Lumina Dumnezeirii; de aceea, cine a cunoscut iubirea de Dumnezeu ca şi amărăciunea pierderi ei, se întoarce cu aspră mânie de la tot ceea ce poate pricinui această pierdere.

Intr-un cu totul alt mod se cuvine să vorbim despre ura de Dumnezeu. Cei ce se iubesc pe ei înşişi până la a urî pe Dumnezeu, sunt cei care „au iubit întunericul mai mult decât Lumina" (In 3,19). Această temă întrece însă puterile noastre, aşa că nu vom vorbi aici despre ea.

Dumnezeu ne cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund la chemarea Lui. Cei care au răspuns sunt aspru încercaţi, şi Dumnezeu măsoară asprimea acestor încercări după gradul credincioşiei noastre şi a predării noastre de sine Lui. Omul care iubeşte pe Dumnezeu trece prin asemenea suferinţe, încât cine nu are o credinţă fermă nu va putea să le suporte şi va cădea bolnav psihic. Marele curaj de care vorbeşte stareţul se naşte dintr-o credinţă profundă şi din iubire. Tocmai acest curaj salvează omul de boală în momentul întâlnirii cu lumea duhurilor răului.

Cine iubeşte pe Dumnezeu, chiar dacă face experienţa acestor suferinţe, nu numai că rămâne normal, păstrându-şi capacitatea de a rămâne stăpân pe sine, facultatea de a opera controlul mental şi moral asupra lui însuşi şi tot ce poate fi considerat drept semn distinctiv al normalităţii, dar ajunge la o profunzime şi la o fineţe a tuturor acestor facultăţi psihice şi morale mult mai mari decât cele ce pot fi observate de obicei.

Cine a cunoscut din experienţă măreţia şi dificultăţile căii creştine e sfâşiat de două sentimente: pe de o parte, doreşte fierbinte ca toţi oamenii să cunoască pe Adevăratul Dumnezeu şi lumina vieţii veşnice; dar, pe de altă parte, se teme ca nu cumva cei chemaţi să nu suporte povara încercărilor. Iată de ce preferă să se întoarcă spre Dumnezeu rugându-se pentru mântuirea tuturor şi a fiecăruia, mai degrabă decât să se dedice predicii sau propovăduirii. Adevăratul creştinism aproape că nu e propovăduit în lume, fiindcă această propovăduire întrece puterile omului.

In întreaga istorie a creştinismului se observă o mare rezervă din partea sfinţilor asceţi, deşi s-ar părea că ei ar fi trebuit să-şi descopere deschis experienţa ce le-a fost dată. Această rezervă e impusă, pe de o parte, de conştiinţa faptului că dacă oamenii, care în general se tem de suferinţe şi cedează cu laşitate chiar în faţa celui mai mărunt efort duhovnicesc, ar auzi vorbindu-se de ostenelile şi de chinurile îndurate de asceţi, s-ar simţi cu totul respinşi de creştinism. Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi ştiau că atunci când Dumnezeu cheamă la această luptă prin har, fapt care celor ce n-au cunoscut iubirea dumnezeiască li se pare insuportabil, se înfăţişează cu totul altfel.
Dumnezeu e nevăzut, şi căile duhovniceşti care duc la El sunt şi ele nevăzute; şi aşa, cum am putea înfăţişa în cuvinte viaţa tainică umplută în întregime de sublima luptă pe care o duce Hristos pentru viaţa veşnică a omului, pe care l-a creat şi pe care-l iubeşte?

Dumnezeu respectă libertatea omului ca fiind principiul cel mai de preţ pe care-l posedă omul, şi de aceea atrage sufletul la iubirea Sa prin smerenia Lui; dar, pe calea ce duce spre această iubire, omul întâlneşte pe cel care îi silu-ieşte libertatea, diavolul. Domnul îngăduie ca acest lucru să se întâmple. El povăţuieşte sufletul omului nu scutindu-l de întâlnirea cu răul, ci dându-i puterile necesare ca să depăşească orice rău.

Calea omului spre Dumnezeu e semănată cu lupte aspre. Mintea ascetului care năzuieşte spre iubirea veşnică a lui Dumnezeu nu poate dobândi adevărata gnoză devenind în stare de această iubire fără a trece printr-un lung şir de încercări.

Ascetul e ispitit să se întoarcă de la iubirea dumnezeiască din pricina protestelor raţiunii, ale raţiunii proprii, fiindcă aceasta nu poate cuprinde sau primi legea lui Hristos care i se înfăţişează drept nebunie. In ceasul părăsirii de către Dumnezeu, aceste proteste pot îmbrăca o violenţă extremă.

Ascetul va putea fi smuls de lângă dragostea lui Dumnezeu din diferite motive: uneori de dorinţa de a trăi, alteori de frica de moarte; uneori de atracţia desfătărilor, alteori de boli, de foame sau de persecuţii şi alte suferinţe; uneori de înălţimea şi strălucirea unei alte revelaţii sau intuiţii, alteori de profunzimea şi impresia altei experienţe; uneori de măreţia unei alte puteri sau de amploarea altor posibilităţi; uneori de asalturile puterilor întunericului, alteori chiar de arătarea unor îngeri şi a altor făpturi cereşti care pot reteza avântul iubirii de Dumnezeu.

Multe motive ne îngăduie să afirmăm că, pe calea dobândirii iubirii de Dumnezeu, ascetul creştin întâlneşte tot şirul de ispite şi încercări posibile. Astfel, mai târziu, un asemenea ascet va putea sesiza întreaga complexitate a stărilor trăite de alţii, oricare ar fi omul pe care-l întâlneşte. De aici vine capacitatea pe care o au stareţii de a înţelege sufletul oricărui om, oricine ar fi, indiferent de condiţia sa socială, de treapta dezvoltării sale fizice, de nivelul său spiritual sau de experienţa sa în lupta împotriva patimilor.

Indrăznesc să afirm - lucru de care m-au convins contactele cu stareţul - că toate căile omeneşti sunt cunoscute de un ascet creştin, în timp ce căile sale sunt ascunse privirilor străine (1 Co 2,15-16).

Arhim. Sofronie Saharov

Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, Editura Deisis

Cumpara cartea "Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul"

 

19 Ianuarie 2016

Vizualizari: 1052

Voteaza:

Despre Cuvantul lui Dumnezeu si limitele fapturii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

cuvantul lui dumnezeu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE