Despre cuvantul lume

Despre cuvantul lume Mareste imaginea.


Despre cuvantul "lume"

"Stim ca suntem din Dumnezeu si ca lumea toata zace sub puterea celui viclean" (1 In 5, 19).

Cuvantul lume are in Sfanta Scriptura doua semnificatii:

1. Intr-una, prin cuvantul lume se intelege omenirea in totalitatea ei, ca in urmatoarele expresii biblice si din alte scrieri: "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca prin El lumea" (In. 3, 16-17). "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (In. 1, 29).

2. Iar in cealalta prin cuvantul lume ii numeste pe acei oameni care vietuiesc in pacat, impotriva lui Dumnezeu traind pentru timp, nu pentru eternitate. Astfel trebuie inteles cuvantul lume in urmatoarele expresii si in altele asemanatoare: "Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, de aceea lumea va uraste" (In. 15, 18-19).

"Nu va iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume; iar Lumea ca si pofta ei trece, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac" (In. 2, 15-17).

"Preadesfranatilor! Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu? Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu" (Iac. 4, 4).

Prea Fericitul Teofilact al Bulgariei defineste lumea astfel: "Scriptura obisnuieste sa numeasca lume viata celor pacatosi, a celor ce traiesc in lume calauzindu-se de ratiunea cea dupa fire; de-aceea si Hristos a spus ucenicilor Sai: "Nu sunteti din lume". Ei formau o parte a oamenilor care traiesc in lume, dar intrucat nu se afla in pacat, nu sunt din lume".

Majoritatea oamenilor au dus si duc o viata pacatoasa, intinata, in fata lui Dumnezeu, vrajmasa lui Dumnezeu. Din aceasta cauza si fiindca numarul vrajmasilor lui Dumnezeu este nemasurat mai mare decat acela al adevaratilor slujitori ai lui Dumnezeu, aceasta majoritate se numeste in Scriptura lumea si, de oarece se refera la o majoritate termenul este atribuit intregii omeniri. In acest sens trebuie intelese cuvintele evanghelistilor:

"Cuvantul era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume. In lume era, si lumea prin El s-a facut dar lumea nu L-a cunoscut. Intre ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit" (In. 1, 9-19).

"Iar aceasta este judecata, ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina. Caci faptele lor erau rele" (In. 3, 19).

"Fericiti veti fi cand oamenii va vor ura pe voi si va vor izgoni dintre ei, si va vor batjocori si vor lepada numele voastre ca rau din pricina Fiului Omului. Vai voua cand toti oamenii va vor vorbi de bine, caci tot asa faceau proorocilor mincinosi parintii lor" (Lc. 6, 22, 26).

Majoritatea oamenilor nu L-a cunoscut pe Mantuitorul; uraste si ii urmareste calomniindu-i, improscandu-i cu vorbe de ocara si cu persecutii pe adevaratii servi ai lui Dumnezeu si aceasta majoritate este atat de insemnata incat Cuvantul lui Dumnezeu a gasit ca drept este sa i se atribuie omenirii intregi tagaduirea Lui Hristos si prigoana impotriva celor ce Il slujesc. Ca foarte putin oameni traiesc dupa poruncile lui Dumnezeu si foarte multi se dedau pornirilor trupesti pacatoase, marturiseste insusi Domnul:

"Intrati prin poarta cea stramta, ca larga este poarta si lata este calea ce duce la pieire si multi sunt cei care o afla. Si stramta este poarte si ingusta este calea care duce la viata si putin sunt care o afla" (Mt. 7, 13-14; comp. Lc. 13, 23-24).

"Intelepciunea lui Dumnezeu a fost gasita dreapta de catre toti fiii Ei" (Lc. 7, 35), cu toate ca faptele intelepciunii cercetate de om sunt putine; putini alesi au cunoscut-o, putini i-au acordat dreptatea si importanta ce i se cuvine.

Adevaratilor slujitori ai Dumnezeului cel adevarat! Deprindeti-va sa staruiti in cercetarea si cunoasterea starii pe care Pronia dumnezeeasca a harazit-o timpului trecerii voastre pe acest pamant! Nu ingaduiti duhurilor cazute sa va duca in ispita si in amagire atunci cand vor aparea inaintea voastra intr-o imagine pe cat de atragatoare pe atat de falsa, prezentandu-va, in chip ascuns, binefacerile lumii acesteia si insuflandu-va dorinta de a va bucura de ele si de a tinde catre ele, pentru ca, astfel, sa va prade comoara voastra vesnica!

Nu asteptati si nu cautati laude si incuviintari ale faptelor voastre de la obstea oamenilor! Nu umblati dupa faima si marire! Nu asteptati si nu cautati o viata fara griji, comoda, pe picior mare! Nu aceasta este partea ursita sufletelor voastre! Nu cautati si nu asteptati dragostea oamenilor! Cautati din rasputeri si cere-ti-va voua insiva sa traiti cu dragoste si indurare fata de oameni.

Multumiti-va daca macar putinii, dar adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu pe care ii veti intalni, din cand in cand, pe calea vietii va vor iubi si daca va vor privi faptele cu iubire si cu incuviintare, laudandu-l pe Dumnezeu pentru voi. Asemenea intalniri nu erau dese nici in vremurile de inflorire ale monahismului si crestinatatii; in ultimul timp ele s-au facut foarte rare.

"Mantuieste-ma Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor. Desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau, buze viclene in inima si in inima rele au grait. Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene si limba cea plina de mandrie" (Ps. 11, 1-3).

Foarte bine talcuieste Cuviosul Ava Dorotei cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume" (Gal. 6, 14). Cei ce au intrat in calugarie trebuie sa inteleaga bine aceasta explicatie; Iata, Apostolul zice: "Lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume".

Ce deosebire este intre aceste doua afirmatii? Cum se rastigneste lumea pentru om si omul pentru lume? Atunci cand omul se leapada de lume, facandu-se calugar, lasa in urma sa rude, avere, agoniseli, negot, daruri facute altora si daruri primite de la altii. Atunci se rastigneste lumea pentru el, fiindca s-a lepadat de ea. Aceasta inseamna cuvantul Apostolului cand zice: "Lumea este rastignita pentru mine". Si de-aceea adauga: "si eu pentru lume".

Cum se rastigneste omul pentru lume? Atunci cand, eliberandu-se de lucrurile materiale, incepe sa lupte impotriva desfatarilor, sau impotriva dorintei de a poseda lucruri, impotriva dorintelor de acest fel si pentru omorarea patimilor. Atunci se rastigneste omul pentru lume si poate rosti cu Apostolul: "Lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume".

Parintii nostri - intocmai cum am spus - rastignindu-se pentru lume, s-au daruit nevointelor duhovnicesti si prin aceasta au rastignit pentru ei lumea. Noi insa credem ca am rastignit pentru noi lumea fiindca am parasit-o si am intrat in manastire; dar nu vrem sa ne rastignim pe noi pentru lume fiindca ii mai iubim inca desfatarile, mai nutrim o pasiune fata de ea, ne mai sensibilizeaza slava ei, mai suntem impatimiti de mancare, de imbracaminte; daca avem niste unelte de lucru bune devenim impatimiti de ele, ingaduind astfel unei scule de nimic sa trezeasca in noi o patima, lumeasca, asa cum spune Ava Zosima.

Credem ca daca am iesit din lume si am venit in manastire ne-am si lepadat de tot ce este lumesc; dar si aici insa, de dragul unor lucruri neinsemnate, suntem stapaniti de patimi lumesti. Ni se intampla aceasta din pricina marii noastre nestiinte, a convingerii ca daca ne-am lepadat de lucruri mari si foarte pretioase, ne vom putea satisface pasiunea de a poseda, cu niste lucruri derizorii.

Fiecare dintre noi a lasat in lume ce a avut. Cine a avut mult, a lasat mult. Cine a avut te miri ce, aceasta a lasat, fiecare dupa posibilitati. Venind insa noi la manastire, asa cum am spus, ne hranim slabiciunea legandu-ne de lucruri lipsite de importanta, de valoare. Nu trebuie sa facem asa; daca ne-am lepadat de lume si de lucrurile ei, trebuie sa ne lepadam de insasi atractia si atasamentul fata de orice fel de bunuri.

Dupa ce am dat aceasta explicatie devine limpede motivul pentru care Sfantul Isaac Sirul, ale carui povatuiri se adreseaza monahilor cu vietuirea cea mai sporita, adica celor ce se afla la liniste si in zavorare, precum si pustnicilor, defineste lumea in felul urmator:

"Lume, este cuvantul comun prin care se inteleg toate patimile. Daca omul nu va cunoaste dinainte ce este lumea, atunci nu va ajunge sa cunoasca in ce masura madularele sale s-au indepartat de lume si in ce masura mai sunt legate de ea. Sunt multi cei care s-au rupt de lume doar cu doua-trei madulare si nemaiavand o relatie cu lumea prin aceste madulare se amagesc ca s-au instrainat cu totul de lume in vietuirea lor.

Aceasta s-a petrecut cu ei pentru ca n-au inteles si nu si-au dat seama cu intelepciune ca ei au murit pentru lume numai cu doua madulare, iar cu celelalte continua sa traiasca urmand ratiunea cea dupa fire, care este a lumii. De altfel ei n-au fost in stare nici macar sa-si dea seama de patimile lor; nedandu-si seama de ele, n-au putut sa se ingrijeasca de vindecarea lor".

Din ceea ce a cercetat ratiunea cea duhovniceasca, cuvantul lume s-a ajuns sa fie folosit drept cuvant de obste, menit sa cuprinda toate patimile si pe fiecare in parte. Cand, cu un cuvant, la modul general, vrem sa numim patimile, zicem lume. Cand vrem sa le deosebim insa pe fiecare, dupa numele lor, le zicem patimi. Fiecare patima este un mod particular de a te conforma "intelesurilor cele slabe ale lumii" (cf. Col. 2, 8).

Unde inceteaza sa lucreze patimile, acolo intelesurile slabe ale lumii nu-si mai produc efectele. Patimile sunt urmatoarele: jinduirea dupa bogatie, stradania de a aduna tot soiul de lucruri, desfatarea trupeasca din care se naste patima desfranarii, jinduirea de onoruri din care se isca zavistia, pofta de dregatorie, lauda cu gloria puterii, impodobirea cu vesminte faloase si cu obiecte de prisos, slava oamenilor, aceasta aflandu-se la obarsia tinerii de minte a raului, frica trupeasca (biologica).

Unde inceteaza sa lucreze aceste patimi, acolo a murit lumea. In masura in care nevoitorul se leapada de aceste patimi inseamna ca el se situeaza in afara lumii, aceasta se nimiceste lipsita fiind de partile care o alcatuiesc.

"Cineva zicea despre sfinti ca erau morti, cu toate ca traiau; fiindca, traind cu trupul, nu traiau pentru trup. Te-ai cercetat pe sine ca sa vezi pentru care dintre aceste patimi traiesti? Numai atunci iti vei da seama in ce masura mai traiesti pentru lume si in ce masura ai murit pentru lume. Cand vei intelege ce inseamna lumea atunci vei pricepe, din exemplele particulare aratate mai sus prin ce te-ai legat de lume si prin ce te-ai lepadat de ea. Mai pe scurt; lumea inseamna vietuirea dupa trup si dupa ratiunea cea dupa fire. Lumea este desfranata care ii ademeneste, prin dragoste, pe cei ce isi indreapta ochii spre ea, jinduindu-i frumusetea".

"Cine a renuntat oarecum la dragostea de lume, dar nu si-a scos-o cu totul din minte, nu se va putea elibera din bratele ei pana cand lumea nu-l va lipsi de viata vesnica. Cand lumea il dezbraca pe om, lasandu-l cum l-a nascut maica-sa, abia atunci cand il va scoate din casa, in ziua mortii, isi da seama omul ca lumea este inselatoare si mincinoasa.

Nevoitorul, care cauta sa scape din bezna lumii nu poate sa-si dea seama de inselaciunile ei, atata timp cat se afla in ea. Lumea ii tine inlantuiti nu numai pe discipolii, casnicii si prizonierii ei, ci - iata! - si pe cei ce dispretuiesc agoniseala, pe nevoitori, pe cei ce s-au ridicat deasupra ei; ii capteaza in treburile ei, prin felurite mijloace, si-i aduce la propriile picioare calcand peste ei".

Intemeindu-ne pe aceste notiuni despre lume, care ne-au fost transmise de Sfanta Scriptura si de Sfintii Parinti, venim in fata, preaiubitilor nostri frati monahi, nu cu un sfat ci cu cea mai staruitoare rugaminte: sa ne ferim, cu teama, de a sluji lumea! O asemenea slujire ar putea sa faca chiar si unii nevoitori care se cerceteaza indeajuns pe sine; o asemenea slujire poate fi savarsita prin dedarea la niste pasiuni, considerate fara insemnatate, fata de obiecte derizorii. Sa luam toate masurile de precautie pentru a ne feri de iubirea de lume! Sa nu socotim nevatamatoare nici o patima, oricat de neinsemnata ni s-ar parea! Sa nu socotim lipsita de importanta nici o abatere oricat de mica, de la poruncile evanghelice.

Sa nu dam uitarii avertismentul infricosator, care rasuna, ca un tunet, din gura Sfantului Apostol Iacov: "Preadesfranatilor! Nu stiti oare ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu? Cine, deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeul" (Iac. 4, 4).

Orice inflacarare patimasa din partea calugarului este, in sens duhovnicesc, un adulter, o fapta de infidelitate fata de dragostea pe care o datoreaza in totul lui Dumnezeu, dupa cum glasuieste Psalmistul: "Iubiti pe Domnul toti cuviosii Lui" (Ps. 30, 25). "Cei ce se departeaza de Tine vor pieri; nimicit-Ai pe tot cel ce se leapada de Tine" (Ps. 72, 26).

Atunci cand slujesti lumii, nu-I mai poti sluji lui Dumnezeu, si o asemenea slujire nu exista, chiar daca sclavii lumii, inselati de o conceptie pervertita, afirma contrariul. Asa ceva nu exista! Ceea ce pare a fi, in aceste conditii, o slujire lui Dumnezeu, nu este decat fatarnicie, falsitate, inselatorie pentru cel ce crede asa ceva si pentru altii.

Prietenul lumii devine implicit, fara sa-si dea seama, dusmanul inrait al lui Dumnezeu si al propriei sale mantuiri. Iubirea de lume se strecoara in suflet ca un hot care profita de intunericul noptii, de nebagare de seama si de negrijafata de noi insine.

Iubirea de lume este in stare sa savarseasca cele mai mari nelegiuri si cele mai marsave rautati. Un exemplu inspaimantator ne este oferit de preotii iudei, in timpul vietii Dumnezeu-Omului. Acestia au cazut in iubire de lume; s-au pervertit, prinzand gustul onorurilor si al maririlor, al laudelor omenesti; s-au impatimit de iubirea de arginti si de avutie; au cazut in pacatul iubirii de desfatari si al desfranarii; s-au dedat jafului si la tot felul de nedreptati, iar pentru a-si pastra situatia materiala si prestigiul in mijlocul poporului, au luat masca celei mai aspre evlavii, a celei mai scrupuloase indepliniri a prescriptiilor rituale si traditiilor din batrani. La ce a dus iubirea de lume? La o indepartare definitiva de Dumnezeu care avea sa se prefaca intr-o ura oarba si inversunata impotriva Lui.

Clericii iudei s-au ridicat cu vehementa impotriva Dumnezeu-Omului, atunci cand El S-a aratat lumii; aceasta lume i-a stat impotriva, cu toate ca era intru totul convinsa de dumnezeirea Lui, dupa cum aduce marturie Nicodim, unul din membrii Soborului Iudeu Suprem - Sinedriul (In. 3, 2).

Clericii iudei s-au hotarat sa savarseasca deicid, stiind, pare-se ca fac aceasta impotriva lui Mesia; in bezna mintii lor, ei au si dat glas acestei constiinte prin cuvintele de batjocura cu care au intampinat jertfa cea mantuitoare de lume, pe jertfelnicul ei - Crucea.

"Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa se mantuiasca!" (Mt. 27, 42), spuneau arhiereii, carturarii, batranii si fariseii, fara sa-si dea seama ca isi pronunta propria lor condamnare; ca recunosc ca au trimis spre rastignire si ca il batjocoresc pe Acela care, in chip minunat, prin putere dumnezeiasca i-a mantuit pe multi.

Clericii iudei, stapaniti de mare frica, indata dupa ce au auzit de nasterea Dumnezeu - Omului, au prins a-L ura luand masuri pentru a se scapa de El. Aceasta se vede limpede din Evanghelie.

Cand magii au adus in Ierusalim vestea despre nasterea regelui Iudeilor - Hristos, atunci Irod, regele Iudeilor care domnea pe vremea aceea s-a tulburat si impreuna cu el s-a tulburat toata cetatea de scaun a iudeilor (Mt. 2, 3). Era firesc sa se tulbure, observa Fericitul Teofilact al Bulgariei, regele de atunci al Iudeilor de vestea nasterii unui nou rege al iudeilor care ar fi trebuit deci, sa-i ocupe tronul si sa-l lipseasca de putere, atat pe el cat si pe urmasii sai.

Dar de ce sa se tulbure Ierusalimul la aflarea vestii nasterii lui Hristos; Ierusalimul care, in decursul multor veacuri l-a asteptat pe Mesia, Cel Care fusese fagaduit, pe Izbavitorul si pe slava Sa; Ierusalimul a carui intreaga religie consta in credinta in Mesia care avea sa vina si in pregatirea venirii Lui?

Ierusalimul s-a tulburat fiindca moralitatea locuitorilor sai era intr-o stare de descompunere. Ierusalimul intelegea cu o asemenea fina si subtila intuitie! - ca noul Rege - Regele adevarului - va cere respingerea ferma a imoralitatii, practicarea adevaratelor virtuti, fara a se lasa amagit si fara a se arata multumit de falsele virtuti si de fatarnicie. Din cauza iubirii de lume a locuitorilor Ierusalimului, acestora li se parea mai nimerit sa-l accepte pe un monstru ca Irod, decat sa-L primeasca pe imparatul - Dumnezeu.

Dandu-si seama perfect de starea sufleteasca a tiranului, prefacutului, ipocritului, membrii Sinedriului care erau intocmai ca el, intrebati de locul nasterii lui Mesia, i-au spus exact lui Irod, fara sa stea nici o clipa pe ganduri, predandu-L astfel pe Mesia in mainile ucigasilor. I-au spus: "Hristos se naste in Bethleemul Iudeii" si, pentru a intari spusele, au adaugat: "ca asa este scris de proorocul" (Mt. 2, 5), indicand cu o uluitoare precizie proorocia. Daca ar fi nutrit o alta intentie, ar fi dat un raspuns evaziv, sau ar fi ascuns locul.

Evanghelia atribuie iubitorilor de lume toate rautatile savarsite de oameni, incepand cu uciderea lui Abel de catre Cain (Mt. 23, 35). Iubitorii de lume, in timpul vietii pamantesti a Dumnezeu - Omului au dus la culme rautatile prin respingerea lui Hristos si prin deicid (Mt. 23, 32), iar in vremea cea de pe urma a lumii prin primirea Antihristului si prin cinstirea lui ca pe Dumnezeu (In. 5,43).

Groaznica iubire de lume! Ea patrunde in om pe neobservate, treptat, iar odata intrata devine stapanul lui discretionar si neinduplecat. Oamenii s-au pregatit putin cate putin, au acumulat progresiv o stare sufleteasca capabila de deicid, o dispozitie si un caracter susceptibile sa-l primeasca pe Antihrist (2 Tesal. 2, 4).

Cat de zadarnica este iubirea de lume si ce pagubitoare sunt urmarile ei acestea au fost infatisate desavarsit de Sfantul Mucenic Sebastian in convorbirea cu acei mucenici care, din dragoste pentru rude si pentru familie, sovaiau in fata luptei pe care ar fi trebuit sa o poarte: "O, neinfranti ostasi ai lui Hristos! Iata, prin marinimia sufletului vostru v-ati si apropiat, barbateste, de triumf, iar acum vreti sa pierdeti cununa cea vesnica de dragul blestematei duiosii fata de ai vostri! Fie ca astazi sa va slujeasca de invatatura barbatia ostasilor lui Hristos pentru a va inarma nu cu arme de fier, ci cu credinta.

Nu inchinati steagul biruintei de dragul lacrimilor femeiesti si nu cedati in fata vrajmasului (diavolul), care se afla sub picioarele voastre, ca sa nu prinda putere si sa se ridice iarasi la lupta. Daca prima data s-a sculat impotriva voastra cu lupta cumplita, a doua oara, lupta va fi si mai cumplita. El s-a inrait si s-a indarjit (din pricina primei sale infrangeri). inaltati, din mijlocul patimilor omenesti, slavita flamura a luptei voastre biruitoare, nu va lipsiti de ea de dragul suspinelor vane si a targuirilor copilaresti.

Cei pe care ii vedeti plangand, s-ar bucura acum daca ar sti ceea ce stiti voi. Dar ei cred ca nu exista alta viata decat cea din aceasta lume si ca, la capatul si, odata cu moartea trupului nu mai exista viata pentru suflet. Daca ar sti ca exista o alta viata, nemuritoare, nelipsita de suferinta, in care domneste o bucurie nesfarsita, atunci ar sargui cu adevarat sa treaca in ea, dimpreuna cu voi si n-ar vrea cu nici un chip sa schimbe viata vesnica pe cea trecatoare.

Viata aceasta de-acum este trecatoare si atat de nestatornica si de neadevarata incat n-a putut niciodata sa-si respecte fagaduielile, nici macar fata de cei ce au indragit-o. De la inceputul lumii, toti cei ce si-au pus nadejdea in ea, din pricina ei au pierit. Pe toti cei ce au dorit-o i-a sedus; pe toti cei care s-au falit cu ea i-a batjocorit, pe toti i-a mintit; n-a lasat pe nimeni dintre cei ce au sperat in ea, neamagit, dintre cei ce au crezut in ea, nerusinat, vadindu-se in toate amagitoare. O, daca s-ar fi marginit doar sa amageasca! Ea insa a dus si duce in cumplita ratacire!

Mai intristator decat orice este ca ea ii duce pe cei ce o iubesc la tot felul de nelegiuri. Ii seduce pe cei robiti pante-celui cu mancare si cu bautura, ii cheama pe cei iubitori de desfatari la desfranare si la toate intinaciunile. Pe hot il invata cum sa fure, pe manios cum sa se aprinda de furie, pe mincinos cum sa amageasca. Seamana discordie intre sot si sotie, vrajba intre prieteni, cearta intre sfiosi, neadevaruri intre cei drepti, tentatii intre frati. Ea rapeste judecatorilor dreptatea, sinceritatea celor sinceri, ratiunea celor rationali, moralitatea celor morali. Sa amintim si relele cele mai cumplite pe care le aduce celor ce o indragesc.

Daca se intampla ca un frate sa-si omoare fratele, un fiu parintii, un prieten prietenul, cine credeti ca apus la cale savarsirea unei asemenea faradelegi? Dupa a cui uneltire? Cu ce scop si cu ce intentii? Oare nu pentru acea viata pe care, iubind-o oamenii din cale-afara, incep sa se urasca unii pe altii, sa-si faca rau unii altora, cautand fiecare pentru sine cele mai prielnice conditii de viata? Din ce pricina talharul il jefuieste pe calator, bogatul il asupreste pe sarac, cel mandru il jigneste pe cel smerit, si orice om supus raului il prigoneste pe cel ce refuza raul?

Cu adevarat, toate aceste rautati le fac cei ce slujesc vietii acesteia pamantesti si care vor sa se bucure si sa se desfateze de ea multa vreme. Ea, indemnandu-i catre tot raul pe ravnitorii si slujitorii sai ii preda pe acestia fiicei sale, cea nascuta din sine - moartea vesnica, de care au avut parte primii oameni fiindca, creati fiind pentru viata vesnica, s-au dedat iubirii pentru viata cea trecatoare, s-au facut robii trupului, si ai poftelor desfranate si de aici au cazut in iad, fara a lua cu ei acolo nimic din bunurile pamanesti.

Aceasta viata vremelnica - continua Sfantul Sebastian, intorcandu-se sa vorbeasca catre rudeniile acelor mucenici, va ademeneste sa-i intoarceti din drum cu o stramba povata pe acesti copii sau prieteni ai vostri care privesc catre viata de veci Iubirea lumii va invata, o, cinstitilor parinti si rude sa-i abateti cu suspinele voastre smintite pe fiii sau pe rudele voastre de pe drumul ostasiei ceresti, al cinstei nestricacioase si al prieteniei cu vesnicul imparat. Ea cauta sa va convinga - o, intelepte si sfinte femei! - caprin mangaierile voastre sa aduceti sminteala in mintile mucenicilor, sa-i abateti de la gandul cel bun, sa le aduceti, prin povetele voastre, moarte in loc de viata, robie in loc de libertate.

Daca vor tine seama de sfaturile voastre, vor trai impreuna cu voi o scurta vreme, iar apoi vor trebui sa se desparta de voi prin moarte, si va fi astfel acea despartire incat nu va fi cu putinta sa-i mai revedeti decat in chinurile cele vesnice, in care flacarile ard sufletele necredinciosilor, in care serpii tartarului musca din gurile hulitorilor de Dumnezeu, in care viperele sfasie piepturile idolatrilor, unde rasuna plangere amara, suspine grele, neincetate vaiete in chinurile iadului.

Faceti in asa fel, incat sa nu aiba parte de aceste chinuri si cautati voi insiva sa dobanditi izbavire de ele. Lasati-i sa ravneasca din nou cununa ce le-a fost pregatita. Nu va temeti: ei nu se despart de voi; ei merg sa va pregateasca voua, in ceruri, locasuri de lumina in care, impreuna cu ei si cu toti ai vostri, va veti desfata de vesnicele bunatati.

Daca aflati liniste aici in frumoasele case de piatra, cu atat mai mult veti gasi liniste in frumusetea Palatelor de Sus, in care mesele sclipesc de aur curat, in care incaperile stralucesc de maretie, fiind zidite din preafrumoasa piatra si impodobite cu nestemate, unde cresc gradini cu flori, pururea inflorite si care nu se vestejesc niciodata, unde se intind campii manoase, stropite cu suvoaie de apa limpede si dulce, unde vazduhul este intotdeauna straveziu, vanturile invioratoare, mirosul imbatat de miresme alese, cu neputinta de descris in cuvinte, unde ziua ramane de-a pururi neinserata, lumina nu trece, bucuria nu se curma.

Acolo nu se afla nici suspinare nici plangere, nici intristare, nimic care sa tulbure buna-intocmire si care sa jigneasca vazul. Nu se simte nimic urat mirositor, nu se aude nici un glas de intristare, de planset sau de vorba urata. Privirii i se arata numai lucruri minunate, mirosului numai miresme inaltatoare in duh, urechii numai veselie! Acolo inalta neincetat, cantare, cetele de ingeri si Arhangheli, slavind intr-un glas pe imparatul Celui fara de moarte.

De ce oare aceasta viata este dispretuita, iar viata vremelnica este indragita? Oare pentru bogatie? Dar bogatia se risipeste repede. Cine vrea sa o aiba mereu langa sine sa aplece urchea la ce-i spune despre ea bogatia aceasta: Va este atat de drag de mine - spunea ea - incat ati vrea sa nu ma mai despart niciodata de voi! Nu pot sa va urmez dupa moarte, dar in timpul vietii pot sa umblu inaintea voastra.

Daca ma veti trimite sa umblu inaintea voastra, sa luati de pilda de la camatarul cel iubitor de bogatie si de la plugarul cel sarguitor. Unul ii da aproapelui aur cu camata, pentru ca sa primeasca inapoi o suma mai mare; celalalt ingroapa in pamant felurite seminte pentru a obtine in schimb de o suta de ori mai mult. Datornicul ii da camatarului aurul in cantitate dubla, iar pamantul intoarce semanatorului de o suta de ori mai multe seminte.

Oare daca ii veti incredinta lui Dumnezeu avutia voastra nu va va intoarce-o El sporita la infinit? Acolo trimite-ti-va avutia ca sa va fie inainte-mergatoare si grabiti-va s-o ajungeti din urma si voi insiva. Ce folos aduce aceasta viata vremelnica? Chiar daca cineva a trait o suta de ani, atunci cand vine ziua cea din urma, oare nu i se par toti anii care au trecut si toate desfatarile vietii ca si cand n-ar fi fost? Raman doar niste neinsemnate urme, o amintire, precum aceea care iti staruie in minte dupa primirea unui calator care a stat la tine doar o zi.

Cu adevarat, cel ce nu iubeste minunata viata vesnica este fara minte, strain cu totul de cunoasterea binelui celui adevarat. Cu adevarat fara de minte este cel ce se teme ca va pierde viata cea repede trecatoare pentru cealalta viata vesnica, in care desfatarile, avutiile, bucuriile odata ce incep, nu se mai ispravesc niciodata, ci raman de-a pururi, in veci.

Cine nu arata iubire acestei vieti vesnice, acela isi distruge fara rost si viata cea vremelnica, cade in vesnica moarte, se tine legat de iad, acel loc spiritual unde arde foc nestins, unde este intristare fara de sfarsit, chinuri necurmate, unde traiesc duhuri haine, ai caror ochi arunca sageti de foc, ai caror dinti sunt de marimea coltilor de elefant, ale caror cozi musca asemeni cozilor de scorpion, ale caror glasuri se aseamana cu ragetele leilor, a caror simpla vedere produce o mare spaima, o cumplita boala si moartea cea mai amara.

O, daca ar fi cu putinta sa mori cu aceste spaime si in chinuri fara asemanare! Dar ceea ce este mai cumplit ca orice, este ca acolo nu ti se curma viata, pentru a muri definitiv; nu esti distrus pana la capat, pentru ca sa fi chinuit in vesnicie; ramai intreg pentru a fi muscat de serpii cei lacomi; locurile mancate cresc la loc pentru a sluji din nou drept hrana serpilor veninosi si viermelui neadormit".

A da o dreapta intrebuintare vietii de pe pamant inseamna a te pregati in acest rastimp pentru viata viitoare. Fratilor! Sa ducem la bun sfarsit vremelnica noastra calatorie pe pamant facand numai ce este bineplacut lui Dumnezeu si luand de la lume doar ceea ce ne este de absoluta trebuinta.

"In adevar - spune Apostolul - evlavia este mare castig, dar atunci cand ea se indestuleaza cu ce are. Pentru ca noi n-am adus nimic in lume, tot asa cum nu putem sa scoatem ceva din ea afara; ci avand hrana si imbracaminte cu acestea vom fi indestulati. Cei ce vor sa se imbogateasca dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in pofte nebunesti si vatamatoare, ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare" (1 Tim. 6, 6-9).

Tot catre o asemenea scufundare morala, la care il poate duce pe om iubirea de arginti, iubirea de slava desarta si iubirea de desfatari, il poate duce si iubirea de lume care consta de fapt tocmai din aceste trei patimi mari.

Sfantul Ignatie Briancianinov

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3473

Voteaza:

Despre cuvantul lume 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE