Despre ratacire

Despre ratacire Mareste imaginea.


Despre ratacire

Iata, eu ma bucur, fireste, cand ma intalnesc cu voi. Cum mi-a prelungit Dumnezeu zilele, El singur o stie. Si pana acum eu traiesc in fiecare zi o stare neinteleasa: Cum traiesc, de ce traiesc, pentru ce? Dar pentru mine sensul se cuprinde in faptul ca as dori sa va impartasesc intreaga mea experienta. Mai cu seama experienta pozitiva, iar nu cea negativa. Ea a inceput mai nainte ca oricine dintre voi sa fi vazut lumina. Cand, intorcandu-ma la Hristos, mi-am inceput calea, atunci mi-am trait starea mintii, a inimii si a trupului in care ma adusese Dumnezeu prin rugaciune - adica starea intregii mele fiinte. in vremea aceea nu aveam inca intelegerea faptului ca omul poate sa gresasca, si ca aceste greseli pot fi cat se poate de tragice si de serioase. Astfel, intreaga istoria omenirii este gresala lui Adam. Dar ele pot fi si mici, de-abia sesizabile, de-abia rasfrangandu-se cat de cat asupra fiintarii noastre pamantesti.

Am intalnit conceptul "ratacire", in franceza egarement sau illumination) la Institutul Sfantul Serghie, atunci cand eram unul dintre primii studenti ai acestuia. Prima oara am auzit cuvantul din gura Mitropolitului Antonie Hrapovitki. El a fost un remarcabil ierarh, si poate primul candidat la scaunul patriarhal de curand restaurat in Rusia, insa nu lui i-au cazut sortii sa devina Patriarh, si a plecat in Iugoslavia, devenind intai-statatorul Bisericii din Afara Granitelor. Mitropolitul Antonie Hrapovitki spunea ca pana si la Athos unii batrani se afla in stare de ratacire.

Aceasta se intampla cand in mine se ivise deja dorirea sa parasesc Institutul si sa intru in manastire: sau la Valaam, sau la Athos. in acea vreme cuvantul purta o oarecare aura mistica. Credinciosii foarte mult se temeau, nu cumva sa cada in ratacire, iar frica aceasta multora le-a fost pricina indepartarii de la dreapta gandire. Oamenii sant linistiti cand cineva bea de se imbata si face prostii - asta nu inseamna ca acela este "in ratacire"; dar daca spui ca Lumina cea Nezidita te-a cercetat, imediat raspund: "A, asta este ratacire!" Iar acesta a fost un moment foarte important in viata mea pariziana, si nu numai pentru mine, ci pentru multi.

In ciuda a ceea ce spusese acel remarcabil ierarh, Antonie Hrapovitki, ajungand la Athos am sarutat pamantul si am zis: "Tot ce ma vor invata Parintii, voiu primi. imi voiu lasa mintea in starea celui ce primeste, si nu a celui ce judeca." Si la Athos dainuia frica de a nu cadea in ratacire. Astfel incat imi devenise de prima importanta sa lamuresc ce anume este "ratacirea," si cum sa o inteleg.

Vietuind la Athos, ma simteam subt acoperirea rugaciunilor Parintilor, si ale Maicii Domnului, si ale Sfintilor, de aceea puteam linistit sa cuget cum sa inteleg cuvantul "ratacire." Diferenta este ca mintea greceasca este filosofica si naste concepte theologice asemenea celor filosofice. De pilda, pocainta - semnifica "schimbarea vederii mintii," iar ratacirea - "abatere." Rusii vorbeau despre pocainta ca despre un simtamant psihologic, adica "durere pentru cele facute" - pentru cele ce am spus sau am facut - cand cerem lui Dumnezeu: "Iarta-ma!" Cuvantul "ratacire" semnifica ceea ce nu purcede de la Singur Adevaratul Dumnezeu, dar dintr-o data ni se pare maret si sfant, si ne deschidem inima acestei greseli. Cand Sfintii Parinti vorbesc despre ratacire, ei au in vedere totodata si propria lor experienta. Si a ocoli ratacirea ne este cu neputinta: nu vorbesc despre intreaga viata noastra, ci de anumite intamplari aparte.

Eu am inteles cuvantul "ratacire" astfel: cand vreo experienta duhovniceasca oarecare ma atrage la sine, si eu imi deschid inima catre ea. Dupa aceea pot sa aflu daca am gresit, sau nu si, prin pocainta, sa ma intorc la adevar...

De fiecare data cand savarsim sau cadem in vreun pacat de orice fel, si in orice plan - al mintii, al inimii, al trupului - inseamna ca ne aflam victime ratacirii, inselarii: savarsim pacatul pentru ca ne atrage.

Iin troparul mucenicilor gasim expresia "stea neratacita." Cuvantul a luat pentru mine o mare insemnatate. in acea stare in care mucenicii isi dau intreaga fiinta lui Dumnezeu, ei se afla ca o "stea neratacita," adica deplin adevarata, "in care nu este urma de neadevar."

 

Va vorbesc despre aceasta pentru ca si pana astazi ratacirea este cu putinta orisiunde - si la Sfantul Munte, si in Grecia, si in Franta, si la noi in Tolleshunt Knights. Dar cum sa fim siguri, pentru orice intrece masura intelegerii noastre, ca se poate primi ca fiind adevarul deplin? Unde este criteriul dupa care putem determina daca santem in ratacire sau pe calea adevarului? Astfel, in Rugaciunea catre ingerul Pazitor, zicem: "ingere al lui Dumnezeu, pazitorul meu cel sfant, viata mea in frica lui Dumnezeu pazeste, mintea imi intareste in calea cea adevarata." Si iata iesirea din situatie - rugaciunea: "Mintea imi intareste in calea cea adevarata," sau, cum zice psalmul, Duhul tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept. Spune mie, Doamne, calea in carea voiu merge, ca la tine am ridicat sufletul meu?

Multe se pot spune despre aceasta. Voiu trece direct la ceea ce pentru noi trebuie sa fie ingradire de la cadere si de la abatere pe cai straine duhului lui Hristos. Pentru aceasta ne rugam in fiecare zi de mai multe ori: "invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta, in seara aceasta, in noaptea aceasta, fara de pacat a ne pazi noi." Ori de cate ori cadem in pacat, este pentru ca fuseseram atrasi de vreun oarecare aspect al pacatului, si ca l-am savarsit in ganduri, in miscarile inimii noastre, in facerile noastre trupesti; a intelege aceasta inseamna a fi cu luare aminte de-a lungul intregii zile, si de-a lungul intregii nopti, spre a nu savarsi pacat. Iar cele spuse sant caracteristice caii monastice...

In Epistolele pe care apostolul Pavel le-a trimis crestinilor de curand iesiti dintre pagani si inchinatori la idoli, el a dezvaluit un tablou nespus de maret al intelegerii crestine in ce priveste fiinta si Dumnezeu, si in acelasi timp vorbea si de viata omeneasca de zi cu zi... Si deci, trebuie sa avem in vedere amandoua aspectele in viziunea mintii noastre, atunci cand contemplam fiirea cosmica si Fiirea Dumnezeiasca, adica cea zidita si cea Nezidita.

Cum sa traiasca monahul incepator, sau crestinul incepator in general? Cum sa-si treaca ziua? - Unora mintea le inclina catre theologia abstracta, iar acolo sant cu putinta greseli. De aceea, toata luarea aminte f trebuie sa fie indreptata spre a nu scarbi harul Sfantului Duh cu vreun gand rau oarecare sau cu vreo miscare a Vjnimii; si in acelasi timp, cum sa ocolim tot pacatul de fiecare data cand avem de-a face cu vreun frate sau sora - mai presus de toate spre a nu mahni pe cineva. Cand Dumnezeu impreuna-lucreaza cu noi, in "suferintele" noastre de a ne petrece ziua fara de pacat, atunci vine harul Sfantului Duh: Noi zidim viata noastra fara de pacat ca pe un taram inlauntral nostru, unde Sfantul Duh poate veni nestingherit cu harul Sau. Iar cand vine Acela, El ne impartaseste o intelegere vie a ceea ce ne invata. Si deci, cum spunea Staretul Siluan, "tot ceea ce ne-a invatat harul dintru bun inceput, noi trebuie sa pazim pana la sfarsitul vietii." De neocolit este perioada cand Dumnezeu ne paraseste. Atunci, intr-o incordare plina de suferinte, noi incercam sa fim ca si cum Dumnezeu ar fi cu noi, chiar daca El si-a retras ajutorul simtit...

Monahul la inceput nu se ocupa de nimic altceva decat cum sa-si treaca ziua fara de pacat. Si atunci vine Duhul Sfant si ne descopera tainele Fiirii Dumnezeiesti, cea ce nu poate dobandi omul pe caile theo-logiei abstracte. Cand vorbesc despre aceasta scoala cu precadere monastica, nu inseamna ca atitudinea mea fata de stiinta theologica este intrutot negativa. Nu, nu zic asta; iar in conditiile istorice ale caderii noastre, ea este de neaparata trebuinta. Ma mahneste doar faptul ca multora dintre cei ce cheltuiesc o uriasa energie spre a invata predania theologica a Bisericii, cunoasterea lor intelectuala le apare ca si cum ar fi atins deja desavarsirea. Cu theologia abstracta este cu neputinta a atinge desavarsirea. in viata istorica puterea in Biserica este data nu sfintilor, ci carturarilor, si in aceasta consta tragedia lumii si a Bisericii.

Viata monahului incepe asa cum ne-a invatat cuviosul Staret Amvrosie al Optinei. El zicea: "Cela ce simplu va trai, sute de ingeri cu el vor fi; dar pe cel ce intelepteste - pana si ultimul il paraseste." Asa si eu, as vrea sa va zic ca viata noastra este cat se poate de simpla. Lucrul acesta este foarte important: Noi niciodata nu trebuie sa cautam a dobandi vreun semn vadit al dumnezeiestii bunavoiri - facere de minuni sau altceva asemanator. Acestea niciodata nu fac parte din planul nostru! Ci planul nostru se exprima doar in "cum sa nu savarsim vreun pacat." Eu incerc uneori sa va vorbesc despre maretul tablou pe care ni l-a dezvaluit Dumnezeu in facerea cosmosului, in facerea omului "dupre chipul Sau si dupre asemanare." Aceasta o fac pentru ca voi sa aveti in vedere nu viata noastra neinsemnata, ci trairea cu Dumnezeu si dobandirea vietii in intregul ei cuprins: si cosmic, si dumnezeiesc. Dar vorbesc si despre faptul ca nu trebuie sa ne inchipuim ca si cum am fi ajuns deja acolo, si nu asta trebuie sa avem ca tel inaintea noastra. Telul nostru este: "Cela ce simplu va trai, sute de ingeri cu el vor fi."

De ce vorbesc astazi ca si cum as fi ingrijorat? Da, sant ingrijorat, pentru ca gandindu-ma cate aratari ale buna voirii lui Dumnezeu ni s-au facut deja, s-ar putea trezi in noi vreo dorinta nefolositoare, neadevarata, mincinoasa, pierzatoare - de a ajunge la daruri asemenea Staretului Siluan. intelegeti care este teama mea: Noi ne aflam in primejdie, pentru ca avem un Parinte neinchipuit de mare - Cuviosul Siluan. Ceea ce s-a petrecut cu el este un fenomen dintre cele mai rare in toata istoria omenirii. Iar daca noi ne vom stradui a dobandi aceleasi daruri pe care el le-a avut, vom face o mare gresala. Niciodata nu trebuie sa ne comparam cu nimeni altul. Oricat de mic sau de mare ar fi inaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi, Dumnezeu "se ingrijeste" de fiecare om aparte, comunicand inimii lui. Calea obisnuita nu este cea pe care o observam la Sf. Siluan. El, ca si Sfantul Serafim din Sarov, dintru bun inceput a trait aratarea lui Hristos. Noi insa trebuie sa avem un alt obiectiv: Crestinul de obicei trebuie sa gandeasca cum, murind, sa se fi curatit prin pocainta. Si atunci se va arata Hristos omului in vecinicie...

Una din cele mai mari primejdii consta in putinta noastra de a inchipui. in vietuirea noastra nu trebuie sa ne inchipuim ca Dumnezeu este cu noi, si ca noi il vedem: trebuie sa constientizam ca Dumnezeu ne vede. Acest fel de a vedea lucrurile ne ingradeste de la alunecarea in inchipuire: "Sant proroc," "Sant apostol," "Sant sfant," "Sant asa si pe dincolo." Slobozi de orice inchipuire despre sine, noi ne nevoim, si ce vrea Dumnezeu, El va savarsi fara noi, prin noi. Va vorbesc despre cum trebuie sa traim pentru a ocoli ratacirea. Si cand petrecem intr-o stare de suferinta a intregii noastre fiinte - si a duhului, si a mintii, si a inimii, si a trapului, cand suferim din toata faptura noastra, nevoindu-ne a nu pacatui - noi insine nu gandim ca ne facem partasi suferintelor lui Hristos, dar Dumnezeu poate sa recunoasca acestea ca partasie in suferintele lui Hristos si poate sa ni le atribuie, dupa judecata Sa, iar nu dupa a noastra. Calea noastra este totdeauna a ne smeri; iar a ridica si a proslavi apartine lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie a ne ingriji sa ne ridicam pe noi insine undeva, de perii capului. Trebuie sa traim cu un cuget cat se poate de smerit. Iar daca Dumnezeu daruieste ceva, aceasta se intampla in forme exterioare care te lasa uimit. Aceasta insa este de la Dumnezeu, iar nu de la noi.

Calea cea mai grea este atunci cand dintru bun inceput i se da omului vederea lui Dumnezeu in lumina mare. Un astfel de om primeste, cum ar fi, o "injectie" care il aseamana cu Hristos in insasi gandirea lui, in insusi felul cum intelege viata. El, Hristos, a urcat pe Golgotha in cele mai adanci suferinte, ca sa savarseasca o fapta contrara celei savarsite de Adam. Iar precum prin gresala lui Adam Dumnezeu a blestemat aceasta lume, asa Hristos, prin inaltarea Sa pe crucea Golgothei, a pierdut blestemul si a facut sloboda intrarea in imparatia lui Dumnezeu Tatal. Astfel noi trebuie sa purtam in sine si aceasta imagine a rascumpararii noastre prin suferinta pe Golgotha si prin inviere, si in acelasi timp sa constientizam nevoia absoluta de a merge pe calea contrara a ceea ce a savarsit Adam in Rai. Atunci viata noastra va fi asemenea cuvantului Sfantului Amvrosie al Optinei: simplu vom trai, dar sute de ingeri cu noi vor fi. Iar cine traieste in inchipuiri, ca ar fi proroc, ca sfant - pe acela pana si ultimul il paraseste. Iata un moment foarte important, pentru ca de obicei in lume abia daca vei gasi vreun om care sa inteleaga ca acesta este un pacat. Domnul a spus

 

Iudeilor: De nu veti crede ca Eu Sant - Cel Care M'am descoperit lui Moisi in Sinai ca EU SANT - muri-veti in pacatele voastre. Oamenii nu pot intelege cand pacatuiesc si cand nu pacatuiesc - singur Domnul insusi ne-o arata prin Duhul Sfant. Iata pricina pentru care in lumea intreaga se intampla tot mereu ceea ce s-a intamplat cu Adam in Rai, cand a vorbit cu el Domnul Iisus Hristos; Adam nu a vrut sa se vada invinuit: "Tu mi-ai dat pe femeia asta, si ea mi-a dat, si eu am mancat." Noi insa vom incerca sa nu invinuim pe Dumnezeu si sa-I zicem: "De la fata Ta soarta mea iese - Tu ce vrei de la mine?" Dumnezeu voieste ca noi sa ne asemanam Lui in iubirea Lui. Iar dragostea lui Dumnezeu este o dragoste smerita. Si asa, rogu-va, iubitii mei frati si surori, intipariti-va si amintiti-va pana in sfarsitul vietii voastre: Sarcina jnoastra este - in toata vremea a ne smeri. Pentru aceasta Domnul a spus: Cel ce se smereste pre sine inalta-se-va. Dar a ridica, Singur Dumnezeu poate sa faca. Caci altfel, se va intampla contrar inchipuirilor noastre: Atunci cand vom crede ca zburam catre Dumnezeu, in realitate ramanem pe loc... Iar daca nu vom trai in inchipuire, atunci Domnul insusi va veni la noi. Sarcina mea este grea si plina de raspundere, si eu as dori sa-mi implinesc datoria fata de voi cu adevarat fara de pacat. Iar cele despre care v-am vorbit astazi, rogu-va, inscrieti-le in inimile si in mintile voastre, si atunci va veti savarsi calea in mare smerenie si in mare tarie. Negresit, vor fi ceasuri, saptamani, ani, cand ne vom petrece vremea fara simtamantul viu ca in noi lucreaza Duhul. Aceasta perioada este importanta. Atunci ne vom putea arata credinciosia in dragoste catre Dumnezeu: fara a avea simtamantul harului lucrator in noi, traim asa ca si cum el ar fi cu noi. in cartea despre Staretul Siluan eu scriu cum gandea el: "Daca vom pazi cu credinta poruncile lui Dumnezeu, veni-va vremea cand harul va veni, si de acum va ramanea pururea cu noi."

Si deci, nu trebuie sa ne grabim. Unii parinti la Athos, dupa patruzeci de ani sau mai mult au primit har mare, si numai atunci. Si aceasta cale este cea mai sigura. Cu alte cuvinte, se intampla asa: Sau dintru bun inceput se da harul desavarsirii, sau la mijloc, sau la sfarsit. Iar cea mai trainica situatie este cand se da la sfarsit. Si ne vom trai toata viata ca si cum de abia incepem.

Arhimandritul Sofronie Saharov

26 Iulie 2012

Vizualizari: 2628

Voteaza:

Despre ratacire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE