Dobandirea iubirii evanghelice

Dobandirea iubirii evanghelice Mareste imaginea.

Cum am putea dobândi iubirea evanghelică şi de ce lipseşte aceasta din societatea modernă?

Iubirea evanghelică adevărată este străină de natura noastră umană căzută. In starea noastră căzută, egoismul, iubirea de sine şi impunerea sinelui par să fie înnăscute în firea noastră, precum afirmă Episcopul Teofan Zăvorâtul. Această impunere a sinelui este rodul mândriei. Cum putem distruge această mândrie şi să zdrobim pruncii săi de piatră - gândurile şi sentimentul egoismului şi iubirea de sine - pe care îi cunoaştem atât de bine? Putem reuşi aceasta doar în duhul smereniei creştine. Trebuie să îl îmbrăţişăm pe Iisus şi să învăţăm de la El smerenia şi blândeţea, aşa cum Acesta ne îndeamnă. Insă, mai înainte de toate, este nevoie să credem în Iisus şi să Il mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut, Care a venit în lume să ne mântuiască. Şi pentru a crede în Iisus şi pentru a accepta Evanghelia Sa, trebuie să credem din inimă în Dumnezeu şi în lumea duhovnicească. Tocmai această credinţă îi lipseşte omului modern. Astfel, acesta nu poate obţine iubirea evanghelică. Iar societăţii moderne îi lipseşte cu totul iubirea.

Pentru a putea dobândi iubirea evanghelică în inima lui, omul trebuie să vină cu toată fiinţa sa la credinţa în Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru, să contemple faptele minunate ale lui Iisus, să vadă şi să se minuneze de slava lui Dumnezeu, de înţelepciunea Sa, reflectată în creaţie, precum şi de iubirea Sa de negrăit faţă de aceasta. Dacă ar fi să conştientizăm modul în care Dumnezeu se îngrijeşte de noi ca un tată iubitor - ba, mai mult, chiar tandru, ca o mamă iubitoare -, atunci inimile noastre s-ar umple până peste poate de iubire smerită şi arzătoare faţă de el.

Mai mult decât atât, dacă ar fi să ne gândim la faptul că Dumnezeu nu este numai Creatorul şi Proniatorul, ci şi Mântuitorul nostru, că nu l-a respins pe omul căzut -care a răsplătit pronia lui Dumnezeu cu nerecunoştinţa -, că din iubire pentru noi nu L-a cruţat pe Fiul Său cel Unul Născut, dându-L unor pătimiri ticăloase şi unei morţi dureroase pentru ca să ne poată uni cu El -dacă am reflecta asupra acestei dovezi uimitoare de iubire, numai dacă am fi de piatră nu am răspunde cu iubire la iubirea lui Dumnezeu.

Din păcate, condiţia noastră de oameni căzuţi nu este în stare de o asemenea iubire. Chiar şi atunci când iubirea este prezentă în om, este pătată întotdeauna de egoism şi mândrie, ceva ce nu este în totalitate duhovnicesc, ci mai degrabă emoţional sau trupesc. Acest lucru devalorizează iubirea firească. Mulţi oameni au impresia că îl iubesc pe Dumnezeu, când, în realitate, îşi iubesc propriile capricii, se iubesc pe sine, desfătându-se în propriile emoţii şi sentimente.

„Iubiţi-L pe Dumnezeu, precum El v-a poruncit să îl iubiţi, şi nu aşa cum cred că îl iubesc acei visători cu ochii deschişi, care se păcălesc singuri", scrie marele profesor de spiritualitate, Episcopul Ignatie (Briancianinov). „Nu vă amăgiţi singuri, nu vă aprindeţi nervii cu un foc material, cu focul sângelui vostru". Cu alte cuvinte, iubirea adevărată de Dumnezeu trebuie să fie pur duhovnicească, lipsită de orice trăire trupească. Pentru a obţine această iubire, trebuie să suprimăm în noi orice manifestare a mândriei, dar şi să avem o inimă smerită şi un duh mânat de căinţă. Numai cel care este smerit îl poate iubi pe Dumnezeu într-un mod cu totul duhovnicesc. Omul mândru nu îl iubeşte pe Dumnezeu, ci iubeşte iubirea sa pentru Dumnezeu, admirând-o, desfătându-se în propriile experienţe emoţionale şi nervi excitaţi, ca rezultat firesc al acestei iubiri egoiste şi senzuale. Crezând că îl iubeşte pe Dumnezeu, omul mândru se iubeşte numai pe sine şi propriile senzaţii emoţionale, pe care le preţuieşte mai mult decât fidelitatea şi devotamentul adevărat faţă de Dumnezeu.

Care este adevăratul criteriu al unei iubiri de Dumnezeu autentice şi cu totul duhovniceşti? Acesta ne este prezentat în Evanghelie. Domnul a zis răspicat: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele (In 14,15); „Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele" (In 14,24). Simplu şi concis. In realitate, cel care îl iubeşte cu adevărat pe Iisus nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, este cel care se străduieşte din toată inima să împlinească poruncile Domnului, poruncile Sfintei Evanghelii.

„Vreţi să dobândiţi iubirea de Dumnezeu? - ne întreabă Episcopul Ignatie. Ocoliţi orice faptă, orice cuvânt, orice sentiment interzis de Sfânta Evanghelie. Prin ostilitatea voastră faţă de păcat, care este atât de urât înaintea Atotsfântului Dumnezeu, vă veţi arăta dragostea faţă de Dumnezeu. Când însă din cauza slăbiciunii voastre se întâmplă să călcaţi legea, vindecaţi-vă îndată prin pocăinţă".

De aici concluzionăm că, pentru a afla iubirea adevărată de Dumnezeu, este nevoie să citim şi să examinăm Sfânta Evanghelie, care cuprinde toate poruncile lui Dumnezeu, adică aşteptările Sale de la noi. Episcopul Ignatie ne învaţă iarăşi: „Vreţi să dobândiţi iubirea de Dumnezeu? Invăţaţi cu osârdie poruncile Domnului din Evanghelie".

Bineînţeles, nu este destul să parcurgem un studiu pur formal. Trebuie să aplicăm îndată ceea ce am învăţat la noi înşine, la viaţa noastră. „Străduiţi-vă să împliniţi Evanghelia cu fapta. Străduiţi-vă să faceţi din virtuţile Evangheliei propriile obiceiuri, propriile calităţi. Pentru cineva care iubeşte este normal să împlinească întocmai voia celui iubit". Pentru a-L putea iubi cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să îi fim fideli. „Fidelitatea este condiţia indispensabilă a iubirii. Fără aceasta, iubirea nu este posibilă".

Este dobândirea iubirii de Dumnezeu prin studierea Evangheliei şi încercarea reală de a-I împlini poruncile un ţel ce poate fi atins de omul modern?

Mulţi dintre contemporanii noştri, după cum ştim deja, cunosc doar un singur dumnezeu, pe care-l identifică, din păcate, cu ei înşişi, cu inteligenta, cu duhul şi cu intelectul lor, iar uneori chiar cu instinctele de bază şi plăcerile trupeşti. „Pântecele este domnul lor", ne spune apostolul. Bineînţeles, pentru astfel de oameni, Sfânta Evanghelie este o piedică în calea fericirii. Teoretic, aceştia chiar resping însăşi existenţa lui Dumnezeu, lumea spirituală şi revelaţia divină. Spun „teoretic", pentru că nu există atei adevăraţi. Ateii contemporani nu sunt necredincioşi, ci mai degrabă teomahi - se împotrivesc lui Dumnezeu. Ei înşişi mărturisesc aceasta, declarând o cruciadă împotriva lui Dumnezeu, aşa numitul Front împotriva lui Dumnezeu. Este de înţeles că aceşti oameni refuză să nutrească orice gând de credinţă în existenţa lui Dumnezeu, în timp ce alţii trezesc în ei înşişi, în mod intenţionat, o ură împotriva Lui, văzând în El pe cineva care stă în calea traiului fericit al vieţii conduse după instinctele primare. Abordând Sfânta Evanghelie cu un scepticism strict şi nefiind în totalitate capabili să respingă învăţăturile sale morale înalte, aceştia încearcă, într-un fel sau altul, să discrediteze autoritatea şi relevanţa acesteia în vieţile oamenilor.

Principalele ţinte ale atacurilor lor sunt acele manifestări extraordinare şi de neînţeles ale minunilor săvârşite prin Pronia dumnezeiască. Aceştia susţin că minunile sunt imposibile şi că nu există, odată ce contrazic legile existente şi adânc împământenite ale naturii.

Pot minunile să fie privite drept nişte încălcări ale legilor naturii? Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie ca mai întâi sa cunoaştem îndeaproape toate legile naturale. Să fie acesta cazul nostru? Oamenii de ştiinţă descoperă constant noi legi ale naturii, necunoscute până în momentul respectiv, lucru care provoacă uimire şi, uneori, răstoarnă ideile anterioare despre lume. Ceea ce ieri părea să fie cu totul imposibil, neverosimil din punct de vedere ştiinţific, astăzi devine o realitate incontestabilă. Să ne amintim că, nu demult, Academia Ştiinţifică Franceză l-a declarat nebun pe acela care a afirmat că va trimite un mesaj din Europa în America şi că va primi un răspuns în termen de 24 de ore. De asemenea, nu demult, oamenii de ştiinţă considerau că încercarea de a inventa un aparat zburător mai greu decât aerul este un lucru nebunesc, în timp ce astăzi ştim cu toţii că acest vis (sau poate coşmar) a fost realizat. A fost încălcată vreo lege a naturii aici? Nici pe departe. Vechile legi rămân valabile, în timp ce altele noi au fost descoperite.

La fel şi minunile pot fi privite drept încălcări ale legilor fireşti, însă mai degrabă ele reprezintă legi care încă nu sunt înţelese sau cunoscute de noi. Mai mult decât atât, cea mai importantă lege a naturii este voia Celui care a creat lumea - voia lui Dumnezeu, care guvernează toate legile naturii după cum voieşte şi potrivit Proniei Sale Atotbune.

Minunile nu sunt „anti-naturale", ci, mai degrabă, „supranaturale", întrucât ele depăşesc legile naturii cunoscute de noi. In consecinţă, prezenţa minunilor în Evanghelie şi în întreaga Scriptură nu ne dau dreptul de a respinge autenticitatea cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum fac ateii.

Unii resping Evanghelia din ceea ce ei consideră a fi motive superioare. Aceştia spun că Evanghelia nu poate fi practicată, că principiile sale morale nu sunt viabile în viaţă. Şi, într-adevăr, Evanghelia este non-viabilă dacă vom privi stilul de viaţă contemporan ca fiind firesc, normal, rezonabil şi invariabil. Cu toate acestea, am văzut unde duce această viaţă aşa-zis normală şi firească. Scopul său final duce inevitabil la moarte şi la auto-distrugerea omenirii. Răutatea şi ura care domnesc astăzi pot fi eliminate numai prin contracararea lor cu iubirea evanghelică. Insă această iubire, singura capabilă să salveze lumea, să sufle o viaţă peste ea, nu poate exista dacă lumea nu aşază Evanghelia la fundamentul vieţii umane.

Tertium non daturi [Nu există o a treia opţiune]. Fie viaţa va fi înnoită de iubirea evanghelică, fie vom vedea ruina catastrofală a umanităţii, înspre care ne conduce ura şi răutatea sa tot mai mare.

Toţi oamenii drepţi, toţi liderii sociali şi politici ar face bine să devină propovăduitori ai iubirii evanghelice; ba, mai mult, mărturisitori. Toate acele negocieri şi conferinţe care încearcă să obţină un sistem de pace mondială sunt vise deşarte, însă, în mod surprinzător, oamenii nu înţeleg asta. Ce anume îi împiedică să înţeleagă? Acelaşi duh al mândriei omului de a-şi impune persoana proprie - duhul Antihristului, care nu îl acceptă pe cel al lui Hristos - duhul smereniei şi al blândeţii. Acesta este motivul pentru care ne îndreptăm cu capul înainte către pierzanie şi ne aflăm pe marginea prăpastiei, care este gata să ne înghită.

Să privim mai îndeaproape învăţătura iubirii evanghelice. Fundamentul tuturor lucrurilor este iubirea pură şi adevărată de Dumnezeu, dovedită de dorinţa şi efortul sincer de a împlini poruncile Domnului. Această iubire de Dumnezeu trezeşte în noi sentimentul iubirii aproapelui. Iubirea faţă de aproapele se află în strânsă legătură cu iubirea faţă de Dumnezeu, cea dintâi fiind considerată de Sfânta Scriptură o măsură a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. „Dacă zice cineva: «iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!" (I In 4, 20).

Iubirea aproapelui este o nevoie endemică a firii noastre. Omul contemporan nu recunoaşte această nevoie, întrucât este suprimată şi înecată de egoism. Egoismul îl înghite pe om şi nu aduce fericire. Orice act de iubire faţă de aproapele aduce bucurie, înalţă sufletul omului, făcându-l să trăiască un sentiment al luminii, al desfătării duhovniceşti, în timp ce ura şi vrajba întunecă sufletul celui care se dedă lor, asuprindu-l şi deprimându-l. Pentru a confirma veridicitatea acestor spuse, trebuie să privim îndeaproape la propria viaţă personală şi ne vom convinge. Acesta este unul dintre motivele pentru care Episcopul Ignatie, din care am citat deja, a întrebat: „Ce poate fi mai frumos şi mai plăcut decât iubirea aproapelui? A iubi este fericire, a urî înseamnă chin".

In mod subconştient, omul contemporan - înrobit şi asuprit de egoism - simte şi el asta. Ii lipseşte iubirea, este chinuit şi tânjeşte după ea, deşi faptele sale s-ar putea să nu o arate. Adesea, vrajba şi ura se manifestă în om ca rezultat al unor nemulţumiri lăuntrice care îl împovărează. Fiind lipsit de lumina şi aerul proaspăt al iubirii, se sufocă în lumea înăbuşitoare a sufletului său, căci nu ştie cum să scape de ea, cum să scape de condiţia sa agonizantă şi deprimantă. Privind la oamenii din apropiere, încearcă să găsească pe cineva pe care să dea vina, să se răzbune pe cei din jur, însă nu reuşeşte decât să se cufunde şi mai adânc în noroiul urii. Acesta caută iubire, însă nu o poate găsi în propria inimă deoarece calea către iubire duce la credinţa în Dumnezeu, iar el, în aroganţa sa, Il respinge pe Dumnezeu.

Suferind îndurerat fără iubire adevărată, îşi inventează diferite surogate ale iubirii, lucru destul de des întâlnit în vremurile noastre. Credinţa în religia adevărată şi în Dumnezeu este înlocuită de diverse învăţături filosofice, politice şi economice, precum credinţa în democraţie sau într-un anumit lider. Iubirea faţă de aproape a fost înlocuită de camaraderia de partid şi de sprijinirea celor care împărtăşesc aceeaşi viziune politică, până la sacrificiu personal. Aceste surogate ale iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele nu sunt nimic altceva decât dovada clară că omul are o nevoie înnăscută de iubire şi că acesta nu poate trăi numai prin respirarea unui aer de ură si răutate.

Cu toate acestea, iubirea omenească familială sau trupească este inferioară iubirii adevărate evanghelice, fiind o imitaţie ieftină a sa. Şi, deşi în inimile noastre zace o năzuinţă înnăscută către iubirea evanghelică adevărată, aceasta este greu de atins: „Să nu socoteşti, iubite frate - spune Episcopul Ignatie -, că porunca iubirii aproapelui era atât de aproape de inima noastră căzută. Porunca este de natură duhovnicească, iar inima este stăpânită de sânge şi carne. Porunca este nouă, iar inima noastră este veche. Cu alte cuvinte, iubirea evanghelică adevărată nu ne este accesibilă, în măsura în care noi am coborât dintr-o stare duhovnicească într-una a simţurilor, şi nu trăim după poruncile duhovniceşti, ci după trup.

„Iubirea noastră naturală este denaturată de căderea omului", spune Episcopul Ignatie. Este otrăvită de egoism. Cel care îşi iubeşte aproapele - fie rude sau prieteni - într-un mod firesc, îi iubeşte dintr-un grad mai mic sau mai mare de egoism. Această iubire este adesea amestecată cu egoism: iubind aproapele, omul nu iubeşte atât de mult acea persoană, ci, mai mult, propriile sentimente pentru ea, iubind astfel în celălalt nu pe acela, ci pe sine însuşi.

Toate învăţăturile Domnului sunt îndreptate împotriva egoismului. Scopul credinţei cţeştine este acela de a distruge orice manifestare a egoismului în om, şi astfel de a stârpi egoismul însuşi, de a sădi în loc sămânţa adevăratei iubiri evanghelice duhovniceşti, lipsit de orice urmă de egoism. Din acest motiv, Evanghelia ni pune preţ pe nimic din ceea ce este al trupului şi de natura pur sentimentală, provenit din sentimentele inimii fireşti. Mântuitorul merge până într-acolo, încât spune: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Mt. 10,34-36).

Aceste cuvinte ar putea să pară pentru mulţi greu de înţeles şi chiar îndoielnice. Ideea este că iubirea trupească, firească şi egoistă interferează cu adevărata iubire evanghelică şi duhovnicească. Din acest motiv, este nevoie să minimalizăm iubirea trupească, să o privim drept ceva cu valoare neglijabilă, pentru a dobândi o iubire evanghelică mai înaltă. Iubiţi-vă aproapele cu o iubire sfântă, curată, fără vreun amestec de egoism, senzualitate sau patimă.

Faptul că iubirea firească este inferioară celei evanghelice este confirmat de experienţa de viaţă. Episcopul Ignatie afirmă că „până şi cea mai înfocată iubire lumească se poate transforma cu uşurinţă în aversiune sau chiar într-o ură profundă". „Iubirea lumească a fost exprimată chiar şi prin pumnal".

Chiar şi cea mai înaltă formă a iubirii fireşti, iubirea maternă, dacă este necontrolată şi nu este pătrunsă de iubirea evanghelică, este de o valoare inferioară. O astfel de iubire îşi doreşte pentru fiii săi bogăţii lumeşti, prosperitate materială şi nu se gândeşte la beneficiile duhovni-ceşti. Iubirea părintească este adesea iraţională şi provoacă rău copiilor prin indulgenţa în faţa înclinaţiei spre rău şi sprijinul în aspiraţiile şi predispoziţiile lor egoiste. «Iubirea lumească - spune Episcopul Ignatie - le aduce celor dragi un bine pământesc şi nu se îngrijeşte de lucrurile cereşti". Ceea ce este de neacceptat şi cu adevărat rău pentru viaţa duhovnicească este faptul că iubirea firească este întotdeauna legată de subiectivism şi de nedreptăţirea altora. Cel care iubeşte într-un mod lumesc are o subiectivitate părtinitoare faţă ce cel iubit, idealizându-l, refuzând să vadă defectele sale, este mereu gata să îi împlinească toate poftele, să rănească şi să jignească pe alţii de dragul său, ba chiar să comită fărădelegi, dacă aşa îi este pe plac. Cu alte cuvinte, iubirea firească este oarbă, părtinitoare şi îi înrobeşte pe cei care o trăiesc. Uneori se întâmplă ca o mamă iraţională să îşi aduleze copilul până într-atât, încât să îl considere superior altor copii, fiind mereu gata să ia totul de la ceilalţi pentru a da propriului copil. Este evident că această iubire se află în strânsă legătură cu egoismul, întrucât mama care este în stare să rănească alţi copii de dragul alor săi se iubeşte pe sine în chipul propriilor copii.

Iubirea evanghelică adevărată faţă de aproapele este diferită. Ea este în totalitate în şi despre Dumnezeu. Să ne amintim cum le-a răspuns Mântuitorul celor care au venit la El să îi spună că mama şi fraţii îl aşteptau, pe când Acesta predica: „«Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei»? Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: «Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă»" (Mt. 12,47-50). Spunând aceasta, Domnul, fireşte, nu S-a lepădat de mama Sa, pentru care avea un deosebit respect filial şi căreia îi purta de grijă ca un fiu iubitor. Mântuitorul nu a vrut decât să evidenţieze că legătura duhovnicească dintre iubirea Evanghelică este mai presus decât cea a legăturilor familiale, fireşti, şi că iubirea duhovnicească ar trebui să fie întotdeauna pe primul loc.

Iubirea duhovnicească nu cunoaşte părtinire. Este rezonabilă şi disciplinată, căutând adevăratele comori: cele duhovniceşti, iar nu cele pământeşti, amăgitoare şi adesea vătămătoare. Iubirea duhovnicească - sfântă, curată, liberă şi cu totul dumnezeiască - presupune lucrarea în suflet a Duhului Sfânt. Doar cel care are o iubire duhovnicească, sfântă faţă de aproapele îşi doreşte să îl ajute mai presus de toate în ceea ce este cel mai important: dobândirea mântuirii sufletului, progresul duhovnicesc, apropierea de Dumnezeu. Astfel ţelul fiecăruia dintre noi care are simţăminte de iubire faţă de cineva este acela de a curaţi această iubire de patimi nocive, de a încerca să o transforme într-o iubire cu adevărat duhovnicească, raţională şi sfântă.

Acest lucru, desigur, nu poate fi posibil decât prin credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de El. Societatea contemporană este lipsită de adevărata iubire evanghelică, fiind mânată doar de mândria de auto-impunere şi, negându-L pe Dumnezeu, rămâne surdă în faţa oricărei dovezi de iubire faţă de El. Tendinţa societăţii contemporane, această înclinare înspre opunerea faţă de Dumnezeu, este, în esenţă, principalul - şi probabil unicul motiv - pentru care este lipsită de iubire. Or, fără iubire nu poate exista viaţă. Iubirea înseamnă viaţă, iar vrajba şi ura, care apar întotdeauna când iubirea dispare, duc la moarte.

Aceasta este întocmai situaţia cu care ne confruntăm acum. Ani de-a rândul am simţit suflul ameninţător al morţii. Şi, apoi, chiar şi acum că războiul a luat sfârşit, mai simţim că nu există pace în sufletul omului. Pacea lui Hristos nu se găseşte în inimile oamenilor. Fără iubire, nu va exista niciodată pace, ci numai vrăjmăşie, lucru care va duce omenirea la auto-distrugere. Acesta este motivul pentru care, din păcate, ne amuzăm atunci când citim despre conferinţe de pace şi negocieri menite să stabilească o pace de durată pe pământ. Aici, cuvintele profetice ale lui Dumnezeu se împlinesc cu adevărat. Oameni necugetaţi strigă „«Pace! Pace!» Şi numai pace nu este!" (Ier. 6,14). De ce nu este pace? Deoarece, aşa cum a proorocit Proorocul Ieremia despre vremurile noastre, „Fiecare dintre ei, de la mic până la mare, este robit de lăcomie şi, de la prooroc până la preot, toţi se poartă mincinos. Dar se ruşinează ei, oare, când fac urâciuni? Nu, nu se ruşinează deloc, nici nu roşesc" (Ier. 6,13-15).

Fără Hristos, pacea este de neconceput, căci numai iubirea Sa evanghelică poate oferi o pace durabilă şi adevărată. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu", le-a spus Iisus discipolilor în timpul Cinei celei de Taină (In 14, 27). Oricine ar vrea să dobândească acea pace adevărată pe pământ trebuie să o câştige nu prin conferinţe de pace, unde totul se bazează pe minciună şi rea-credinţă, ci prin pacea lui Hristos, prin sădirea dragostei Evangheliei lui Hristos în inimile oamenilor.

Arhiepiscop Averchie Tauşev
Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Unui fiu duhovnicesc necunoscut"

30 Septembrie 2016

Vizualizari: 471

Voteaza:

Dobandirea iubirii evanghelice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE