Duhovnicia

Duhovnicia Mareste imaginea.

Interesul pentru duhovnicie si Ortodoxie in Biserica a ajuns o noua moda. In anii '60 si '70, chiar si in decursul anilor '80, pentru a putea sa ai un loc sub soare trebuia sa te declari ateu, sa te inspiri din teologia mortii lui Dumnezeu, sa fii luptator pentru pace, de stanga, sa ironizezi patriotismul s.a.m.d. Daca ai fi declarat un oare­care interes pentru Biserica, ai fi fost caracterizat retrograd, obscurantist si extrem-rigorist.

Odata cu anii '70, incepea incet-incet sa se schimbe curentul si tinerii se intorceau spre "Jesus Christ Superstar", spre "Gospel", spre cantecele crestine ale lui Boby Dylan s.a.m.d., si incepeau sa arate interes fata de misticismul religiilor rasaritene, chiar si fata de demonolo­gie. Numarul escrocilor care se infatisau ca initiatori sau guru crestea continuu. Deja milioa­ne de oameni, in America, adorau ca dumnezeu un copil de saisprezece ani si ii ofereau mijloace­le pentru o viata de hegemon in opulenta si lux. Tinerii cu capetele rase dansau pe drumurile ora­selor americane dansul lui Hari Krishna. Dupa celebrul film "Exorcistul", ar trebui ca fiecare sa se exorcizeze macar o data pe saptamana.

Moda spiritualismului a luat amploare foarte repede. Multi au inceput sa intre intr-o stare de extaz in legatura cu Duhul Sfant, sa vorbeasca in limbi, sa practice punerea mainilor, sa vindece bolnavi si sa elibereze pe cei demonizati. Hristos, Care era pentru cei mai multi un dumnezeu mort, a devenit dintr-o data Mantuitorul si multi au inceput sa sarbatoreasca ziua mantuirii lor in locul celei de nastere.

Toate acestea au fost initiate de catre tineri care au fost pusi in miscare probabil de doua mobiluri. Primul, implinirea unei foarte adanci nevoi de experienta a transcendentului, nevoie care ramasese total nesatisfacuta de catre rationalista cultura apuseana. Al doilea, nevoia ime­diatei satisfactii pe care o cultiva cultura apu­seana. Astfel, tinerii au cerut satisfacerea imedi­ata si nemijlocita si le era indiferent daca o vor fi gasit in narcotice sau in Duhul Sfant. Ceea ce avea importanta era ca satisfacerea sa fie imedi­ata si pe loc. In incapatanarea pentru simplitate si ascetism a modului lor de viata, de cele mai multe ori hyppies cautau in mod continuu artificii cu ajutorul carora sa reuseasca o satisface­re imediata si in privinta aceasta se conformau culturii impotriva careia se ridicasera si care l-a invatat pe omul contemporan sa apese sau sa intoarca un buton spre a avea rezultate neintarzi­ate. Acest lucru ne-a facut sa nu putem in nici un fel sa amanam satisfacerea poftelor noastre, ci sa inaltam confortul la gradul de virtute suprema si sa mobilizam toate fortele spre implinirea nevoii noastre de confort. Religia nu a facut exceptie de la aceasta, ci a fost si ea mobilizata sa contri­buie la confortul nostru.

Mai ales acum, cand am incetat sa speram ca ideologiile si politica ne vor furniza pilula fericirii, ne-am intors spre religie si o asteptam de la aceasta. Am reusit sa ne folo­sim de Iisus Hristos, de teologie, de traditie, de batrani, de Filocalie, pentru a ne asigura un con­fort desavarsit. Daca toate celelalte esueaza in a-ti oferi acest confort, nu dispera: exista undeva un batran facator de minuni care poate sa ti-l aduca imediat, proferand cateva cuvinte. Daca ti-ai dis­trus relatiile tale, casatoria si familia cu egocen­trismul tau, nu intra in panica cum ca va trebui sa faci ceva pentru a corecta situatia, ci pleaca in cautarea unui oarecare pelerinaj sfant sau a unei anume icoane sfinte, care, atunci cand i te vei inchina "cu credinta", toate se vor indrepta, fara ca tu sa faci minimul necesar. Duhovnicia a deve­nit un panaceu al eudemonismului. Un calmant extraordinar, care desigur este mai putin periculos decat alte calmante, precum cocaina sau heroina. In plus, este mai ieftina si nu este nevoie sa cauti vreun traficant care sa ti-o furnizeze. Nu e nevoie sa alergi la farmacie cu o reteta medicala contrafacuta. Pur si simplu apelezi la o oareca­re randuiala de reculegere, intri in extaz, uiti si evadezi temporar din impasul tau, sau vei merge la un anumit ava si vei cere duhovnicia asa cum ceri un kilogram de branza de la supermarket, iar daca acesta refuza sa ti-o furnizeze, isi tradeaza misiunea sa, intrucat nu se intampla sa functio­neze ca un mag care te elibereaza instantaneu de oricare dintre neplacerile tale.

Foarte multi clerici sunt pe aceeasi lungime de unda in ceea ce priveste o religiozitate-cal-mant si furnizoare de euforie. Clericii, care s-au implicat in acest joc in anii '60 si '70, mai ales in Apus, s-au aratat adeseori vrednici de plans. Se vedea ca in adancul sinelui lor considerau tot ceea ce era bisericesc si religios drept demodat si ca incercau pe cat posibil sa fie foarte mondeni, in predicile lor nu se refereau la teme teologice, ci la scriitori laici.

Tragic este ca aceasta atitudine, in cea mai mare parte falimentara in Apus, se prezinta astazi in spatiul nostru ca innoire, iar masele se emotioneaza pana la lacrimi in fata declaratiilor si rapoartelor politicesti care ies din gura cleri­cilor, si care au fost discreditate mai ales in spa­tiul politicii, iar aceasta deoarece masele n-au mai stat in asteptarea pilulei fericirii; iar ceea ce e inca mai tragic, este ca toate acestea se intampla intr-o epoca ce se presupune ca are cele mai isihaste interese. Foarte adesea insa sunt miscati de aceasta apoteoza a secularizatei religiozitati apu­sene aceia care sunt in intregime pentru o tinuta isihasta in viata si traditie. Farsa modernizarii, care in Apus a fost o secularizare fara limite, a fost modul in care clericii au incercat sa impli­neasca nevoia de abundenta si satisfacere imedi­ata a maselor, insa repetarea ei in zilele noastre apare ca si cum ar vedea cineva un film din epo­ca cinematografului mut.

Un element de o importanta aparte care apar­tine Rasaritului ortodox este faptul ca acesta s-a constituit in purtatorul si depozitarul traditiei isihaste, ca stare de viata ce prin insasi natura lucrurilor se arata a fi in corespondenta cu firea omului si din aceasta ratiune este functionala. Din studiul istoriei se observa ca oamenii simpli au sprijinit traditia isihasta intr-o mai mare masura decat intelectualii, insa in zilele noastre aceia pe care ii numim oameni simpli aproape ca au disparut, iar ceea ce numim popor este un vulg a carui fundamentala trasatura este urma­rirea bunastarii, in orice conditii si cu orice pret. O parte a acestei multimi, care foloseste religia doar pentru a-si asigura nu numai pamanteas­ca, ci si cereasca bunastare si nu numai pe cea materiala, ci si pe cea spirituala, vrea sa se pre­zinte drept continuatorul traditiei isihaste, in timp ce in realitate nu este decat cel mai revolta­tor falsificator al ei. Pentru ca, in opozitie cu traditia isihasta care accentueaza particularul fie­carui om, libertatea si trairea, aceasta multime este apoteoza cvietismului, spiritului juridic si a rationalismului. Etica sa este cea a lui: ori negru ori alb, stereotipa si legalista. Crestineasca sa dragoste este intoleranta, condamnarea, deni­grarea. In mod continuu cauta pacatosi pentru a-i deferi focului iadului intr-o jubilare autojustificanta, desi aceasta multime este si ea alcatu­ita din oameni care isi ascund decaderea fara fund pana si fata de propriul lor sine, care sunt terorizati de catre demonii din launtrul lor, care din acest motiv cauta ca expierea sa fie facuta de ceilalti. Cauta in mod continuu si vad peste tot eretici, pentru a-i da focului sfintei inchizitii, desi Biserica nu a cunoscut o mai mare ere­zie decat cvietismul, care este consecinta dualis­mului, erezia ce a stat la baza maniheismului, gnosticismului si a tuturor ereziilor ulterioare care au incercat Biserica. Aceasta erezie redu­tabila s-a strecurat in posturile-cheie ale vietii noastre bisericesti, astfel incat sa poata condam­na Ortodoxia cea mai autentica drept erezie si sa fie acoperita de aplauze si premiata de catre ofi­cialitati. Oamenii care alcatuiesc aceasta multime, in majoritatea lor, au transferat in psihopa­tologic autojustificarea lor, astfel incat incearca sa o ascunda cu ajutorul obsesiilor lor religioa­se. Intr-una dintre demonstratiile lor impotriva dusmanilor externi (intotdeauna dusmanii sunt externi) ai acestei multimi, unul dintre membrii politiei civile, care si-a declarat dispretul pen­tru demonstratie si care apoi a parasit randurile politiei si s-a alaturat delirandei multimi, a fost proclamat de aceasta simbolul ei, iar un cleric l-a purtat triumfator pe umerii lui. Acest episod este foarte important, deoarece in cele din urma a devenit cunoscut ca acest membru al politiei civile era schizofrenic si astfel s-a descoperit ca aceasta multime in totalitate si-a gasit in persoa­na acelui membru al politiei civile, ce suferea de dementa, propriul ei reprezentant.

Insa multimea care se prezinta drept continua­toarea traditiei isihaste a adoptat si erezia scolas-ticismului, care este consecinta varlaamismului, si incearca sa demonstreze existenta lui Dumne­zeu cu strigatoarea la cer si cerebrala apologeti­ca antiisihasta, utilizand diferite argumente, mai ales pe cele supranumite minuni, care reprezin­ta transcenderea legilor fizice, precum si profe­tiile evenimentelor viitoare. Totusi minunile lui Hristos nu au nimic in comun cu acestea, ci sunt zidire noua, descoperirea imparatiei lui Dumne­zeu si taina comuniunii si iubirii, care este cea mai mare minune a vietii in Hristos si mai ales care da credinciosului sansa si posibilitatea de a trai dumnezeirea lui Hristos; din acest motiv si El, in rugaciunea arhiereasca dinainte de ras­tignire, cere de la Tatal Sau, pentru ucenicii Sai: "ca toti sa fie una precum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine, tot asa si acestia sa fie una in Noi, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis" (In. 17, 21). Multimea, cu varietatea-i religioasa si cu masca-i isihasta, poate sa cunoasca faptul ca numai dra­gostea crestinilor face manifesta in lume dum­nezeirea lui Hristos, dupa cum fiecare dintre cei care sunt partasi multimii fanatice si intoleran­te cunoaste foarte bine ca aceasta iubire nu exista nici inauntrul propriei inimi, nici in inimile oamenilor care adera la ea, si de aceea nici nu traieste dumnezeirea lui Hristos si, in realitate, nici nu crede. Totusi, nu are curajul sa accepte acest lucru, pentru ca este un mizer rob al bunas­tarii care, in spatele acestei false credinte, isi fun­damenteaza capatuirea-i eudemonista. Astfel, pierzandu-si simtul ratiunii in fata eventualitatii ca va pierde aceasta capatuire, panicat, vede in tot ceea ce exprima o oarecare indoiala, un fel de infricosatoare amenintare impotriva echilibru­lui nervos intern si vrea sa-i inchida gura, ca nu cumva vocea indoielii sa trezeasca fiara propri­ei necredinte, pe care incearca in agonie sa o tina adormita inlauntrul sau. De aceea, este angoasat sa adune elemente certe si sa reuneasca relatari de minuni si profetii si fragmente din vietile sfin­tilor, adoptand metoda varlaamica, hiliasta, iar cand aude pe cineva exprimand o oarecare indo­iala se grabeste sa-l puna pe fuga si sa-i inchida gura cu patos si cu ochii raspandind scantei.

Se poate ca acest om sa nu fie fara de minte si sa cunoasca foarte bine ca si de ar vorbi in limbile oamenilor si ale ingerilor si chiar de ar avea taina profetiei si ar cunoaste toate tainele vietii, daca nu are iubire este arama rasunatoare si chimval zgomotos (v. I Cor. 13,1-2). Si ar putea de aseme­nea sa stie ca un mare sfant ca Ioan Gura de Aur afirma ca minunile care au depasit legile firii nu au avut loc in vremea sa, insa necesitatea nevro­tica il abrutizeaza si pe omul cel mai intelept.

Genialitatea si cunoasterea intelectuala sunt un lucru, iar maturitatea si dezvoltarea duhovni­ceasca reprezinta ceva cu totul diferit, iar duhovnicia nu este pentru cei aranjati, nici pentru cei care urmaresc capatuirea in general si mai ales capatuirea duhovniceasca cu orice pret. Via­ta duhovniceasca si dezvoltarea duhovniceas­ca sunt o aventura, si de aceea este inaccesibila celor lasi si lipsiti de indrazneala, dar realizabi­la doar pentru cei indrazneti si care se arunca in fata pericolului.

Un incepator a intrebat pe un oarecare monah de ce unor oameni li s-a dat harisma de a fi vaza­tori cu duhul si de a cunoaste tainele ceresti.

- Sa nu-i fericesti pe acestia, copilul meu, a raspuns inteleptul staret, ci mai mult pe aceia care isi vad continuu propriile pacate, isi descopera nepu­tintele si isi cunosc foarte bine sinele propriu.

- In urma cu cateva zile, ava, spuse din nou fratele, am vazut pe un monah scotand un demon dintr-un oarecare bolnav si l-am admirat.

- Eu nu mi-am dorit niciodata, raspunse sta­retul, sa alung demoni si sa vindec bolnavi. Rog pe Dumnezeu numai sa nu ajung eu insumi batjocura satanei si ma lupt sa-mi curat mintea de gandurile cele rele. Daca voi reusi, atunci voi fi vrednic de admiratie.

Cel care reuseste sa-si curete sufletul de pacat si iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele sau va mosteni viata vesnica alaturi de acei Parinti ai nostri facatori de minuni.
Am putea cel putin in momentul in care viata noastra este intr-o opozitie acuta cu duhul lui Hristos, fie sa marturisim cu umilinta si zdrobire de inima decaderea noastra, fie sa tacem.

"Evlavia nu este a vorbi la nesfarsit despre Dumnezeu, ci sa preferi cu mult mai mult tace­rea. Pentru ca limba care nu e guvernata de rati­une este cauza alunecarii oamenilor. Si sa aveti in vedere ca auzul este intotdeauna mai lip­sit de pericol decat cuvantul, incat a cunoas­te ceva despre Dumnezeu este mai multumitor decat a invata pe altcineva, lasand studierea in amanunt a vorbirii despre Dumnezeu pe seama specialistilor teologi. Insa fiti evlaviosi, spunand mai putine si facand mai multe fapte. Si sa pas­trati legea mai mult decat a va limita la a admi­ra pe Datatorul legii, aratand dragostea voastra fata de Acesta prin fuga de rautate, urmarind virtutea, traind in Duhul Sfant, urmand Duhu­lui Sfant, luandu-va cunoasterea de la Acesta si zidind pe temelia credintei."

"Pomenirea continua a Domnului este pentru omul iubitor de Dumnezeu expresia evlaviei si nu e cu putinta a se satura vreodata cineva de fapta aceasta, totusi este prea indraznet a descrie cineva cu ajutorul cuvintelor cele ce se refera la Dumnezeu. Caci cugetarea esueaza intr-o foarte mare masura adevarata apreciere a lucrurilor si cuvantul prezinta cele ce au fost intelese intr-un mod lipsit de claritate. Asadar, daca cugetarea este depasita de adevarata dimensiune a lucru­rilor si daca discursul este mai neputincios si inferior cugetarii, cum sa nu fie necesara tace­rea, si oare nu din cauza neputintei cuvantului pare a fi in pericol minunea vorbirii despre Dumnezeu?"

Parintele Filotheos Faros

Extras din volumul "Omul fara chip - Instrainarea ethosului crestin", Ed. Sophia.

Cumpara cartea "Omul fara chip - Instrainarea ethosului crestin"

06 Octombrie 2015

Vizualizari: 701

Voteaza:

Duhovnicia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE