Cererea pe care o adresăm lui Dumnezeu prin rugăciunea Sfântului Efrem: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie", are scopul de a ne introduce nesilit şi liniştit în experienţa şi trăirea Bisericii şi nu într-o teorie, care sigur nu înviorează sufletul şi nu-l preschimbă pe om. De aceea, în continuarea rugăciunii îl rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei", elemente necesare pentru preschimbarea întru Hristos a omului, care arată participarea noastră liberă şi practică la taina mântuirii noastre.

Desigur, întrebarea care se pune este dacă putem astăzi să vorbim despre curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste şi să trăim cu aceste virtuţi, de vreme ce ştim că toate acestea par ciudate şi îndepărtate de căutările oamenilor moderni şi ale societăţii noastre cu cuget material, care este urâţită zilnic de obrăznicia oamenilor, de decăderea culturii, de ridicarea în slăvi a individualismului şi de pervertirea bucuriilor. Insă Biserica are perspectiva ei. Ea caută o răsturnare a acestei stări, nu prin forţă, ci prin rugăciune şi implorare. E vorba de o răsturnare care nu are legătură cu sistemele guvernamentale sau cu legile care impun schimbarea societăţii. In Biserică vorbim despre o răsturnare personală şi voluntară, care porneşte din lăuntrul nostru şi poate schimba în linişte lumea, fără ca acest lucru să devină perceput direct. Desigur, asemenea schimbări personale nu sunt deloc plăcute multora dintre noi. In primul rând fiindcă sunt dureroase, iar în al doilea rând fiindcă ne fac responsabili. Şi omul contemporan scârbeşte efortul şi responsabilitatea. De aceea este la modă acum ca toţi să ceară schimbări, dar de la ceilalţi, şi toţi să-i facă responsabili pe ceilalţi, nu pe ei înşişi.

Prima din virtuţile propuse pentru înnoirea credinciosului este curăţia, care înseamnă „să ai decenţă, bună- cuviinţă, trezvie, înţelepciune, înfrânare, integritate, neprihănire a sufletului şi a trupului. Curăţia este antidotul necuviinţei, al lipsei de înţelepciune, al ateismului, al desfrânării, al mizeriei şi ticăloşiei, de care simt pline inima omului lipsit de cuminţenie şi vatra societăţii noastre iraţionale"61. La polul opus îl întâlnim pe omul care nu are plinătatea înţelepciunii. Cel neînţelept îşi pierde echilibml mintal.

Simte o nesiguranţă intensă. Ii e teamă că moare. Crede că toţi îl fugăresc, că toţi îl duşmănesc şi îi creează probleme. Consideră că toţi au ceva să-i reproşeze, deşi nimeni nu are nimic cu el, nici nu se preocupă de el. Doar că el însuşi este tulburat şi nu poate avea mintea limpede pentru a vedea lucrurile fără panică. Gândul celui neîntreg la minte nu poate să funcţioneze clar, fără devieri psihice, inferioritate, suspiciuni etc.62

Pe de altă parte, cel cu înţelepciunea întreagă s-a adaptat la multe realităţi, însă fără să se modeleze după acestea. Nu reacţionează iraţional şi violent. Este familiarizat cu moartea. Nu-l mai înspăimântă ideea morţii, mai degrabă acceptă împăcat că în cele din urmă merge spre patria de dincolo, apropiindu-se de marea trecere care-l va conduce „de la moarte la viaţă". Acest lucru în profunzime şi în esenţă înseamnă că a scăpat de povara posesiunii şi a poftelor nesăturate, întrucât omul care îşi aşteaptă cu răbdare moartea nu dă prioritate celor din lumea aceasta. Este liber. Merge pe calea frumoasă şi lină către împărăţia lui Dumnezeu. De altfel, dacă vrei într-adevăr să faci pe cineva bogat, nu-i da bani, ci învaţă-l să-şi limiteze poftele. Fiindcă adevărata curăţie îi îngăduie omului să preschimbe iubirea pe care o are pentru lucruri în iubire către Dumnezeu şi aproapele.

Curăţia se extinde ca stare a întregului om. Atunci când ne-am referit mai înainte la trândăvie, am vorbit despre o formă de inerţie, de lipsă a activităţii şi incapacitate de a vedea lucrurile întregi şi depline. După cum trândăvia a fost prima patimă de care trebuie să ne ferim, la fel curăţia este prima virtute pe care trebuie s-o dobândim, fiindcă aceasta constituie contraponderea trândăviei, de vreme ce ne face capabili să vedem şi să judecăm lucrurile în mod deplin şi cu discernământ.

Din păcate, dacă privim în jurul nostru, vom constata că lumea respinge curăţia şi aspiră la confort, aprobă cultura desfătării, a belşugului şi traiului bun, caută febril plăcerile trupeşti şi acceptă denaturarea venită prin consumism. Din lumea noastră lipsesc înfrânarea, postul, dreapta-măsură. De aceea omul, prin rugăciunea către Dumnezeu: „duhul curăţiei dăruieşte-l mie, slugii Tale", de fapt caută să scape de cugetele necurate şi ruşinoase, de poftele şi plăcerile trupeşti, de orice molipsire a trupului şi a duhului, de orice privire necuvioasă şi râs viclean, de orice desfrânare şi necuminţenie a inimii. Insă totodată este chemat să pună şi o măsură în viaţa lui şi să se împotrivească poftelor neînfrânate care-i zdruncină sufletul. Curăţia nu înseamnă numai înfrânarea de la păcatele trupeşti, după cum greşit credem, ci şi de la alte păcate, cum sunt iubirea de arginţi, lăcomia, egoismul şi în general toate poftele care ne depărtează de Dumnezeu şi micşorează iubirea noastră către aproapele63.

In acest cadru putem să înţelegem şi de ce curăţia respinge intransigenţa. Noi astăzi spunem că cercetăm lumea, pe când de fapt cercetăm fenomenele lumii. Şi nu există o mai mare durere decât să încerci să plăsmuieşti o realitate falsă despre tine. Există atâtea nevroze la oamenii „religioşi" şi „duhovniceşti", încât cineva se poate sminti de confuzia pe care o întâlneşte. Intransigenţa fariseică religioasă ne constrânge să arătăm în afară o imagine falsă. Lucrăm cu sârguinţă să făurim „aparentul" şi nesocotim realitatea. Tocmai de aceea nu putem să-i simţim pe oameni. Vine unul împovărat, obosit şi chinuit de problemele şi încercările lui. Iar noi, prinşi în imaginea noastră falsă, în loc să-l simţim, îl povăţuim printr-o predică morală falsă. Ii dăm lecţii de virtute, pentru că presupunem că noi suntem virtuoşi64.

Problema aşa-zişilor şi autonumiţilor oameni morali şi virtuoşi este că judecă lucrurile superficial, după aparenţe, adică după criterii trupeşti şi fără inimă. însă esenţa lucrurilor este să distingă cineva între adevărul şi imaginea lor. Nu e nevoie ca acest fenomen să fie analizat mai mult. Merită doar accentuat aici că cei care limitează curăţia doar la activitatea şi dorinţa trupească n-au reuşit încă să se dezlipească de patimile lor trupeşti şi nici nu s-au eliberat, atât cât este cu putinţă la oameni, de poftele lor trupeşti.

Există nenumărate exemple din viaţa lui Hristos şi a sfinţilor Bisericii noastre, care dovedesc cât de curaţi s-au arătat oamenii înclinaţi spre păcat şi cădere, şi există încă şi mai multe cazuri care dovedesc cât de mizerabili şi imorali s-au arătat cei care credeau că au „curăţie cumpătată". Duhul curăţiei, pe care ne rugăm la Hristos să ni-l dea, este de fapt duhul adevărului şi al plinătăţii din noi, care constituie adevărata scară a valorilor şi ne conduce la Dumnezeu.

De aceea Biserica niciodată nu separă sufletul de trupul omului. II consideră pe om fiinţă psihosomatică unitară. Astfel, niciodată în Ortodoxie nu vorbim despre învierea sufletelor, ci despre învierea trupurilor. La a Doua Venire va exista o reparare a vătămării pe care ne-a provocat-o moartea, care prin venirea ei ne-a despărţit cu forţa sufletul de trup. înviere înseamnă de fapt reînnoirea fiinţei psihosomatice scindate a omului. Curăţia deci îl priveşte pe omul întreg: nu doar trupul, ci şi sufletul lui.

De altfel, în Sfânta noastră Evanghelie întâlnim două persoane care ne dau de gândit asupra termenului de curăţie. Una este femeia desfrânată, iar cealaltă este ucenicul Iuda. Femeia desfrânată învinge toate şovăielile şi nesocoteşte rânduiala epocii sale. Se apropie ai îndrăzneală de Hristos şi îi arată iubirea ei, fără să-I ceară ceva. Nici haruri, nici minuni, nici vindecări, nici mântuire n-a cerut femeia desfrânată. A arătat doar că-L iubeşte pe Hristos. Şi când iubeşti, desigur, nu ceri nimic pentru tine. Cu dreptate a spus Hristos, mai mult pentru a-L auzi ceilalţi: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit-o. Pe de altă parte, ucenicul Iuda era următorul lui Hristos. A trăit minuni, a auzit o învăţătură minunată, dar inima lui era dată în altă parte. Astfel, L-a trădat pe Hristos fără reţineri.

Se cuvine, în acest caz, să ne întrebăm care din cele două persoane lucra curăţia şi morala. Oare poate exista o desfrânată morală şi un ucenic al lui Hristos imoral? Incă o dată constatăm că toate încep din inimă, şi după cum spune înţeleptul cuvânt patristic, „dacă ai inimă, te poţi mântui"66.

Omul curat îi iubeşte şi îi ajută pe cei sărmani şi imorali. Şi este foarte posibil ca pe parcursul vieţii noastre să conştientizăm că cel sărman poate să ne dea fericire şi bucurie, iar cel pe care noi îl credeam imoral (din cauza ignoranţei noastre) să reuşească să ne deschidă ochii sufletului şi să ne facă să vedem lucrurile în lumina unei alte perspective. Să nu ne scârbim, deci, de urâţenia celor imorali, fiindcă şi noi avem trup şi nu ştim niciodată când se va întâmpla să cădem. Să nu ne relaxăm în morala noastră „perfectă", pentru că este posibil să o pierdem.

Şi mai ales, pentru că nu suntem siguri că există morală în viaţa noastră. Morala în ochii lui Dumnezeu are de-a face în primul rând cu inima. Dacă le ai pe toate celelalte şi nu ai inimă, nu eşti moral.

Iubeşte-i pe oameni, dar urăşte faptele rele, mentalităţile rele şi modul rău de viaţă. Noi astăzi spunem uşor: „II iubesc pe păcătos, dar urăsc păcatul". In realitate însă, deseori dovedim că în cele din urmă în adâncimile sufletului nostru există un alt adevăr. Iubim păcatul şi îl urâm pe păcătos. De aceea, dacă păcătosul cade sub judecata şi sub îndreptăţirea noastră... vai lui! Il nimicim de-a dreptul.

S-ar cuveni ca cuvântul despre curăţie să se termine cu un fragment minunat din Omilia a XVII-a a Sfântului Macarie Egipteanul, care ne predă printr-o învăţătură în care nu încape îndoiala sensul adevăratei curăţii: „Unii cred că, dacă se depărtează de femeie şi de toate desfătările lumeşti, deja sunt sfinţi. Insă nu este aşa. Căci chiar şi atunci răutatea trăieşte în minte şi în inimă şi ne face să ne mândrim. Cu adevărat sfânt este cel care s-a curăţit şi s-a sfinţit în omul lăuntric"67.

Macarie, Episcop de Hristoupolis
Doamne şi Stăpânul vieţii mele... Editura Egumenita

Cumpara cartea "Doamne şi Stăpânul vieţii mele"

Note:

61 Părintele Mihail Kardamakis, op. cit., p. 75.
62 Nikolaos (Hatzinikolaou), Mitropolit de Mesoghia şi Lavreotiki, De la chipul lui Dumnezeu..., p. 161.
63 Părintele Mihail Kardamakis, op. cit., p. 75.
64 Părintele Haraiambos Papadopoulos, op. cit., p. 39
65 Luca 7, 47.
66 Awa Pamvo, Patericul. Apoftegme din Sfinţii Părinţi, Introducere de monahul Teoclit Dionisiatul, Editura „Astir, Al. şi E. Papadimitriou", ediţia a Il-a, Atena, p. 102.

 

• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul care se rosteste in Postul Mare
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul explicata de parintele Petroniu Tanase
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Smerenie si libertate in rugaciunea Sfantului Efrem Sirul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti