Dumnezeu - Izvor al virtutilor. Omul - autor al lor

Dumnezeu - Izvor al virtutilor. Omul - autor al lor Mareste imaginea.

 

Dumnezeu - Izvor al virtutilor. Omul - autor al lor.

Duhul Sfant - desavarsitor al acestora

Originea sau cauza prima a tuturor virtutilor si a faptelor bune este Dumnezeu. Binele, in toate formele sale, este o reflectie a dumnezeirii. Dar, in timp ce Dumnezeu este bun prin fiinta, existentele create devin bune prin participare la Binele suprem, adica prin cultivarea virtutilor.

Dumnezeu este originea, inceputul, mijlocul si sfarsitul oricarui bine, de aceea este imposibil de conceput si lucrat binele cu adevarat in afara Lui si fara Duhul Sfant. In aceasta logica duhovniceasca, "tot binele vine de la Dumnezeu, dupa o anumita oranduire si pleaca pe ascuns de la cei nemultumitori, nerecunoscatori si lenesi".

Virtutea, fiind o forma covarsitoare a binelui, vesmantul uman al desavarsirii dumnezeiesti, este o manifestare a acestei plinatati de viata duhovniceasca. "Cauza virtutilor este Dumnezeu" - spune Sfantul Maxim Marturisitorul; El este "Cel ce a facut virtutea si a dat-o oamenilor". Fiind "inceputul, mijlocul si sfarsitul oricarui bine", El este "incepatorul oricarei virtuti, precum soarele al luminii de toate zilele". De la El vine tot binele, si "dupa oranduirea Lui". El Se afla tainic in porunci si in virtuti, ramanand ascuns acolo unde nu intalneste faptuire si dorinta de staruire in bine. Insa acolo unde vede straduinta si dragoste de savarsire a virtutilor, intareste pe ostenitor pe "calea" sau "drumul virtutilor".

Inaintarea in aceasta viata virtuoasa inseamna de fapt, impartasirea din plinatatea acestei vieti dumnezeiesti. Spre deosebire de rau si pacat, care a patruns in fire prin libera vointa a omului, prin exercitarea gresita a libertatii sale si din dusmania vrajmasului, binele si virtutea sunt opere ale conlucrarii omului cu Dumnezeu. Desi pana la un anumit moment predomina efortul ascetic al crestinului, Dumnezeu fiind prezent in aceasta lucrare in calitate de inceput al ei, ascuns fiind in poruncile Sale, pe masura implinirii acestor porunci, virtutile se dovedesc a fi daruri dumnezeiesti ce incununeaza eforturile ostenitorului, coplesindu-le prin bogatie.

Virtutile ne-au fost date omului in chip firesc de Dumnezeu31. Contrar patimilor, care nu au o fiinta sau ipostas, fiinta virtutii este Dumnezeu, Care ne solicita si asteapta de la noi sa devenim in aceasta viata lucratori ai virtutii si aceasta, spre fericirea noastra noastra in lumea si viata aceasta trecatoare, dar si in Imparatia Lui cea cereasca.

"Virtutea este fireasca si se afla in noi". Dobandirea ei inseamna intoarcerea sufletului de la orbire la lumina sa proprie, la sanatatea sa cea dupa fire. Intoarcerea de la pacat la virtute, metanoia, este in aceasta acceptiune, o venire in sine, o intoarcere de la ceea ce este strain, contrar si pagubitor firii, la starea ei fireasca, naturala, reintrarea in hotarele specifice ale ei. Oricat de puternica ar fi obisnuinta in lucrarea pacatului, fie el chiar generalizat in forma patimilor, virtutea, apartinand naturii umane, ramane mai puternica decat deprinderile straine ale acestei a doua naturi, ale acestei pseudo-naturi, contrara celei dintai si, pana la urma, fiintei umane in sine.

Firea omului se dovedeste a fi, in aceasta lucrare cu adevarat eroica, prieten adevarat sau cumplit dusman, intrucat unii au o inclinare, prin fire, spre virtute, in timp ce altii trebuie sa-si sileasca firea cu toata puterea spre o astfel de lucrare. Sfantul Ioan Scararul, insa, ii admira pe cei ce "desi pentru un timp sunt biruiti, isi silesc firea".

In acest context, Ilie Ecdicul vorbeste despre virtuti care atarna de noi, mentionand intre ele rugaciunea si tacerea; si virtuti care nu atarna de noi, ci de temperamentul trupului, precum postul si privegherea. Daca lucrarea virtutilor sufletesti tine mai mult de eforturile noastre ascetice, in lucrarea virtutilor trupesti, o insemnatate aparte o are firea sau temperamentul nostru, desi aceiasi Parinti ne arata culmile la care poate fi inaltata aceasta fire si trupul, ca purtator al ei, prin asceza.

Chiar daca Il considera pe Dumnezeu autor prim sau izvor al virtutilor, acesti teodidacti, ei insisi lucratori deplini ai virtutilor, vorbesc si despre originea lor umana, in sensul colaborarii omului cu harul dumnezeiesc, spre dobandirea si practicarea lor. Virtutile isi au originea omeneasca in puterile sau facultatile sufletesti, in firea si temperamentul nostru.

Prin urmare, viata virtuoasa, daruita in potenta prin harul Botezului, este accesibila tuturor; inaintarea in universul teandric al virtutilor crestine si al roadelor acestora fiind rezultatul purtarii "jugului nevointelor", de catre fiecare dintre noi. Virtutea si darurile ei sunt accesibile tuturor, ca unele firesti sau sadite in firea noastra. Ceea ce trebuie sa dovedim noi este dorinta de dobandire a lor si, odata dobandite, straruinta in lucrarea lor sau, in exprimarea aceluiasi Sfant Antonie cel Mare: "Trebuie gand sfatuitor, vietuire, incercare, vreme, nevointa si dor dupa lucru bun".

Definitia, felurile si circuitul virtutilor la Parintii filocalici

Dintre scriitorii filocalici, Sfantul Ioan Damaschinul a fost preocupat de etimologia cuvantului, aratand ca denumirea de virtute - areti - vine de la airestaia, a alege, subliniind in acest mod una din insusirile esentiale ale virtutii crestine, si anume, faptul de a fi "aleasa si voita", nu impusa si silita.

Incercand sa defineasca virtutea, Sfantul Maxim Marturisitorul o considera a fi "deprinderea atotnepatimasa si invartosata in bine, care nu are nimic contrar, nici de o parte, nici de alta". Aceasta definitie, mai mult tehnica, este dublata insa de o definitie ascetica, care pune in valoare cei doi poli ai virtutii sau cei doi autori ai ei: Dumnezeu si omul. Aceasta este, poate, cea mai frumoasa definitie data virtutii in spiritualitatea ortodoxa. Ea este numita a fi "unirea prin cunostinta a neputintei omenesti cu puterea dumnezeieasca".

Parintii filocalici, dorind sa arate legatura dintre virtuti, vorbesc despre "neamul de aur al virtutilor", despre "lantul sfant" al acestora, despre "ceata fericitelor virtuti" sau "cununa frumoasa a virtutilor".

Virtutile se nasc una pe alta, aflandu-se intr-o stransa legatura duhovniceasca. Din acest motiv, Cuviosul Nichita Stithatul, Ilie Ecdicul, Sfantul Ioan Scararul si alti scriitori duhovnicesti vorbesc despre virtuti cuprinzatoare si incepatoare (postul, rugaciunea si tacerea) si despre maici ale virtutilor, al caror izvor este Insusi Dumnezeu. Pentru dobandirea acestora trebuie sa ne nevoim, daca dorim sa castigam si fiicele lor. Aceste maici ale virtutilor sau aceste virtuti cuprinzatoare si incepatoare au fost zidite in firea oamenilor, iar diversele moduri in care ele infloresc si rodesc sunt efecte ale eforturilor omului, ajutat de harul dumnezeiesc.

Sfantul Marcu Ascetul invata ca pentru desavarsirea firii noastre sunt necesare toate virtutile. Dupa cum coroana unui imparat nu este alcatuita doar dintr-o singura piatra de pret, tot astfel, nepatimirea nu consta in dobandirea unei sau unor virtuti, ci a tuturor.

A lucra o virtute inseamna, de fapt, a le lucra pe toate, chiar daca faptele noastre par a fi expresie a unei virtuti particulare.

Fiecare este cuprinsa in cealalta si de aceea fapta buna are atat de multe efecte binefacatoare. Fiecare virtute isi pune amprenta in mod particular pe faptele noastre, dandu-le o bogatie fascinanta de nuante si roade.

Sfantul Grigorie Sinaitul, vorbind despre "scara mica si scurta" a virtutilor, considera ca ea are cinci trepte: lepadarea, supunerea, ascultarea, smerenia si dragostea. Pe aceasta scara urcand crestinul, se ridica din iadul pacatului, se leapada de cele materiale, dobandind desavarsirea.

Fiecare virtute este "maica celei de a doua". Virtutile se nasc si se cresc una pe alta, de aceea Sfantul Grigorie Sinaitul vorbeste despre "un singur chip al virtutii". Virtutile cuprinzatoare "imbratiseaza in ele pe cele restranse". Viata virtuoasa este asemenea unui lant si unei linii felurit aurita, in care fiecare virtute este asemenea unui inel, inlantuit de altele asemenea lui. Virtutile acestui lant sfant sunt legate intre ele, atarnand una de alta.

Lantul acesta sfant are ca verigi rugaciunea curata, dragostea, bucuria, blandetea, smerita cugetare, slujirea si ascultarea, nadejdea, credinta si curatia55 sau, asa cum vede Sfantul Petru Damaschinul acest circuit al virtutilor, "cel ce se teme de munci pazeste poruncile; si cel ce pazeste poruncile rabda necazurile; iar cel ce rabda necazurile, va avea nadejde in Dumnezeu; iar nadejdea desparte mintea de toata impatimirea; iar despartita de aceasta, va avea dragoste de Dumnezeu".

Sfantul Maxim Marturisitorul, pornind in descrierea acestui neam sfant al virtutilor de la credinta, ca temelie a vietii virtuoase stabileste urmatoarea relatie intre ele: "Cel ce crede in Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se infraneaza de la patimi; cel ce se infraneaza de la patimi rabda necazurile; cel ce rabda necazurile va avea nadejde in Dumnezeu; iar nadejdea in Dumnezeu desface mintea de toata impatimirea dupa cele pamantesti; in sfarsit, mintea desfacuta de acestea va avea iubire catre Dumnezeu".

Sau, intr-o exprimare mistica, aceasta legatura devine, in exprimarea aceluiasi Sfant Parinte, urmatoarea: "Cel ce crede se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se imblanzeste, dobandind deprinderea de a-si linisti miscarile cele potrivnice firii ale iutimii si poftei; cel bland pazeste poruncile; iar cel ce pazeste poruncile se curateste; cel ce s-a curatit, se lumineaza, iar cel ce s-a luminat, se invredniceste sa se salasluiasca in camara tainelor cu Mirele-Cuvantul".

Cuviosul Nichita Stithatul spune ca in timp ce incepatorilor in viata de virtute le este de mai mare folos teama de chinuri, la cei inaintati aceasta este inlocuita de o temere curata, izvorata din dragoste.

Cu privire la numarul virtutilor si la valoarea lor, listele scriitorilor filocalici difera. Sfantul Petru Damaschinul largeste mult numarul celor sapte virtuti generale: credinta, temerea de Dumnezeu si gandul la moarte, pocainta, infranarea, paza gandurilor si a mintii, rabdarea necazurilor si nadejdea, smerenia si iubirea, descoperind, ca roade ale acestora, 228 de virtuti.

In legatura cu impartirea si descrierea fiecarei virtuti, intalnim aceeasi diversitate de opinii ca si in cazul patimilor. Unii aseaza o virtute in fruntea tuturor celorlalte, altii alta virtute, fara a afecta, insa, lista lor traditionala.

Sfantul Antonie cel Mare considera ca virtute initiala "dispretuirea trupului", in timp ce Isaia Pusnicul o numeste "nepurtarea de grija". Sfantul Petru Damaschinul spune ca inceputul si sfarsitul tuturor virtutilor este intelepciunea duhovniceasca. Ilie Ecdicul invata ca tuturor virtutilor le premerge mila si adevarul, din care se nasc smerenia si discernamantul. Cuviosul Nichita Stithatul arata ca inaintea tuturor virtutilor se afla credinta din inima, iar cel mai mare bun dintre virtuti este smerenia, in timp ce Sfantul Maxim Marturisitorul este convins ca toate virtutile se cuprind si se sintetizeaza in lucrarea iubirii66, iar la castigarea acesteia, de cel mai mare folos este rugaciunea curata.

Dupa originea lor prima, Sfantul Grigorie Sinaitul le imparte in virtuti firesti, adica virtuti ce apartin firii; virtuti cu fapta sau din libera alegere si virtuti dumnezeiesti sau ale harului, care vin de la Duhul Sfant; sau in virtuti lucrate, spre a caror implinire omul isi sileste firea si virtuti lucratoare, care vin in noi "cand trebuie si cat si precum voiesc".

Cele firesti sau lucrate isi au originea in cele trei puteri ale sufletului, in timp ce virtutile dumnezeiesti isi au izvorul in Dumnezeu, Care le trimite in suflet atunci cand au fost implinite cele dintai. Atat unele, cat mai ales cele din urma, invata Sfantul Grigorie Sinaitul, isi au darul lor specific, izvorat din harul dumnezeiesc, iar acest dar se manifesta ca o lucrare deosebita, care atrage, prin dulceata, spre dorirea si lucrarea ei, chiar si pe cei ce nu voiesc aceasta.

Sfantul Petru Damaschinul face distinctie intre virtutile lui Dumnezeu, virtutile ingerilor si cele ale oamenilor. In timp ce virtutile lui Dumnezeu nu au nici inceput, nici sfarsit si au apartinut dintotdeauna dumnezeirii, Dumnezeu actualizandu-le liber, dupa voia Sa, ingerii si oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a imita virtutile Lui.

La Teodor al Edesei, intalnim impartirea in virtuti naturale, care nu intrec firea si virtuti supranaturale, care sunt mai presus de starea naturala si sunt lucrate de Dumnezeu. Cele dintai sunt premiza celor din urma. Ca naturale, le simtim mai ales la inceputul eforturilor noastre de dobandire a lor, pe calea luptei pentru dobandirea lor si a ostenilor in faptuirea lor. Pe masura lucrarii si implinirii acestora, sesizam tot mai mult ajutorul lui Dumnezeu pentru ca apoi, prin deplinatatea savarsirii lor, sa sesizam legatura virtutilor intre ele si a tuturor cu Dumnezeu, originea si cauza oricarui bine si a oricarei fapte virtuoase. De aceea, inaintarea in practicarea virtutilor naturale, inseamna, de fapt, inaintarea in virtutile supranaturale, inaintarea in desavarsire, in sfintenie.

Cu privire la circuitul lor sau la modul in care o virtute se naste din cea precedenta, Parintii filocalici preiau lista celor patru virtuti filosofice, dezvoltandu-o, insa, pana la nuantari duhovnicesti speciale. Sfantul Grigorie Sinaitul considera cele patru virtuti: chibzuinta, barbatia, neprihanirea si dreptatea ca avandu-si originea in virtutile dumnezeiesti. Originea acestora este "intelepciunea dumnezeiasca a cunoscatorilor de Dumnezeu, cea miscata de Duhul".

Identificand originea lor si in facultatile sufletesti, Sfantul Petru Damaschinul considera ca din cugetare sau minte se nasc chibzuinta si dreptatea sau dreapta socoteala (discernamantul); din partea poftitoare, neprihanirea; iar din iutime, barbatia. Fiecare dintre aceste virtuti se afla intre doua extreme: chibzuinta, intre prea multa socotire si nechibzuinta; neprihanirea, intre nesimtire si desfranare; barbatia, intre cutezanta nesocotita si lasitatea; dreptatea, intre vointa de a avea prea putin si a avea prea mult.

Sfantul Petru Damaschinul numeste virtutile generale "chipul omului ceresc", iar cele care izvorasc din ele - "chipul omului pamantesc".

Cuviosul Nichita Stithatul dezvolta aceasta schema, vorbind despre "patrimea virtutilor dumnezeiesti" si "optimea virtutilor generale", astfel incat fiecare se face o treime. Intelepciunea naste cunostinta si vederea inteleapta; dreptatea - puterea de a deosebi si socotinta milostiva; barbatia - rabdarea si staruinta statornica; cumpatarea - curatia si fecioria. Originea ultima a acestei "douasprezecimi treimice" este Dumnezeu, Creatorul si Invatatorul lor.

Atunci cand se refera la virtutile teologice: credinta, nadejdea si dragostea, Parintii asceti le considera pe acestea a fi: "inceputul, mijlocul si sfarsitul", "daruitoarele si calauzitoarele tuturor virtutilor". Intre acestea, credinta ne face sa ne temem cu adevarat de Dumnezeu. Nadejdea, eliberandu-l pe crestin de frica de rob, il inalta spre dragoste, care infaptuieste unirea cu Dumnezeu.

Sfantul Petru Damaschinul invata ca fiecare virtute este lucrata de harul lui Dumnezeu si da o anumita vedere sufletului. Prin straduintele sale, crestinul primeste de la Sfantul Duh cele sapte cunostinte pe care aceste virtuti le daruiesc. Iar cei ce le fac cu scopul de a placea lui Dumnezeu a acestor virtuti, cand lucrarea lor se va fi oprit, desavarsirea. Insasi prezenta si ramanerea in noi a harului lui Dumnezeu este o dovada a lucrarii virtutilor. Pentru Sfantul Simeon Noul Teolog, virtutile sunt unelte de care omul se foloseste pentru a progresa duhovniceste, dar, oricat de inalt ar fi acest progres, fara venirea "focului dumnezeiesc", virtutile raman "fara rost si fara folos". Virtutile devin, astfel, pecete a dumnezeirii intr-un suflet omenesc ce a dobandit asemanarea cu Tatal sau Cel ceresc. Lucrarea aceasta este un dar al Sfantului Duh, pentru ca omul nu poate, singur, sa le infaptuiasca deplin, daca nu este ajutat de har. Cu cat experiaza mai mult frumusetea lor, cu atat devine mai constient de prezenta si ajutorul harului divin in sufletul sau, lucrator al virtutilor.

Vorbind despre "trupul virtutilor" sau despre "haina virtutilor", Parintii filocalici, desi considera ca virtutea este una, ea are mai multe moduri de manifestare. Dupa originea lor secunda sau omeneasca, virtutile sunt trupesti si sufletesti. Cele sufletesti sunt superioare celor trupesti, precum sufletul este mai de pret decat trupul. Pentru acesti scriitori asceti, virtutile trupesti sunt unelte sau trepte spre virtutile sufletesti.

Incercand sa faca o precizare a virtutilor trupesti si sufletesti, Sfantul Maxim Marturisitorul ne da urmatoarea lista a virtutilor sufletului: iubirea, smerenia, blandetea, indelunga rabdare, ingaduinta, nepomenirea raului, nemanierea, infranarea, nezavistia, nejudecarea, necautarea de slava, milostenia, neprihanirea, neiubirea de argint, compatimirea, lipsa de trufie, lipsa de mandrie, strapungerea inimii, rugaciunea; iar ca virtuti trupesti, mentioneaza: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul mainilor, infranarea, saracia, neimprastierea. Sfantul Ioan Damaschinul largeste si sistematizeaza aceasta lista, enumerand ca virtuti sufletesti cele patru virtuti generale: barbatia, prudenta, cumpatarea si dreptatea, din care se nasc virtutile sufletesti: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, smerenia, blandetea, indelunga rabdare, suferirea raului, bunatatea, nemanierea, cunostinta dumnezeiasca, neiutimea, simplitatea, netulburarea, nefatarnicia, neinfumurarea, nepizmuirea, neviclenia, neiubirea de argint, compatimirea, milostenia, generozitatea, neintristarea, strapungerea inimii, sfiala, evlavia, dorinta bunurilor viitoare, dorul dupa Imparatia lui Dumnezeu, poftirea infierii.

Iar dintre uneltele acestora, dintre virtutile trupesti, Sfantul Ioan Damaschinul enumera: infranarea, postul, foamea, setea, privegherea, starea de toata noaptea, plecarea deasa a genunchilor, neimbaierea, multumirea cu o singura haina, mancarea uscata, mancarea tarzie, mancarea putina, bautura de apa, culcarea pe pamant, saracia, neaverea, austeritatea, neimpodobirea, neiubirea de sine, singuratatea, linistea, neiesirea din casa, lipsa, multumirea cu ce ai, tacerea, procurarea celor de trebuinta prin lucrul mainilor, toata reaua patimire si nevointa trupeasca. Interesanta este insa observatia cu care incheie Sfantul Ioan Damaschinul aceasta enumerare a virtutilor trupesti: "Toate acestea sunt cat se poate de necesare si de folositoare cand trupul e sanatos si tulburat de patimi trupesti. Iar daca e neputincios si cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit acestea, nu sunt asa de necesare, intrucat sfanta smerenie si rugaciunea intregesc toate".

Dupa cum putem observa, enumerarea facuta cuprinde virtutile generale, teologice si ascetice si efectele acestora, opuse celor sapte patimi generale. In aceste enumerari sunt cuprinse, de fapt, faptele crestine ce conduc spre lepadarea de patimi si dobandirea nepatimirii, prin lucrarea virtutilor; lucrarile virtuoase care indreapta sufletul spre "patimirea indumnezeirii", prin har si efort personal.

Spiritualitatea filocalica, desi vorbeste in astfel de nuante, a sintetizat invatatura despre toate aceste fapte virtuoase in cele sapte virtuti generale: credinta, frica de Dumnezeu si gandul la Judecata, pocainta, infranarea, paza mintii si a gandurilor, rabdarea necazurilor si nadejdea, blandetea si smerenia, dragostea.

Parintele Ioan Tesu

26 Iulie 2012

Vizualizari: 6730

Voteaza:

Dumnezeu - Izvor al virtutilor. Omul - autor al lor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE