Elemente care zadarnicesc realizarea unirii intre soti

Elemente care zadarnicesc realizarea unirii intre soti Mareste imaginea.

Este limpede faptul că în toate relaţiile conjugale funcţionează puteri, energii, care îi aduc pe soţi unul lângă celălalt. Toate aceste puteri constituie impulsul omului de a se lega cu un alt om. Insă este clar şi faptul că există şi alte puteri, energii, care împiedică satisfacerea acestui impuls de relaţionare şi care îndepărtează soţii unul de celălalt. Mulţi bărbaţi, multe femei prezintă o inventivitate în a clădi situaţii care fac convieţuirea lor de nesuportat. Zidurile, gardurile sunt deseori foarte înalte şi groase în relaţiile conjugale. Caracteristica principală a acestor relaţii nu este legătura, ci depărtarea, distanţa, nu este reciprocitatea caldă, ci înstrăinarea. Una dintre contradicţiile de bază care caracterizează nevrozele conjugale este contradicţia între nevoia de apropiere şi frica de apropiere.

In relaţiile conjugale dezorganizate, contradicţia şi oscilaţia între tendinţa soţilor de apropiere şi tendinţa lor de depărtare este foarte intensă. împreună nu ne împăcăm, iar departe nu putem să stăm, spune înţelepciunea populară; mai pe româneşte, nu pot nici cu tine, nici fără tine, descriind această realitate tragică a vieţii casnice. Oscilaţia aceasta poate să fie atât de dramatică, încât să se întâmple des şi ca urmare relaţia unor perechi să ajungă în punctul cel mai bun când soţii se află despărţiţi. Foarte des soţii care sunt despărţiţi folosesc pretextul de a vedea copiii ca prilej de a se vedea unul pe altul. Este limpede că în aceste situaţii soţii nu pot accepta nici o prea mare apropiere, nici despărţirea deplină, ci îşi pot crea o relaţie doar în acest tip de distanţă de protecţie. In relaţiile conjugale sănătoase această contradicţie şi oscilaţie nu este aşa de dramatică şi de dominantă. Independent de intensitatea ei, această oscilaţie este cea care dirijează ritmul implicit al apropierii şi al depărtării unui soţ de celălalt în căsnicie.

Esenţială pentru capacitatea omului de a relaţiona strâns cu altul este sentimentul stabil al identităţii personale, un simţământ central stabil ce îl defineşte ca persoană distinctă, cu propriile valori, diferite de ale celorlalţi. Reuşita unei astfel de simţiri a identităţii proprii este elementul de bază al fiecăruia dintre noi în perioada adolescenţei. Mulţi oameni care nu au reuşit aceasta în adolescenţă sunt incapabili să relaţioneze strâns cu o altă persoană în căsnicie. Desigur, nimeni nu poate reuşi aceasta pe deplin, însă gradul acestei reuşite în căutarea identităţii proprii este determinant în crizele ce urmează relaţiei, în preocuparea realizării unirii într-un singur trup. Mulţi soţi tineri se luptă încă să îşi descopere identitatea personală şi de aceea nu dispun de o bază solidă de care este nevoie pentru întemeierea unei relaţii strânse.

Erik Erikson, care s-a preocupat şi a cercetat mai mult decât orice tema identităţii personale, declară: „Identitatea se arată în putere atunci când poate evita pericolele din jur. De aceea dragostea în cel mai real înţeles al ei presupune identitate şi încredinţare... Doar sădirea acesteia din perioada adolescenţei permite înfăptuirea unui contact strâns, participarea dezinteresată la devotamentul comun, care fundamentează dragostea într-o legătură reciprocă." Individul inaccesibil afectiv e în dificultate de a se apropia de ceilalţi, deoarece e în dificultate de a se apropia de sine însuşi. A pierdut contactul cu sentimentele proprii, de aceea nu poate recunoaşte şi răspunde corespunzător la sentimentele celorlalţi. Lipsa de sensibilitate a unui soţ faţă de sentimentele proprii şi faţă de sentimentele celuilalt are drept consecinţă desfacerea comuniunii de simţire şi de înţelegere în căsnicie, şi de aici dezintegrarea satisfacerii reciproce a nevoilor. Este dificil ca cineva să hrănească pe altcineva; atunci nu ştie nici el însuşi, nici celălalt când sunt înfometaţi.

Lipsa sentimentului de identitate vreme îndelungată creează fragmentări care împiedică apropierea reală şi contactul dintre doi oameni. Una dintre aceste fragmentări este imaturitatea emoţională sau afectivă. Capacitatea soţilor de a realiza unirea într-un singur trup, adică de a pierde şi de a-şi regăsi şinele unul în celălalt este proporţională cu gradul maturizării lor afective. Funcţionarea imatur-sentimentală a soţilor în căsnicie ia multe forme, precum prioritatea pe care o dau părinţilor în detrimentul legăturii cu soţul, sau rămânerea în egocentrismul premergător căsniciei sau în modul de gândire şi de decizie individual, în detrimentul grijii de a simţi şi de a acţiona în comun, sau solicitarea repetată „fă-mă fericit", sau dorinţa de a fi îngrijit de celălalt cu abordarea de copil mic, sau limitarea capacităţii de a-şi schimba obiceiurile egoiste şi nefolositoare în cadrul relaţiei conjugale. In căsniciile guvernate de această imaturitate afectivă întâlnim solicitarea reciprocă exagerată, un mod individual de a-şi trăi fiecare viaţa lui, lipsa sau subţirimea sentimentului răs-punderii faţă de lucrarea comună a relaţiei în care fiecare persoană ar putea să se dezvolte.

Frica unui individ de a păţi ceva rău într-o relaţie apropiată îşi are rădăcinile atât într-o identitate nedesăvârşită, incompletă, cât şi într-o imaturitate afectivă. Frica în aceste situaţii are forma fricii de asfixiere, fricii de înec, fricii de pierdere a autonomiei personale şi chiar a existenţei personale înăuntrul legăturii cu alţi oameni. Cei care au fost nevoiţi în perioadele premergătoare ale vieţii lor sa jertfească orice încercare de autonomie pentru a-şi asigura acceptarea şi dragostea din partea părinţilor sunt înclinaţi să simtă apropierea faţă de un alt om ca pe o ameninţare împotriva oricărei simţiri de putere şi de satisfacţie pe care ar avea-o. Se chinuiesc din cauza singurătăţii şi a nevoii intense de a se apropia de un alt om, dar, în acelaşi timp, se tem să nu păţească vreun rău, de a nu fi traumatizaţi, nu lasă pe nimeni să se apropie de ei. Mulţi oameni, spre exemplu, care în perioada copilăriei au fost obligaţi de părinţi să facă tot ceea ce voiau aceia doar cu laude, când ajung la maturitate şi devin soţi, pot simţi exprimarea sinceră a aprecierii partenerilor lor faţă de ei ca pe o încercare de autoritate şi de dominare, concomitent cu nevoia puternic resimţită de a fi recunoscuţi şi apreciaţi de aceştia.

Lipsa stimei de sine şi sentimentele de vinovăţie sunt un compus ce se formează în legătură strânsă cu incompleta identitate. Un sentiment al valorii de sine stabil este un element de bază al simţirii identităţii proprii şi îl face pe om capabil să în frunte tot ceea ce este necesar în viaţă. Cel care se vede pe sine fără valoare simte că nu este vrednic de a fi iubit şi aşteaptă respingere din partea celorlalţi. In loc să se lupte cu durerea respingerii, preferă să evite apropierea de un alt om, care l-ar expune la pericol, şi ascunde sentimentele de nevrednicie în spatele unei false trufii sau mândrii, sau megalomania în spatele unei false smerenii. Când se căsătoreşte, un astfel de om aşteaptă să primească, deoarece simte că nu are nimic de dat. Aşteaptă să găsească în partenerul său capacităţi sau calităţi pe care nu le găseşte în sine, precum puterea, valoarea, dispoziţia de a se dărui, capacităţile. Deseori se lipeşte de o persoană a cărei stimă de sine este de asemenea traumatizată, care caută aceleaşi lucruri şi care îţi ascunde de asemenea sentimentele de autorespingere sub masca unei false mândrii. Amândoi caută atunci imposibilul, adică să îşi satisfacă nevoile adânci şi în acelaşi timp să se ţină la o suficient de mare distanţă de protecţie.

Vinovăţia îngreunează realizarea unirii într-un trup, subminând stima de sine şi creând o înstrăinare a fiecăruia dintre soţi. Devierile de conştiinţă îl pot face pe om cel mai mare tiran al său. „Reţinerile şi refuzurile provocate în consecinţă pot fi descrise ca o înstrăinare, deoarece pot face ca şi cele mai calde dorinţe şi amintiri ale omului să devină o zonă interzisă sau să influenţeze într-o zonă interzisă." Aceste reţineri şi refuzuri iau des forma dragostei pe care mulţi oameni au învăţat să o privească doar ca pe un păcat de moarte. Pentru astfel de oameni apropierea de un alt om poate conduce doar către desfrânare. Această concepţie creează o frică de apropiere adânc înrădăcinată, din care nu se dezleagă nimeni niciodată şi care influenţează decisiv relaţiile conjugale. Sentimentele de vinovăţie nevrotice îl fac pe om să se teamă de descoperirea simţită ca inevitabilă, de va clădi o relaţie mai strânsă.

Soţul care a spus unui specialist: „dacă soţia mi-ar scoate masca ar descoperi ce epavă nefericită sunt" nu se simţea vinovat de infidelitate sau neputinţă, ci că nu este suficient de capabil şi de sincer întotdeauna, precum credea soţia lui că este. Nevoia de a susţine în mintea lui imaginea despre sine pe care credea că o are soţia lui despre el îi crea teama că ar putea pierde preţuirea ei dacă i-ar fi descoperit neputinţa omenească. Frica descoperirii provine ori dintr-o stimă de sine limitată, ori dintr-un sentiment de vinovăţie, ori din ambele, generând lin cerc vicios. Frica îl forţează pe om să ridice ziduri interpersonale din ce în ce mai mari, care cu cât se înalţă, cu atât mai multă mânie şi vinovăţie concentrează în spatele lor şi, viceversa, în măsura în care aceste sentimente devin mai apăsătoare şi dureroase, zidurile se ridică mai înalte şi mai cuprinzătoare. Senzaţia de uşurare şi de eliberare, ce provine din încredinţarea că descoperirea de către ceilalţi nu aduce neapărat dezaprobare şi respingere, este o experienţă izbăvitoare de nedescris pentru oamenii care sunt chinuiţi de o asemenea frică.

Una dintre măsurile de protecţie şi de apărare pe care le folosim des pentru evitarea apropierilor şi a realizării unirii într-un singur trup în căsnicie este şi substituirea cu false modalităţi de apropiere. Sartre povesteşte istoria lui Henri neputinciosul şi a lui Lulu care se temea de dragoste şi prezintă o imagine literară foarte puternică a atracţiei-îndepărtării într-o legătură de apropiere precum a unei lipitori, bazată pe nevroze corelate. Henri şi Lulu sunt indivizi care pot să se apropie unul de celălalt doar în anumite limite. Legătura lor este provocarea oarbă a oamenilor pe care îi ţine împreună doar teribila frică de singurătate.

Pentru mulţi oameni de acest gen relaţiile sunt singura soluţie la singurătate, însă acestea nu sunt apropieri autentice, sănătoase şi creative, şi nici nu prilejuiesc dezvoltarea celor două părţi.

Există o mare diversitate a formelor de falsă apropiere, care sunt însă mai puţin creatoare decât cea descrisă de Sartre. O apropiere falsă este aceea care are loc fără reciprocitate şi fără interes real, apropierea care are ca scop specularea celuilalt, fără interes faţă de nevoile acestuia. O astfel de apropiere des întâlnită este apropierea erotică. La fel este şi calitatea apropierii dintre un vânzător şi un client, prin care primul încearcă să îi transmită o stare de confuzie celui de-al doilea, pentru a-l putea convinge să-i cumpere produsele. O altă utilizare reprobabilă a apropierii se poate găsi şi în căsnicie. Apropierea falsă presupune neapărat jertfirea autonomiei sănătoase a omului. „In falsa reciprocitate dependenţa aşteptărilor şi încredinţarea unui sentiment de identitate personală sunt trăite ca o deplină distrugere a relaţiilor."

Dimpotrivă, apropierea autentică întăreşte diferenţele care tonifică unicitatea fiecărui individ. Intr-o apropiere falsă fiecare îl vede pe partener ca pe o proiecţie a sinelui său şi nu ca pe o persoană distincta, cu propriile dorinţe şi nevoi. Există o calitate a convieţuirii, un fel de susţinere reciprocă în acest tip de apropiere de liană căţărătoare.

Această apropiere forţată nu lasă loc pentru parteneriatul real în căsnicie, strangulează dezvoltarea indivizilor şi presupune sau generează scăderea respectului reciproc, în special faţă de dreptul fiecăruia de a-şi realiza propria personalitate distinctă.

Hipersociabilitatea este o altă formă a apropierii false, protejându-l pe individ de consecinţele unei legături adânci. Astfel, sociabilitatea nu poate deveni niciodată un substitut satisfăcător al apropierii reale, deoarece lasă omul în singurătatea care îl devorează şi care se bazează pe sentimentul că nici nu atinge, nici nu este atins real de către vreun om şi că nimeni din jur nu-l poate înţelege.

Suprasolicitarea este de obicei un alt element care împiedică apropierea, iar în căsătorie zădărniceşte decisiv realizarea unirii într-un singur trup, care întotdeauna necesită timp. Tinerii şi copiii de clasă medie au un program supraîncărcat. Este neîndoielnic faptul că această continuă şi epuizantă alergare zădărniceşte orice ocazie de apropiere reală. In societatea de consum care ne înconjoară, unde oamenii sunt răsplătiţi cu recunoaşterea socială doar pentru funcţionalitate şi succes, prin productivitate şi eficienţă, cei care se luptă pentru o tresărire a inimii sunt de cele mai multe ori supraocupaţi, aşa încât suprasolicitarea este un simptom al fricii de apropiere. Alergăm pentru a nu fi nevoiţi să ne raportăm şi să ne legăm de ceilalţi în adânc. Poate presiunea socială pentru suprasolicitare să exprime frica generală a tradiţiei politice occidentale faţă de relaţiile omeneşti strânse, adânci.

In sfârşit, separaţia care împiedică apropierea e şi urmarea unei greşite folosiri a dispoziţiei polemice. In cazul multor perechi cu o viaţă comună îndelungată există zone ascunse ce adăpostesc multă furie înmagazinată. Deoarece soţii se tem să se confrunte cu propria mânie şi să conlucreze pentru eliberarea de ea, o lasă să răsufle într-o continuă subestimare reciprocă, mascată bine într-un ifos de politeţe sau în alte forme, precum boala psihosomatică. Duşmănia îngropată se exprimă des într-un război rece constant, în care există o negaţie reciprocă de comunicare a unuia faţă de celălalt. Mânia îngheţată este deseori cauza disfuncţiilor erotice, precum impotenţa la bărbaţi şi frigiditatea la femei, care, implicit, zădărnicesc apropierea dintre soţi şi realizarea unirii într-un singur trup.

In legăturile dintre soţi în care cearta pare să fie delectarea principală, duşmănia funcţionează astfel încât permite o oarecare atingere, care nu este însă apropiere reală.

Soţul care simte că se sufocă de apropierea de partener trăieşte deseori o asemenea panică ce-l face să-şi caute salvarea sentimentului de identitate proprie şi al autonomiei într-un atac duşmănos. Atunci când se creează o atmosferă de apropiere şi de intimitate afectivă, unul din cei doi sau poate chiar ambii încep cearta. Această mişcare asigură distanţa de siguranţă dintre ei şi un sentiment de identitate toxic, neautentic, ce apare de obicei astfel, încât să îl facă pe protagonist să pară victimă nevinovată, asigurându-i justificarea evitării atingerii, şi în acelaşi timp făcându-l pe celălalt să pară responsabil de despărţire. Un astfel de mod de atingere războinică pare că permite soţilor un oarecare contact, dar le şi asigură o oarecare distanţă. In realitate însă, nevoia unui contact real nu este satisfăcută, deoarece atingerea autentică nu are loc, fiind sabotată şi subestimată sistematic. Soţii care se încurcă într-o astfel de reacţie reciprocă nu spun nici „da", nici „nu" apropierii afective, ci spun un fel de „poate", cu o oarecare distanţă care nu aduce nici o satisfacţie reală. „Fiecare refugiu în fapte duşmănoase, chiar dacă acestea ar fi provocate de celălalt şi acţionate ca măsuri de protecţie, întăreşte în acelaşi timp convingerea dureroasă că satisfacţia reală este de neatins."

Pr. Filoteu Faros
Pr. Stavros Kofinas

Casnicia, dificultati si solutii; Editura Sophia

Cumpara cartea "Casnicia, dificultati si solutii"

 

31 Mai 2016

Vizualizari: 2328

Voteaza:

Elemente care zadarnicesc realizarea unirii intre soti 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

casatoria nunta cununia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE