Evanghelia si religiozitatea populara pagana

Evanghelia si religiozitatea populara pagana Mareste imaginea.

"Si sedea jos in Listra un om neputincios de picioare, fiind olog, din pantecele maicii sale si care nu umblase niciodata. Acesta asculta la Pavel cand vorbea. Iar Pavel, cautand spre el si vazand ca are credinta ca sa se mantuiasca, a zis cu glas puternic: "Scoala-te drept, pe picioarele tale." Si el a sarit si umbla. Iar multimile, vazand ceea ce facuse Pavel, au ridicat glasul lor in limba licaona, zicand: "Zeii, asemanandu-se oamenilor, s-au coborat la noi." Si numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel Hermes, fiindca el era purtatorul cuvantului. Iar preotul lui Zeus, care era inaintea cetatii, aducand la porti tauri si cununi, voia sa le aduca jertfa impreuna cu multimile. Si auzind Apostolii Pavel si Barnaba, si-au rupt vesmintele, au sarit in multime, strigand si zicand: "Barbatilor, de ce faceti acestea? Doar si noi suntem oameni, asemenea patimitori ca voi, binevestind sa va intoarceti de la aceste desertaciuni catre Dumnezeu cel viu, Care a facut cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt in ele, si Care, in veacurile trecute, a lasat ca toate neamurile sa mearga in caile lor, desi El nu S-a lasat pe Sine nemarturisit, facandu-va bine, dandu-va din cer ploi si timpuri roditoare, umpland de hrana si de bucurie inimile voastre." Si acestea zicand, abia au potolit multimile, ca sa nu le aduca jertfa. Iar de la Antiohia si de la Iconiu au venit iudei, care au atras multimile de partea lor, si, batand pe Pavel cu pietre, l-au tarat afara din cetate, gandind ca a murit. Dar inconjurandu-l ucenicii, el s-a sculat si a intrat in cetate. Si a doua zi a iesit cu Barnaba catre Derbe." (Fapte 14, 8-20)

Delimitarea si articularea textului

Pavel si Barnaba sosesc la Listra, apoi la Derbe; insa inainte de a continua rela­tarea evenimentelor, naratorul face un pas inapoi si revine la Listra. Unitatea literara a versetelor 8-20 se afla deci delimitata de dubla mentionare a acestei cetati (v. 6 si 21).

La Listra, Luca, potrivit stilului sau, isi concentreaza atentia asupra unui episod care semnaleaza o noua etapa si un progres nou in misiune a Apostolilor: pentru prima data Pavel si Barhaba se adreseaza nu paganilor "tematori de Dumnezeu", ci paganilor propriu-zisi, care nu erau legati de nici o sinagoga, departe de monoteismul iudeo-crestin. Mai precis, impactul propovaduirii crestine este cu paganismul popular si cu problemele pe care el le pune misiunii crestine.

In etapele precedente din descrierea cartii Faptelor, desi se inregistrase trecerea Evangheliei la pagani si succesul ei intre "tematorii de Dumnezeu", substratul rama­sese cel iudaic. La Listra, insa, cei doi misionari sunt pusi imediat in situatia de a se confrunta cu paganismul politeist, iara mediatizarea sinagogii, astfel ca se ivesc ine­vitabil noi intrebari: cum va reactiona acest mediu la mesajul crestin si ce posibilitati sau pericole vor aparea?

Scena nu o mai constituie nici Templul, nici sinagoga, ci piata publica. Asculta­torii sunt paganii civilizatiei elenistice. Citarile oratorului la Atena nu vor mai fi imprumutate din Vechiul Testament, ci din poetii si filosofii greci. Cuvantarea nu mai este concentrata asupra asteptarii lui Mesia, ci asupra aducerii in atentie a prezentei lui Dumnezeu in natura si in viata de zi cu zi. Argumentatia nu mai tinde sa dove­deasca ca Iisus este Mesia, ci ca El este autorul judecatii lui Dumnezeu si Calea care ne-a usurat dificila cunoastere a adevaratului Dumnezeu dupa care aspira profunzi­mea fiintei fiecarui om. Episodul de la Listra (Fapte 14, 8-20) se articuleaza intr-o istorisire a unei vindecari (v. 8-10), reactia multimii (v. 11-13), cuvantarea lui Pa­vel (v. 14-18) si se incheie cu lapidarea Apostolului (v. 19-20).

Asa cum se prezinta textul din Fapte 14, 8-20 reiese ca el este o compozitie lucana. Autorul nareaza sederea lui Pavel si Barnaba la Listra intr-un stil episodic caracteris­tic istoriografului; nu ne aflam deci in prezenta unui rezumat despre nasterea comuni­tatii din Listra sau a unei descrieri despre viata si organizarea ei pentru a-l incunostiinta pe cititor. Prin intermediul unor anecdote si stiri varii, Luca vrea sa ofere mai degraba o invatatura despre misiune.

Reintalnim particularitatile sale stilistice si terminologice, ca si tensiunea drama­tica, suspansul de la inceput pana la sfarsit, o caracteristica a artei narative lucane. Aceasta tehnica narativa este necesara construirii unei istorisiri coerente in ochii cititorului: la inceput Luca, nu lamureste cuvantarea apostolilor ascultata de catre olog, daca ar fi facut-o, reactia succesiva a multimii ar fi fost nepotrivita, dat fiind fap­tul ca discursul prin continutul sau era identic cu cel din v. 15-17 (afirmarea mono­teismului, care sa-i distraga pe ascultatori de la aducerea de jertfe apostolilor); faptul ca multimea se exprima in limba licaona (v. 11) motiveaza neintelegerea misionarilor despre ceea ce urma sa aiba loc, iar aceasta cu scopul narativ de a crea timpul necesar pentru a aduce taurii si a pregati scena sacrificiilor.

Analiza textului

Evenimentul vindecarii ologului (v. 8-10) este scurt si urmeaza structura tradi­tionala a descrierii unui miracol: 1. prezentarea bolnavului (v. 8) si caracterizarea situatiei sale (v. 8); 2. aparitia taumaturgului (v. 9); 3. stabilirea contactului si moti­vul credintei (v. 9); 4. cuvantul de vindecare (v. 10); 5. constatarea si dovada vindecarii (v. 10); 6. atestarea vindecarii (v. 11); 7. aclamarea (v. 11) si 8. admira­tia (v. 12).

Episodul vindecarii pune accentul pe conditia de neputinta a paraliticului ca ast­fel naratorul sa poata evidentia maretia actului taumaturgic si sa justifice extraordinara reactie a multimii. Adnotarea ca ologul "il asculta pe Pavel cand vorbea" lasa sa se in­trevada disponibilitatea sa interioara pe care Pavel, cu capacitatea lui profetica de a scruta inimile, isi da seama "ca are credinta ca sa fie vindecat" (v. 9). Versetul este didactic: vrea sa evidentieze legatura care exista intre propovaduirea - ascultarea cu disponibilitatea credintei, conditia esentiala pentru do­bandirea vindecarii - mantuirii.

Legatura directa dintre ascultare si credinta vrea sa in­dice ca, pentru Luca folosirea verbului nu se refera numai la vindecarea fi­zica, ci si la vindecarea spirituala, mantuirea propriu-zisa si adevarata, pentru care vin­decarea miraculoasa nu este decat un semn. Aceasta expresie denota deci, in primul rand, increderea in taumaturgul care poate savarsi vindecarea fizica, iar in al doilea rand deschide o perspectiva superioara, cea a intelegerii mantuirii eshatologice oferita de propovaduirea Cuvantului si acceptarea Lui prin credinta. Puterea taumaturgului se exprima printr-un cuvant imperativ care obtine efectul imediat si constatabil (v. 10).

Exegetii s-au intrebat care este obiectul credintei ologului? Cel mai adesea s-au pronuntat zicand ca este vorba de credinta in Iisus. Insa aceasta supozitie nu se inte­meiaza pe textul din Fapte 14, mai ales daca socotim ca discursul citat in urma vinde­carii nu pomeneste nici un cuvant despre Iisus.

Raspunsul la problema continutului credintei ologului, trebuie cautat, in insusi episodul de la Listra. Episodul este introdus printr-o mentiune generala despre Pavel si Barnaba care "binevesteau" la Listra (v. 7). Versetul 15 reia acelasi verb, indicand care este continutul acestei Vestiri, care conduce la intoarcerea catre Dumnezeul cel Viu. Mesajul predicat neamurilor din Listra este deci, un mesaj de credinta in Dumnezeul cel Viu, si nu inca in Iisus inviat. Pana la Listra, continutul propovaduirii apostolice era hristocentric (Fapte 2-13). Dupa hotararea lui Pavel si Barnaba de "a se intoarce catre neamuri" (Fapte 13, 46-47) ca urmare a opozitiei iudeilor din Antiohia, asistam la o noutate in cadrul naratiunii. Incepand cu Fapte 14, 15-17 si 17, 22-31, propovaduirea apostolica devine teocentrica mai intai si apoi hristocentrica.

Credinta ologului care l-a facut sa fie apt pentru a fi vindecat nu este decat ras­punsul la prezenta si puterea lucratoare a Dumnezeului celui Viu, al Carui martor Pavel este cu invatatura sa. In acelasi timp, vindecarea savarsita de Pavel dupa ce a va­zut credinta lui nu epuizeaza sensul verbului. Polisemnia acestui verb este con­firmata de vocabularul lucan si care s-a conservat si in textul nostru. Istorisirea vinde­carii ologului joaca potrivit dublului sens al vindecarii-mantuirii acestui paralitic si dobandeste o dimensiune simbolica pentru intreg episodul evanghelizarii paganilor din Listra. Nu numai credinta ologului pentru a fi vindecat poate fi un exemplu pentru toti cei care sunt chemati sa creada in Dumnezeul cel Viu, dar de asemenea vindecarea sa fizica devine simbolul mantuirii spirituale oferita tuturor celor care vor crede.

Reactia multimii (v. 11), este un motiv obisnuit in istorisirile despre vindecari miraculoase, care lasa sa se inteleaga o posibilitate tipica de reaintelegere in mediul pa­gan (paralela celei tipic iudaica redata in Fapte 3, 12). Strigatul inaltat de multime este in dialectul licaonic; adnotarea ii foloseste naratorului pe de o parte sa explice ne­intelegerea si reactia intarziata din partea misionarilor care nu cunosteau limba locu­lui, iar pe de alta parte sa orienteze si contextualizeze intreaga reactie in mediul lor cultural.

Luca socoteste oportun sa prezinte acum cititorului o problematica misionara nascuta in mediul pagan: reactia persoanelor socotite inculte. Aceasta reactie nu se manifesta prin preamarirea lui Dumnezeu printre iudei, nici prin scepticismul caracteristic filosofilor din Atena, ci prin aclamarea Apostolilor considerati divinitati.

Aclamarea ii recunoastere Pavel si Bamaba ca "zeitati care au luat chip de oameni" si nu pur si simplu oameni divinizati in baza capacitatii lor taumaturgice: acest motiv al zei­lor care apar pe pamant in forma umana este un element intalnit in pietatea elenistica (Odiseia 17,483-487). Motivul lasa sa se intuiasca cum in lumea religioasa pagana frontierele dintre divin si uman tind sa fie alunecoase ca si cum ar fi necesar pentru Luca si sursele sale documentare sa stabileasca inainte de toate un clar monoteism inainte de a propune o propovaduire propriu-zis hristologica. Identificarea divina a ce­lor doi misionari este apoi semnificativa: Barnaba, cel mai batran, este personalitatea in aparenta cea mai impunatoare, si de aceea este numit Zeus, in timp ce Pavel, este numit Hermes, cel care in mitologia greaca era mesagerul zeilor. Recunoscuti ca divi­nitati, Barnaba si Pavel trebuie sa fie venerati cu sacrificii (v. 13): preotul lui Zeus, al carui templu era in fata cetatii, aduce tauri si coroane, care in mod obisnuit impodo­beau victimele pentru oferirea sacrificiului.

Istorisirea lui Luca subliniaza aceasta aberatie a paganilor care tind sa divinizeze orice lucru. Sacral, divinul, constituie o amenintare pentru cine nu-l recunoaste: pen­tru apeasta locuitorii din Listra se grabesc sa-si indeplineasca datoriile lor religioase.

Observatia ca multimea se exprima in propriul dialect ii foloseste lui Luca pen­tru a crea suspansul narativ: Apostolii nu inteleg imediat si deci pregatirile pentru sacrificiu pot sa se desfasoare.

Atitudinea lor manifesta reactia tipica a superstitiei. Numai cand pregatirile pen­tru aducerea sacrificiilor sunt in toi, Bamaba si Pavel inteleg periculoasa neintelegere si reactioneaza (v. 14): isi rup vesmintele, indignati pentru gestul blasfemiator (Marcu 14, 63; Matei 26, 65), si sar in mijlocul multimii adunate pentru sacrificiu strigand.

Scurta cuvantare a celor doi misionari (v. 15-17) se prezinta ca o "Evanghelie" a lui Pavel adresata listrenilor (v. 15). Aceasta "Evan­ghelie" contine doua mesaje: sa se intoarca "de la desertaciunile acestea" si sa se intoarca "catre Dumnezeul cel Viu". Vom lua mai intai in consideratie cel de-al doilea mesaj care acopera intregul discurs.

Dumnezeul cel Viu catre care Pavel invita neamurile sa se intoarca este calificat prin trei propozitii: El este Dumnezeu Creatorul (v. 15); El a lasat ca toate neamurile sa mearga in caile lor (v. 16); nu S-a lasat nemarturisit acordand atatea beneficii oa­menilor (v. 17).

Prezentarea lui Dumnezeu Creatorul este facuta in termenii din Exod 20, 11: "Care a facut cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele". Daca termenii folositi de catre oratorul iudeo-crestin sunt imprumutati din Vechiul Testament, reali­tatea pe care o evoca, este deja cunoscuta in lumea elenistica. Ascultatorii neiudei pu­teau deci, sa inteleaga mesajul in propriul lor orizont cultural si religios.

Adevaratul Dumnezeu este de asemenea "Cel Care in veacurile trecute a lasat ca toate neamurile sa mearga in caile lor" (v. 16). Autorul trece din planul creatiei in cel al istoriei. Adevaratul Dumnezeu intra in relatie cu oamenii si se intereseaza de viata fiecarei natiuni. El a permis tuturor sa urmeze "caile lor". In Fapte, verbul edeo, care inseamna: "a permite", "a lasa sa faca", "a ingadui", nu are conotatii negative (Fapte 16, 7; 19, 30; 23, 32; 27, 32, 40; 28, 4). In Fapte 16, 7 si 28, 4, verbul are sensul de "ingaduinta divina", sau "vointa divina".

Termenul "cale", fre­cvent in Psalmi (Ps. 1, 1, 6; 2, 12; 15, 11; 17,21; vezi si Is. 30, 21), inseamna "com­portament", "mod de a trai si faptui". In cuvantarea de la Cincizecime, Petru citeaza Psalmul 15: "Facutu-mi-ai cunoscute caile vietii" (Fapte 2, 28). Sensul general al cuvantului este conservat in Fapte (vezi 13, 10: "caile Domnului"; 16, 17 "calea mantuirii"), insa, termenul dobandeste in mod egal in aceasta carte un sens mai precis: el desemneaza invatatura crestina si pe cei care-i urmeaza (Fapte 9, 2; 19, 9, 23; 4, 24; 14, 22) cei care s-au conformat "caii lui Dumnezeu" (Fapte 18, 26).

Insemnatatea verbului "a ingadui" si a substantivului "cale", in cartea Faptelor, ne face sa presupunem ca propozitia din 14, 16 are un sens peiorativ, sau cel putin neutru, dar nu negativ: in trecut, Dumnezeu a ingaduit tuturor neamurilor sa urmeze propriul lor mod de a vietui, propriile cai in viata. Aceste cai nu erau lipsite de experiente religi­oase, chiar daca ele au putut fi presarate cu erori, ca spre pilda idolatria (v. 15). Dumnezeul cel Viu, intr-un anumit fel, a ingaduit ca popoarele sa urmeze caile pe care si le-a ales pentru a trai si a creste, chiar cu riscul de a gresi. Dintotdeauna El a insotit popoarele in istoria lor. Frecvent se intalneste si o interpretare negativa (v. 16), pe care am putea-o rezuma astfel: Dumnezeu, in veacurile trecute, a lasat neamurile sa rata­ceasca in caile lor, stand departe de El, dar astazi este diferit, pentru ca el a adus o reve­latie noua; daca Luca a introdus motivul ingaduintei divine, a facut-o cu scopul de a scuza pe cat posibil comportamentul neamurilor.

Versetul 17 subliniaza prezenta binefacatoare a lui Dumnezeu in viata zilnica a neamurilor. Dumnezeu Creatorul (v. 15), Dumnezeul istoriei popoarelor (v. 16) este de asemenea Dumnezeul Providentei (v. 17). El este foarte atent la necesitatile listrenilor "dandu-va din cer ploi si timpuri roditoare, umplandu-si inimile de hrana si de bucurie". Si tacand aceasta, aratandu-si astfel bunatatea, Dumnezeul cel Viu a dat mar­turie despre Sine insusi, tacand binele.

Dupa argumentul cosmologic si argumentul istoric autorul introduce acum argumentul experientei care demonstreaza realitatea Dumnezeului celui Viu. Paganii din Listra pot sa recunoasca grija adevaratului Dum­nezeu, nu numai amintindu-si ceea ce El a facut pentru veacurile trecute, dar de ase­menea, considerand experienta lor prezenta, ca fiind sub purtarea de grija perma­nenta a Sa prin binefacerile pe care le ofera. Atentia indreptata catre Dumnezeu care trimite ploile, s-ar putea referi la cultul local al divinitatilor pluviale, ale fertilitatii sau ale vegetatiei. In contrapozitie cu un astfel de cult, afirmatia lucana se refera la unicul si adevaratul Dumnezeu, care trimite ploaia si toate beneficiile care deriva.

Luca a conservat aceste elemente polemice impotriva cultului local al lui Zeus; hrana ca si fertilitatea provin de la Dumnezeul cel Viu si nu de la Zeus, zeul timpu­lui si al vegetatiei.

Pentru a se intoarce catre Dumnezeul cel Viu, adica catre Cel Care este Creatorul tuturor, Cel care conduce istoria neamurilor si se ingrijeste de hranirea lor, trebuie to­tusi, ca listrenii sa se intoarca "de la desertaciunile acestea". In contextul cuvantarii expresia "desertaciunile acestea" se refera direct la oferirea sacrificiilor si la intentia localnicilor de a-i socoti pe cei doi misionari ca fiind Zeus si Hermes coborati din cer (v. 11-13 si 18). Insa expresia folosita de Luca numai in acest pasaj, este folosita frecvent in Septuaginta pentru a desemna idolii (vezi Isaia 2, 20; Ier. 2, 5; Iez. 8, 10). Formula sintetica a cuvantarii din Listra (un singur verb pentru a tra­duce cele doua miscari de intoarcere) indica in mod clar alegerea ce trebuie facuta intre desertaciunile idolesti si Dumnezeul cel Viu. Credinta in Dumnezeul cel Viu implica abandonarea credintelor in idoli si a sacrificiilor oferite unor nascociri create de mintea omeneasca.

Evanghelia propovaduita de catre Pavel si Barnaba deci, invita la abandonarea sacrificiilor idolesti si indreptarea catre Dumnezeul cel Viu a Carui existenta este se­sizata in creatie, in istoria popoarelor si in viata zilnica a oamenilor. Oratorii ii invita pe localnicii din Listra sa accepte credinta monoteista, ceea ce aminteste invitatia adresata poporului evreu de-a lungul intregii perioade vetero-testamentare.

Scurta cuvantare ne ofera o sinteza a afirmatiilor monoteiste si de "teologic natu­rala" pe care Biserica a preluat-o de la sinagoga diasporei. Reintalnim motivele obis­nuite ale limbajului misionar elenistic:

- acceptarea monoteismului si consecinta fireasca a refuzarii idolilor;
- motivul Dumnezeului Creator si Proniator al lumii;
- ignoranta oamenilor, scuzabili desi vinovati;
- apelul la intoarcere.

Putem conclude prin a afirma ca listrenii au facut experienta mantuirii lui Dum­nezeu, daca dupa exemplul ologului, ei s-au intors catre Dumnezeul cel Viu, descoperit in creatie, in istoria poporului lor si in imprejurarile concrete ale vietii lor zil­nice, si daca ei prin credinta lor in Dumnezeul cel Viu au abandonat in mod defini­tiv practicile idolatre.

In Ioc de concluzii

Luca prin aceasta scurta cuvantare adresata unui auditoriu pagan nu face decat sa anticipeze cuvantarea mai ampla din Fapte 17. Pentru prima data, Sfantul Pavel se adre­seaza ascultatorilor pagani: nu sunt prezente citarile biblice explicite, nici aluzii la isto­ria lui Israel, nici ecourile asteptarii mesianice sau a schemei fagaduintei - implinirii.

Sunt absente de altfel din cuvantare numele lui Iisus si kerygma pascala, desi nu lipseste apelul la convertire. Acest fapt poate fi explicat prin doua motive: potrivit con­textului imediat, scurta cuvantare vrea sa fie un raspuns la confuzia pe care localnicii o faceau intre Dumnezeu siv creatie; in acelasi timp, insa, el demonstreaza interesul pedagogic al lui Luca care prezinta cititorului prima etapa a convertirii unui pagan la credinta crestina: indepartarea de idoli pentru a-L adora pe Unicul Dumnezeu.

Sfantul Pavel este caracterizat in mod specific ca apostol intre pagani: el vrea sa-i convinga "sa se intoarca de la idoli la Dumnezeu si sa-I slujeasca Dumnezeului celui Viu si adevarat" (1 Tes. 1, 9). Aceasta caracterizare este continuata si completata in cuvantarea din Areopag, pe care Pavel o tine in fata unui public instruit, cult.

Scena din mica localitate Listra evidentiaza dificultatile pe care misiunea cresti­nismului dintru inceput le intampina atunci cand are de-a face cu masele inculte si cu religiozitatea lor nechibzuita si superstitioasa. Scena contureaza datoria educativa a crestinismului, mai ales acolo unde terenul nu fusese pregatit de sinagoga iudaica.

In cuvantarea lui Barnaba si Pavel sarcina educativa a crestinismului este preci­zata ca fiind o critica religioasa: distinctia dintre Dumnezeu si lume (om) caracteristica teologiei creatiei trebuie sa fie actualizata in mod concret potrivit consecintelor sale mantuitoare. Acelasi lucru este valabil pentru distinctia tipica facuta de teologia istoriei, intre lucrarea lui Dumnezeu si cea savarsita de oamenii aserviti duhurilor ne­curate si atribuita insasi lor, intre datoriile cele mai inalte si urgente ale teologiei este cea a reformularii din cand in cand, cu concretete si actualitate, conexiunea clara si solida existenta intre teologia creatiei si teologia istoriei, de a pune in lumina confu­ziile si separarile funeste.

Intrebarea "De ce faceti asta?" (v. 15), pusa de Barnaba si Pavel, se bazeaza pe faptul ca "ignorarea" Dumnezeului cel Viu si Creator, Care lu­creaza cu putere in istorie, se manifesta in viata concreta a oamenilor chiar si atunci cand sunt aserviti "nimicurilor sau desertaciunilor".

Munca si efortul de clarificare al teologiei se impun a fi fundamentale pentru a lamuri si nu relativiza problemele nu exista zeitati care iau infatisare omeneasca, orice putere divinizata este o "deserta­ciune"; Apostolii, prin intermediul carora Dumnezeu continua si actualizeaza lucra­rea mantuitoare, "sunt oameni tot atat de patimitori ca si voi".

Slabiciunea religiei care face confuzie intre Dumnezeu si om este demascata in v. 19, observand ca mul­timea din Listra se lasa foarte usor convinsa sa-i lapideze pe Apostoli, in loc sa-i ono­reze cu sacrificii (v. 13). Acolo unde Biserica nu a folosit discernamantul criticii religioase, aceasta slabiciune a fost din nou alimentata, iar fetisismul religios din vre­murile noastre nu poate fi decat o confirmare.

Istoria Bisericii Universale ne sta mar­turie! Intrebarea "De ce faceti asta?" poate fi examinata de Biserica si in fiecare din­tre comunitatile parohiale, daca crestinii vor sti sa impleteasca mai mult viata lor si daca in conditiile actuale ei vor incerca sa edifice propriile comunitati sociale, inte­meiate si pe solidaritate, ca in epoca descrisa de Faptele Apostolilor, si nu vor ramane numai comunitati inchise in sfera activitatii rugaciunii liturgice.

Parintele Constantin Preda

08 Iunie 2012

Vizualizari: 4832

Voteaza:

Evanghelia si religiozitatea populara pagana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE