Experienta parasirii

Experienta parasirii Mareste imaginea.

Experienta parasirii

Sfintii Parinti rasariteni vorbesc rar despre aceasta stare de parasire si niciodata atat de mult si grav ca Sfantul Siluan. O pricina a acestei taceri este faptul ca, indeobste Parintii se feresc sa vorbeasca despre ei, iar atunci cand refera la propriile lor experiente duhovnicesti, o fac cu multa discretie si retinere. In aceasta privinta, Sfantul Siluan se deosebeste net de ei, neavand alt inaintas decat pe Fericitul Augustin, printre Parintii latini, si pe Sfantul Simeon Noul Teolog, printre cei din Rasarit.

Alta pricina este cu siguranta faptul ca experienta Sfantului Siluan se intemeiaza, in chip original, pe vederea lui Dumnezeu si pe o deplina primire a harului, pe cat este cu putinta aici, pe pamant, lucru cu totul minunat, pe care putini oameni, chiar dintre cei sfinti, ajung sa-l cunoasca.

De aceea, majoritatea Parintilor vorbesc despre parasirea sufletului de catre har intr-un context si la un nivel cu totul deosebite de cele pe care se plaseaza experienta Sfantului Siluan, prezentand-o sub forma generala si, s-ar putea spune, teoretica a unei invataturi duhovnicesti - cel mai adesea scoasa din vietuirea inaintasilor -, care sa-i lumineze si sa-i intareasca pe cei care ar avea de indurat o asemenea incercare.

Sa observam mai inainte de toate ca, fara a fi propriu-zis vorba de parasire, Parintii evoca adesea alternanta, inevitabila in viata duhovniceasca, dintre momentele in care harul isi face simtita prezenta si momentele de secatuire sufleteasca, in care omul simte cu durere absenta lui. Aceasta alternanta - pe care, intr-o masura sau alta, o cunosc toti cei cu o viata duhovniceasca sporita si pe care Sfantul Siluan a trait-o el insusi de-a lungul multor ani este evocata in chip simbolic de Origen, atunci cand, Omilia 27 la Cartea Numerii, comenteaza calatoria si popasurile poporului ales, in pustie.

Sfantul Macarie Egipteanul vorbeste mai limpede despre aceasta alternanta, aratand ca ea se intampla dupa o iconomie dumnezeiasca, care are in vedere folosul omului: "Harul [...] se amesteca cu omul, ca un aluat, si devine o parte fireasca a acestuia, devine o singura fiinta cu el. Se manifesta in om in multe chipuri, precum voieste, spre folosul acestuia. Caci sta in firea lucrurilor ca focul uneori sa se inteteasca si sa creasca, alteori sa slabeasca si sa se potoleasca; lumina, de asemenea, uneori sa straluceasca mai cu putere, alteori sa se micsoreze si sa paleasca; la fel se intampla si cu aceasta faclie a harului: odata aprinsa, lumineaza totdeauna, insa cand este inviorata de iubirea lui Dumnezeu, atunci devine mai stralucitoare, apoi, dupa randuiala divina, lumina iarasi se imputineaza, desi ea continua sa existe." Tot el arata ca pierderea harului poate urma dupa o experiere foarte puternica a lui, in care omul, inaltandu-se la vederea in extaz a luminii dumnezeiesti, pare sa fi atins treapta cea mai inalta a vietii duhovnicesti. In aceste randuri, folosind persoana a treia, asemenea Sfantului Pavel cand vorbeste despre rapirea sa la al noualea cer, Sfantul Macarie pare sa se refere la propria sa experienta: "Alta data, lumina care straluceste in inima descopera o alta lumina, mai launtrica, mai tainica si mai adanca.

In aceasta lumina, in aceasta contemplare plina de dulceata afundandu-se omul, nu mai este stapan pe sine, devine ca un strain pentru lumea aceasta; iar acest lucru se face din cauza iubirii si desfatarii care-l copleseste, din pricina tainelor celor ascunse care i se descopera. In acel timp, omul fiind eliberat de povara celor trecatoare, ajunge la masura desavarsirii, curat si liber de pacat. Dar, dupa aceea, harul se arata mai putin si vine valul puterii vrajmase. Harul straluceste doar in parte, iar omul se afla pe o treapta mai joasa de desavarsire." Fara sa arate pricinile pentru care harul se retrage, Sfantul Macarie spune doar ca aceste variatii se datoreaza faptului ca, in aceasta lume, crestinul nu poate fi deplin curat de orice pacat si, chiar daca uneori ajunge la desavarsire, nu poate starui in ea; a crede ca acest lucru este cu putinta, este o amagire: "Chiar daca cineva se odihneste in har, patrunde tainele si se desfata de multa dulceata a harului, pacatul ramane inca in el. Unii, din cauza ca au fost daruiti cu belsug de har si de lumina, socotesc ca sunt liberi si desavarsiti, insa din lipsa de experienta gresesc. Pentru ca, zic eu, desi au puterea harului, nu sunt inca pe deplin slobozi. Si eu am ajuns, in anumite momente la masura libertatii posibile, si stiu ca nu exista om desavarsit."

In ceea ce-l priveste, Sfantul Diadoh al Foticeei arata rostul binecuvantat al acestor alternante, in cadrul pedagogiei dumnezeiesti; fiecare dintre cele doua momente -simtirea harului si pierderea lui - are menirea sa-l fereasca pe om (daca el adopta starea cuvenita - de smerenie, in primul caz; de bucurie si nadejde, in al doilea) de primejdia pe care o reprezinta celalalt - adica de mandrie si, respectiv, de deznadejde. "Harul obisnuieste la inceput sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar, inaintand omul in nevointe, adeseori harul lucreaza in chip nesimtit tainele sale in sufletul contemplativ. Facand la inceput asa, el vrea ca, bucurandu-ne, sa ne mane spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor insa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatata de slava desarta. Prin urmare, trebuie sa ne lase sa ne intristam intr-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, intr-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa intristare invaluie sufletul in deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie il imbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt inca prunci. Iar la mijloc, intre intristare si bucurie se afla nadejdea. "Caci asteptand, zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine" (Ps. 39, 1), si iarasi: "Dupa multimea durerilor mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. 93, 19)."

Multi Parinti socotesc retragerea harului drept o binecuvantata parasire de catre Dumnezeu a sufletului care a gresit, mai ales prin mandrie sau slava desarta. Pierzand harul - care este simtit ca sprijin si pavaza dumnezeiasca -, sufletul cade prada raului si demonilor. Parasirea este resimtita de om nu doar ca abandonare din partea lui Dumnezeu, ci si ca o cadere a lui in puterea demonilor si a lucrarii lor; de aici o viziune indeobste pesimista si intunecata. Ea isi regaseste rostul binecuvantat numai daca este repusa in cadrul iconomiei si al proniei lui Dumnezeu si daca i se descopera functia terapeutica si pedagogica, adica atunci cand omul intelege ca ea vindeca si intelepteste sufletul care se caieste si se indreapta. Trebuie ca experierea raului si a lucrarii sale sa-l duca pe om la cainta si smerenie, prin care ajunge mai intai sa se intoarca la starea de virtute, iar apoi sa ramana statornic in ea.

Multe dintre aceste consideratii le aflam intr-un capitol din Gnosticul lui Evagrie: "Aminteste-ti de cele cinci pricini ale parasirii de catre Dumnezeu, ca sa-i poti ridica pe nevolnicii cuprinsi de deznadejde. Intr-adevar, parasirea scoate la iveala virtutea ascunsa. Cand aceasta a fost la sata de izbeliste, ea o reinvie prin pedepse. Si astfel se face prilej de mantuire pentru altii. Cand virtutea se arata pe fata, parasirea invata umilinta pe cei ce se impartasesc din ea. Cu adevarat, cel care a trecut prin aceasta incercare uraste raul; incercarea este un vlastar al parasirii, iar parasirea este fiica nepatimirii." Evagrie spune mai intai ca uneori omul poate fi supus acestei incercari chiar de Dumnezeu, Care vrea sa-i dea astfel prilejul sa-si arate taria unor virtuti, cum sunt credinta, nadejdea, rabdarea, smerenia, asteptand sa fie izbavit din aceasta suferinta. Alteori insa, parasirea vine ca o pedeapsa pentru nesocotirea virtutii, indeosebi a smereniei, si pentru caderea in pacat.

Cel care stie sa se foloseasca bine de aceasta pedeapsa se va intoarce, mai ales prin cainta, la starea sa virtuoasa de mai inainte, ajungand o pilda pentru ceilalti, cum de altfel o pilda pentru semenii sai este si cel caruia parasirea i se da ca prilej de intarire in virtuti. Chiar si pentru cel bogat in virtuti si nepatimitor exista primejdia parasirii pentru un singur cuget rau, mai ales pentru mandrie. Cel care a experiat raul in care cade omul parasit de har se va stradui sa se fereasca de el, veghind cu multa trezvie. Iata deci ca Evagrie priveste parasirea, dintr-un anume punct de vedere, ca tristete adanca a sufletului, incercare a virtutilor, indreptare si mustrare spre inteleptirea celui cazut in pacat.

Reluand aproape cuvant cu cuvant continutul textului de mai sus, Sfantul Maxim Marturisitorul are in vedere mai ales acest aspect si nu mai vorbeste propriu-zis despre "parasire", ci de razboirea omului de catre demoni.

Intr-un alt text, in care, de asta data, foloseste cuvantul "parasire", Sfantul Maxim se arata totusi mai constructiv decat Evagrie: "Patru sunt felurile generale ale parasirii: una din iconomie, cum este la Domnul, ca, prin paruta parasire, cei parasiti sa se mantuiasca. Alta, spre dovedire, cum este la Iov si Iosif, ca sa se arate unul stalp al barbatiei, celalalt al neprihanirii. A treia, spre povatuire duhovniceasca, cum este la Apostol, ca, smerindu-se in cugetare, sa pastreze covarsirea harului. In sfarsit, a patra este lepadarea, ca la iudei, ca, pedepsiti fiind, sa fie incovoiati spre pocainta. Dar toate felurile sunt mantuitoare si pline de bunatatea si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu." Parasirea, despre care se vorbeste doar in general, este prezentata, in primul caz, ca mantuitoare si mai ales ca prilej de sporire si intarire in virtuti cum sunt barbatia, curatia, smerenia si pocainta.

Despre parasirea omului de catre Dumnezeu spre pedeapsa si indreptare, care se face din pricina pacatelor si ales pentru mandrie, vorbeste in repetate randuri Sfantul Isaac Sirul. Insa si mai mult se vorbeste despre ea in capitolul 47 al Istoriei Lausiace a lui Paladie, care reproduce Omilia LIV atribuita Sfantului Macarie Egipteanul. "Cei care urmaresc un scop urat si sufera de boala de a placea oamenilor si de mandria gandurilor, dand impresia ca ei cultiva virtutea, acestia cad in greseli, Dumnezeu lasandu-i in acestea spre folosul lor, ca simtind din schimbarea lor parasirea lui Dumnezeu, sa se indrepteze fie in intentie, fie in faptele lor." "Deci orice cadere, fie prin limba, fie prin simturi, fie prin fapta, fie prin tot trupul, are in ea o parasire pe masura mandriei, cu toate ca Dumnezeu ii cruta pe cei parasiti."

Parasirea de catre Dumnezeu inseamna pierderea harului Sau si de aceea cei care ajung intr-o asemenea stare cad prada puterilor raului, "fiind parasiti si lasati in lucrari sau patimi urate si de rusine", si, "ingerul departandu-se", cad "sub stapanirea vrajmasului, in neoranduiala si neinfranare". Aici apare insa rostul binecuvantat al parasirii, care se face spre indreptarea omului: "Iar neinfranarea, care-l coboara pe om in randul animalelor, da pe fata pacatul care-l facea asemenea dracilor, adica mandria"; iar "prin umilire si rusine, incet-incet se leapada de mandria socotita virtute". "Si daca omul descris de noi se indrepteaza, lepadand pricina parasirii, adica mandria, si regaseste smerita cugetare (...) se mtoarce la el cunostinta cu marturia ingereasca." Prin toate acestea, autorii vor sa explice pentru ce oameni care au vietuit in virtute ajung sa cada si sa se rataceasca; dar ei nu se feresc sa vorbeasca si despre parasirea celor drepti: "Una dintre cauzele parasirilor dumnezeiesti este ca sa se arate virtutea ascunsa, ca cea a lui Iov [...]. Alta cauza este inlaturarea mandriei, ca in cazul lui Pavel. Caci Pavel a fost parasit, fiind lasat in diferite greutati, in batai si necazuri. Caci zice: "Mi s-a dat un ghimpe in trup, un inger al Satanei, sa ma bata, ca sa nu ma trufesc" (2 Cor. 12, 7)." In aceste doua cazuri, dupa cum vedem, ni se descopera latura intunecata a parasirii, adica necazurile si relele pe care le are de indurat omul parasit de pronia lui Dumnezeu, dezvaluindu-se insa, in acelasi timp, rostul ei binecuvantat de a-l restabili sau de a-l intari pe om in virtute.

Toate aceste invataturi au numeroase puncte comune cu experienta si marturia Sfantului Siluan. Dupa cum am vazut, staretul spune staruitor ca mai ales mandria duce la pierderea harului. El vorbeste, fara sa insiste prea mult despre rolul pedagogic al parasirii, potrivit proniei lui Dumnezeu. Totusi aproape niciodata el nu vorbeste de spre parasire ca despre o abandonare voita de Dumnezeu si nici nu vede in relele pe care le indura sufletul parasit de har o pedeapsa a lui Dumnezeu. Pustiul, uscaciunea nostalgia pe care le simte sufletul, chiar daca sunt pentru el un izvor de suferinta, au totusi rostul de a-l mana in cautarea lui Dumnezeu, de a-i inteti dorinta si iubirea pentru Cel de Care, de cand i-a fost dat sa-L cunoasca, nimeni si nimic nu-l mai poate desparti.

Un text din Evagrie prezinta totusi un interes deosebit, amintind de chinuitoarele vedenii ale demonilor pe care le-a avut in mai multe randuri Siluan, si de simtirea iadului in care l-au aruncat cugetele de mandrie: "Nu lasa mandria sa-ti intre in inima si nu te fali cu puterea ta inaintea lui Dumnezeu, ca sa nu ajungi sa fii parasit de El si batjocorit de diavolii cei rai." Sfantul Diadoh al Foticeei vorbeste si el despre o asemenea experienta, aratand ca uneori ea este o pedeapsa a celor care s-au departat de Dumnezeu, insa cel mai adesea are un rost educativ, caci harul nu se ia cu totul, ci mai curand se ascunde, pentru ca omul sa afle, cu umilinta, ca are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: "Parasirea din ingaduinta, in scop de povatuire, nu liseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis, de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte prin rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau.

Este ceea ce face mama care departeaza putin copilul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de niscai oameni cu fete urate ce-i stau imprejur sau de niscai fiare, sa se intoarca apoi cu frica multa si cu lacrimi la sanul maicii. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor." Pentru Sfantul Siluan, cea mai dureroasa si adanca forma de parasire a fost simtirea chinurilor iadului. Aceasta ramane insa o experienta exceptionala si, in pofida intensitatii ei, nu ocupa in scrisul staretului locul pe care-l au celelalte aspecte ale parasirii despre care am vorbit mai sus si in legatura cu care nu sunt niciodata pomeniti demonii si iadul.

Ultimul text din Sfantul Diadoh al Foticeei este interesant pentru faptul ca deosebeste doua forme diferite ale parasirii: parasirea cu scop educativ si parasirea ca pedeapsa, oferind astfel o cheie pentru lectura altor texte patristice, unde nu se face in mod limpede aceasta distinctie, iscand de aceea unele confuzii. In capitolul urmator, Sfantul Diadoh revine asupra acestei distinctii, aratand cu claritate insusirile dupa care pot fi recunoscute cele doua feluri de parasiri. "Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa; de asemenea, o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie." Parasirea ca pedeapsa este de fapt lasarea omului in voia patimilor si in puterea vraim silor, despre care vorbea mai sus Evagrie. Dumnezeu nu este raspunzator pentru aceasta si nu El este Cel care-l pedepseste pe om; parasindu-l pe cel care L-a parasit, El nu face decat sa-i respecte libertatea; omul insusi se plaseaza intr-o stare in care pierde sprijinul si ajutorul lui Dumnezeu si se preda patimilor.

Distinctia intre o parasire povatuitoare si una pedepsitoare o regasim la Sfantul Atanasie Sinaitul, care preia mai multe dintre invataturile inaintasilor sai. La intrebarea: "Cate feluri de parasire sunt?", el raspunde: "Potrivit unui indoit scop al lui Dumnezeu, orice parasire este ori spre imbunatatire si indreptare, asa cum face un tata cu fiul lui, sau prin respingere, cum face un imparat cu vrajmasii sai. Asa a fost parasit, in urma, Iuda de Hristos. Lazar si slabanogul au suferit parasire spre iertarea pacatelor, caci citim: "Iata ca te-ai facut sanatos. De-acum sa nu mai pacatuiesti." Pavel a fost pedepsit pentru a nu se mandri cu faptele sale cele mari, Iov, ca sa se indrepteze si mai mult, dupa cum i-a spus lui Dumnezeu [...]. Prorocii au fost aruncati in temnita spre pilda si folosul poporului. Se cuvine asadar ca acela care sufera parasire sa caute si sa afle in el insusi pricina ei si sa se indrepteze, altfel va cadea in puterea vrajmasilor, sau va ajunge de rasul semenilor, fiind batjocorit de oameni de nimic si lipsiti de inima, sau va cadea in patimi si fapte de rusine, in incercari grele si neputinta dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu. Pentru ca adesea mandria, increderea desarta in propriile puteri, osandirea aproapelui, indreptatirea si neosandirea de sine sau pacatele pe care le-am facut odinioara ne fac robi ai patimilor sufletesti si trupesti."

Unii Parinti ne dau pilde de parasire deosebit de puternica, in care starile patimase despre care Sfantul Diadoh al Foticeei si Sfantul Atanasie Sinaitul spun ca sunt pedepse pentru sufletul pacatos, indeosebi tristetea cea mai adanca, frica, deznadejdea si akedia, ajung la culme.

Sfantul Ioan Casian vorbeste despre asemenea experiente, dupa ce mai intai a zugravit starea harica a sufletului, ajungand sa creeze astfel un contrast izbitor: "De ce uneori, gasindu-ne in chilie, suntem atat de vioi sufleteste, plini de o bucurie de nespus si de un adevarat belsug de simtiri sfinte, pe care nu numai ca nu putem sa le exprimam in cuvinte, dar nici macar sa le intelegem in tot adancul lor? Atunci rugaciunea curge, cuvintele vin repede, iar mintea plina de roade duhovnicesti simte ca sunt primite de Dumnezeu rugaciunile ei, pe care le inalta cu dragoste si spor chiar si in somn. Si, dimpotriva, de ce alteori, tara nici o pricina, suntem atat de abatuti, cuprinsi de o tristete neinteleasa, atat de apasatoare incat nu numai ca ne simtim cu sufletele pustiite, dar chiar si chilia ne ingrozeste, cititul ne scarbeste, rugaciunea ne este sovaielnica, gandurile ratacesc ca la oamenii beti. Gemem si suspinam, dar mintea nu mai poate sa-si afle drumul de mai inainte si, cu cat incearca sa se inalte catre Dumnezeu, cu atat mai mult aluneca si rataceste si intr-atat este de pustiita si-i lipseste rodul duhovnicesc, incat nici dorul de unparatia cerurilor, nici frica de gheena n-o pot trezi din acest somn de moarte."

Sfantul Isaac Sirul, lasand deoparte starea harica a sufletului, isi indreapta atentia spre starea de parasire, pe care o arata ca vreme de mare intunecare si tulburare a sufletului: "Iar in vremea in care ne aflam in intunecime, sa nu ne tulburam, mai ales daca pricina acesteia nu e de la noi. Atunci pune-o pe seama purtarii de grija a lui Dumnezeu, pentru pricini pe care singur El le stie. Caci in cate o vreme oarecare sufletul nostru se afla ca sugrumat si se scufunda in valuri. Fie ca citeste cineva din Scriptura, fie ca liturghiseste, fie ca se apropie de orice alt lucru vine peste el intuneric peste intuneric. Si atunci paraseste lucrul si de multe ori nici nu doreste macar sa se mai apropie de el.

Si nu mai crede nicidecum ca se va mai intampla cu el vreo schimbare si ca va mai dobandi pacea, in acest ceas s-a umplut de deznadejde si de frica; si nadejdea in Dumnezeu, si mangaierea credintei sunt scoase cu totul din sufletul lui. Si se umple intreg de indoiala si de frica." In continuare, Sfantul Isaac spune ca sufletul aflat in aceasta stare, pe care o aseamana cu akedia, este supus la multe ispite. El arata ca "acestei ispite ii sunt supusi mai ales cei ce doresc sa petreaca intr-o vietuire potrivita mintii si-si cauta mangaierea credintei pe aceasta cale" si de aceea "ceasul acesta le pricinuieste chin si suferinta mai ales acestora, prin indoiala adusa in cuget". Insa adauga: "Dumnezeu nu lasa sufletul in acestea o zi intreaga, pentru ca altfel s-ar fi pierdut nadejdea crestinilor, ci face degraba sfarsit acestei stari." In sfarsit, el indeamna: "Iar de staruie mai mult tulburarea acestei bezne, asteapta totusi schimbarea vietii, care va veni repede chiar din mijlocul ei", aratand astfel urmarile binecuvantate ale acestei suferinte, pentru care a si ingaduit pronia lui Dumnezeu ca sufletul sa o indure.

In vreme ce Sfantul Isaac arata si rostul binecuvantat pe care intr-un sfarsit poate sa-l aiba o asemenea experienta, desigur in masura in care omul nu staruie in pacat si lasa in grija lui Dumnezeu, Sfantul Dorotei de Gaza vorbeste despre o experienta asemanatoare, pe care a trait-o el insusi, zugravind-o in culori foarte intunecate: "Pe cand ma aflam inca in manastirea de obste (a avvei Serid), mi s-a intamplat odata o mare si de nesuportat intristare si ma aflam intr-o astfel de durere si stramtorare, ca eram aproape sa-mi dau si sufletul." Putin mai jos, o descrie chiar in amanunt: "E o ispita foarte grea, intunecata, nemangaiata, nelasand nici o clipa de odihna. E o stramtorare din toate partile, o inabusire din toate partile", aratand si pricina ei: "Iar necazul acela imi venise din uneltirea dracilor, caci o astfel de ispita e adusa din pizma lor. E foarte grea [...], dar vine repede in suflet harul lui Dumnezeu, pentru ca altfel nimenea n-ar putea s-o indure." In alta parte, avva Dorotei arata ca o asemenea ispita vine fie din lipsa de grija, fie din delasarea din viata duhovniceasca, dar mai ales din pricina cugetelor de mandrie: "Pentru ca, precum am zis despre samanta, ca si dupa odraslire si crestere, daca nu vine iarasi ploaie in continuare, nu face rod, ci se usuca si se pierde, asa e si cu omul. Daca, facand acestea, isi departeaza Dumnezeu putin acoperamantul Lui si-l paraseste, se pierde. Iar parasirea omului se intampla cand face lucruri potrivnice starii lui. De pilda: daca cineva e evlavios si se face nepasator, sau e smerit si se face indraznet si mandru."

Sfantul Ioan Casian crede si el ca delasarea sufletului si ispita demonilor sunt cele doua pricini de capetenie ale parasirii: "Obarsia acestei secete sufletesti despre care vorbiti este sau nepasarea noastra sau imboldirea diavolului [...]. Din nepasare, cand noi insine fara sa ne ingrijim sau sa ne preocupam de ceva serios, dar lasandu-ne prada trandaviei si gandurilor primejdioase, facem sa rasara pe ogorul ir noastre spini si maracini, iar acestia, crescand si inmultindu-se in ea, ne fac la randul lor sterpi si neinstare de con templare si roada duhovniceasca. Din imboldirea diavolului, cand, chiar daca suntem cateodata stapaniti de preocupari inalte, ganduri potrivnice patrunzand cu iscusinta si viclenie in mintea noastra, fara stirea sau voia noastra, suntem rapiti de langa bunatatile cele mai mari."

Experientele descrise de Sfintii Isaac si Dorotei, extrem de inrudite, ne amintesc de suferintele pe care le-a indurat Sfantul Siluan din pricina diavolilor, in primele luni de manastire, mai inainte de vederea lui Hristos viu, ca si la putina vreme dupa aceea. In anumite privinte, ele amintesc si de simtirea iadului de catre Sfantul Siluan, care insa a fost mai puternica si mai staruitoare decat vederea demonilor de mai inainte sau decat starile descrise de Parintii pomeniti mai sus. Totusi aceste experiente par legate, prin formele si manifestarile lor, mai mult decat acelea, de o stare patimasa. Pe de alta parte, ele par foarte indepartate de starea de parasire pe care a trait-o Sfantul Siluan de-a lungul multor ani si pe care o descrie in insemnarile sale: durerea si nelinistea despre care ne vorbesc si el, si cei doi Parinti, nu sunt de aceeasi natura.

Intotdeauna parasirea este traita de Sfantul Siluan in stransa legatura cu dorirea si iubirea lui Dumnezeu, pe care de altfel ea le starneste si mai mult in sufletul sau. Rostul si intelesul binecuvantat sunt mult mai limpede exprimate decat in experientele celor doi. Alta deosebire este aceea ca mai inainte de parasire, asa cum a experimentat-o Sfantul Siluan timp de multi ani de-a lungul vietii sate a existat o simtire nemasurat de mare a harului, ceea ce nu pare sa fie cazul experientelor descrise de avva Dorotei si Sfantul Isaac Sirul. Cei doi privesc harul drept o pavaza, care fereste de loviturile raului, in vreme ce Sfantul Siluan il traieste pe o treapta mai inalta, ca dragoste, blandete, pace a Duhului Sfant. Avva Dorotei si Siluan au in comun faptul ca amandoi indica mandria ca pricina de pierdere a harului, si smerenia, ca pazitoare a lui.

Din aceasta ultima invatatura, comuna de altfel tuturor Parintilor, rezulta ca omul are datoria sa vegheze. Asupra trezviei insista Sfantul Isihie Sinaitul atunci cand vorbeste despre parasire, subliniind rostul pedagogic pe care-l are parasirea in castigarea trezviei: "Frica indoita, parasirile din partea lui Dumnezeu si intamplarile povatuitoare ale incercarilor dau nastere trezviei, ca supraveghetoare continua in mintea omului, care incearca astfel sa astupe izvorul gandurilor si faptelor rele. Pentru ea sunt deci si parasirile, si incercarile neasteptate din partea lui Dumnezeu, pentru indreptarea vietii noastre. Si mai ales pentru cei ce au gustat odihna acestei bunatati, dar pe urma sunt fara grija." Fara indoiala, Sfantul Siluan, care se invinuieste pe sine ca n-a fost indeajuns de veghetor, este de acord intru totul cu aceasta chemare la trezvie. Totusi, parasirea despre care vorbeste Sfantul Isihie Sinaitul sta pe o treapta mai putin inalta decat cea pe care a indurat-o Siluan, pentru ca este pusa intre incercarile povatuitoare si spre inteleptire, rostul ei fiind doar acela de dobandire a trezviei si de indreptare a vietii. Aici nu se vorbeste, propriu-zis, despre o initiala imbelsugare de nar, care mai apoi se pierde.

Aceasta idee, care nu transpare din textele patristice citate mai sus, apare totusi la unii Parinti. Ei arata ca, la inceputul unei vietuiri duhovnicesti mai profunde (atunci cand devine in chip constient crestin ca urmare a unei convertiri si hotarari facute din inima sau atunci cand intra in viata monahala etc), crestinul primeste o revarsare mai mare de har si simte cu mai multa putere efectele lui bucuria, pacea, blandetea, ravna duhovniceasca, dar ca aceasta stare exceptionala nu dureaza mult timp. Harul din el incepe sa se micsoreze, sa slabeasca si chiar sa se stinga, lasand sufletul pustiu, intunecat, secatuit, intristat, chiar deznadajduit, cu sentimentul ca a fost parasit cu totul si uitat de Dumnezeu.

Multe din aceste consideratii le aflam intr-o scrisoare a avvei Ammona: "Sa stiti ca in lucrarea cea duhovniceasca, la inceput, Duhul da bucurie (credinciosilor), cand vede ca inima lor este curata. Apoi, dupa ce le-a daruit bucuria si dulceata Sa, pleaca si-i paraseste. Si acesta este un semn al Sau. Caci asa face el cu tot sufletul care-L cauta pe Dumnezeu, la inceput. Pleaca si-i paraseste pe oameni, ca sa vada daca-L cauta cu adevarat pe Dumnezeu.

Si sunt unii care, atunci cand Duhul a plecat de la ei si i-a lasat, se ingreuneaza si nu se straduiesc sa iasa din lancezeala si nu se roaga la Dumnezeu sa le ia povara si sa le trimita iar bucuria si dulceata de mai inainte si, asa, din pricina negrijii si cu voia lor se instraineaza de bunatatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta ajung trupesti si, chiar daca poarta haina calugareasca, s-au lepadat de virtutile monahului. Acestia sunt orbi in toata viata lor si nu pricep lucrarea lui Dumnezeu. Iar daca simtind o ingreunare neobisnuita si potrivnica bucuriei de mai inainte il roaga pe Dumnezeu cu lacrimi si postiri, atunci Dumnezeu cel atotbun, vazandu-i cum cer de la El intru dreptate si din toata inima, taindu-si voia lor, le ,ja o bucurie mai mare ca cea dintai si-i intareste si mai mult. Si asa face el cu tot sufletul care-L cauta."

Aceste minunate cuvinte ne apropie mult mai mult decat celelalte de experienta si marturia Sfantului Siluan, nu doar pentru faptul ca se intemeiaza pe o simtire dintru inceput puternica a harului, ci si pentru ca aceasta experienta este personalizata, fiind prezentata ca lucrare a Duhului Sfant, si pentru ca-L arata pe Acesta ca pe Datatorul bucuriei si blandetei duhovnicesti, insusiri si puteri asupra carora Sfantul Siluan staruie in chip deosebit. Sfantul Ammona spune ca unii oameni nu stiu sa se foloseasca de acest dar minunat. Intamplator, Sfantul Siluan face si el aceeasi remarca: "Parintele Stratonic mi-a povestit ca in Caucaz intalnise sapte barbati care gustasera harul Duhului Sfant, dar unii din ei nu cunosteau calea Domnului, nu stiau cum povatuieste Domnul sufletele si de aceea au slabit in ea mai apoi." Ca si ceilalti Parinti, avva Ammona arata rostul pedagogic al parasirii, dar subliniind, ca si Sfantul Siluan, ca aceasta se face spre incercarea voii omului, ca el sa arate in chip liber cat de mult il iubeste pe Dumnezeu. Apoi, avva Ammona, ca si Sfantul Siluan, vorbeste despre rugaciunea, postul si plansul celui care, pierzandu-L pe Dumnezeu, vrea sa-L regaseasca; si, desi in putine cuvinte, vorbeste despre aceasta cu o fina simtire si intelegere a relatiei personale cu Dumnezeu, foarte trudite cu cele ale staretului. In sfarsit, exista la avva Ammona, ca si la Sfantul Siluan, o puternica nadejde si chiar o deplina incredintare ca Dumnezeu, in nesfarsita a bunatate, va da celui care-L cauta nu numai harul pierit, ci asupra de har.

Referirea la o experiere puternica a harului la inceputul vietii duhovnicesti, la pierderea lui din pricina mandriei, la retragerea lui Dumnezeu ca incercare a vointei omului de a-L cauta si ca indemn la mai multa ravna in cautarea Lui, ca si la sarguinta omului de a redobandi, prin rugaciune, strapungere a inimii si lacrimi, harul pierdut, o aflam la Sfantul Macarie Egipteanul, insa mai pe scurt mai putin personala si mai mult simbolica, in acest scurt pasaj din Omilia XXVII: "Multora dintre cei ce au cautat pe Dumnezeu, li s-a deschis poarta, au vazut comoara si s-au indreptat catre ea. Dar, pe cand strigau plini de bucurie: Am aflat o comoara!, poarta s-a inchis inaintea lor, iar ei au inceput iarasi s-o caute si sa strige, coplesiti de tristete: Am aflat o comoara, dar am pierdut-o! Cu un anume rost se imputineaza harul, ca noi cu si mai mult zel sa-l cautam, ca tezaurul se arata ca sa ne indemne sa-l cautam." Din textele citate mai inainte vedem insa ca aceasta observatie corespunde unei experiente situate pe o treapta inalta, a vederii luminii celei dumnezeiesti, pe care Sfantul Macarie a trait-o el insusi.

Sfantul Diadoh al Foticeei vorbeste si el despre o simtire dintru inceput a harului, aratand ca Dumnezeu vrea ca omul sa descopere astfel inaltimea la care se cuvine sa ajunga si cat de mari sunt ostenelile pentru a urca la ea; vorbeste apoi de retragerea harului, spre smerirea omului, de suferinta pe care o are sufletul amintindu-si de gustarea lui; in sfarsit, despre indemnul pe care-l capata astfel omul, de a se nevoi ca sa-l afle din nou. Pentru toate acestea si mai ales pentru staruinta cu care vorbeste despre "dulceata lui Dumnezeu" pe care o gusta sufletul si despre rostul esential al iubirii in atingerea desavarsirii, putem spune ca Sfantul Diadoh ne ofera o marturie foarte apropiata de cea a Sfantului Siluan. "La inceputul inaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Prea Sfantul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si incredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavarsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca, si de vom implini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, intrucat nu avem inca dragostea sfanta ca deprindere. [...] Din pricina aceasta, sufletul se intristeaza si mai mult, purtand in el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputand-o dobandi in simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavarsite. E trebuinta deci sa ne silim sa o implinim, ca sa ajungem la gustarea ei intru toata simtirea si incredintarea."

Sfantul Ioan Casian subliniaza si el faptul ca Dumnezeu voieste printr-o parasire pedagogica sa-l intelepteasca pe om, aratand pe larg ce mare prilej de sporire duhovniceasca este ea pentru suflet, pentru ca-i inteteste nevoin-fele si ravna cautarii harului. In acelasi timp, el insista asupra caracterului cu totul gratuit al harului, care, cu acelasi rost pedagogic, ii poate fi dat omului fara ca acesta sa fie catusi de putin vrednic de el, dupa cum tot asa ii poate fi luat inapoi, ca sa recunoasca smerit ca i-a fost daruit din marea bunatate a lui Dumnezeu, iar nu pentru sarguinta sa: "Aceasta incercare poate veni din ingaduinta lui Dumnezeu. Iar cauza ingaduintei si a incercarii este . Prima este aceea ca, parasiti intrucatva de Domnul si vazandu-ne mintea slabita si coborata din curatia de mai inainte, pe care o aveam cand El era cu noi, nu ne mai putem inalta in nici un fel.

Primim astfel marturie ca nici prin gemetele, nici prin priceperea noastra nu ne este cu putinta sa redobandim acea stare de bucurie si de curatie si ca voiosia pierduta a inimii trebuie sa cerem sa ne-o dea nu prin sarguinta noastra, ci prin voia Lui, intarita cu harul si cu lumina Lui. A doua cauza este cea a punerii la incercare; anume ni se incearca staruinta, statornicia mintii si a dragostei de Dumnezeu, ni se cere sa aratam cu ce incordare a mintii si a rugaciunilor cautam ocrotirea Duhului Sfant cand ne paraseste, pentru ca, stiind cu cata truda am redobandit-o, bucurosi sa ne straduim a o pastra cu cea mai mare grija. Fiindca de obicei nu se pastreaza cu luare-aminte ceea ce se crede ca poate fi usor redobandit." "Prin aceasta se vede bine ca harul si mila lui Dumnezeu lucreaza totdeauna in noi pentru cele bune. Daca ele ne parasesc, oricat ne-am stradui cu ostenelile si mintea noastra, nu putem redobandi starea de mai inainte fara ajutorul Lui, implinindu-se intotdeauna cu noi cuvintele: "Nu este in puterea celui ce vrea, nici a celui ce alearga, ci in puterea lui Dumnezeu este mila" (Rom. 9, 16). Ci, dimpotriva, uneori acest har nu numai ca nu refuza sa ocroteasca pe cei nepasatori si dezlegati de aceasta insuflare, pe care o numiti sfanta, si de belsugul de cugetari duhovnicesti, dar chiar ii insufla pe cei nevrednici, trezeste pe cei ce dorm si lumineaza pe cei stapaniti de orbirea nestiintei. El ne cearta cu blandete si ne dojeneste, raspandindu-se in inimile noastre pentru ca astfel, treziti de lucrarea Lui, sa ne ridicam din somnu nepasarii.

In sfarsit, adesea simtim pe neasteptate mirea ma prezentei Sale, a carui suavitate e mai presus de orice poate face mana omeneasca, iar mintea, plina de desfatare, rapita, isi iese din sine si uita ca locuieste in trup." Din toate cele aratate mai sus reiese ca marturia si experienta Sfantului Siluan se apropie cel mai mult de cele ce invata Sfintii Ammona, Macarie Egipteanul, Diadoh al Foticeei si Ioan Casian. Iar aceasta nu este o simpla intamplare: toti acesti Sfinti Parinti au fost vase alese ale Sfantului Duh, marturisind simtirea vie a harului Sau in inimile lor. Laitmotivul invataturii Sfantului Ammona, ucenic al avvei Antonie cel Mare, este ca desavarsirea vietii duhovnicesti se lucreaza prin primirea "puterii" Duhului Sfant, numita de el "puterea lui Dumnezeu", "putere dumnezeiasca", "putere a harului", care este insusi Duhul cel Sfant, Duhul lui Dumnezeu, Duhul adevarului, Duhul blandetii, Duh de foc .

Invatatura lui arata pe Duhul Sfant, Care vine sa Se salasluiasca in suflet, ca fiind izvor de lumina, de bucurie si de nespusa dulceata. Pentru Sfantul Macarie, a carui invatatura duhovniceasca se aseamana cu cea a Sfantului Ammona, scopul vietii crestine este comuniunea omului cu Dumnezeu, care se savarseste in experierea constienta a Duhului Sfant, a Carui prezenta in suflet se manifesta mai ales ca lumina, blandete, bucurie. Sfantul Macarie vorbeste de simtire, gustare, de incredintare launtrica deplina, de putere si de energie sau de lucrare. Sfantul Ioan Casian, in ceea ce-l priveste, ne pune inainte invataturile culese de pe buzele monahilor imbunatatiti, in timpul sederii sale in pustiul egiptean, mai ales de la cei dintai ucenici ai Sfantului Macarie, pe care el il socoteste "un mare barbat duhovnicesc". Sfantul Diadoh al Foticeei preia in esenta invatatura Sfantului Macarie, punand-o astfel la adapost de orice invinuire de mesalianism. Pentru el, de asemenea, desavarsirea vietii crestine sta in simtirea cu credinta deplina a harului Duhului Sfant, care se face vazut in lumina si-i daruieste sufletului in care Se salasluieste pacea, blandetea si bunatatea dumnezeiasca.

Dar marturia si viata Sfantului Siluan este inca si mai mult inrudita cu cea a Sfantului Simeon Noul Teolog. Acest mare mistic, prin fondul invataturii sale, se randuieste printre toti ceilalti Parinti, insa se apropie mai mult de Sfantul Siluan, pe de o parte, prin traire, scrierile sale fiind, ca si cele ale Sfantului Siluan, o istorisire la persoana intai a propriei experiente launtrice si, pe de alta parte, prin faptul ca si el a primit plinatatea harului inca din tinerete. Pentru aceasta ne socotim indreptatiti sa vorbim mai pe larg despre el in paginile ce urmeaza.

Jean-Calude Larchet
Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul"


07 Octombrie 2016

Vizualizari: 4231

Voteaza:

Experienta parasirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE