'Filosofia bolii' - conditie a mantuirii

'Filosofia bolii' - conditie a mantuirii Mareste imaginea.

Teologia şi spiritualitatea ortodoxă, constatând legea generală, în baza căreia suferinţa devine, mai devreme sau mai târziu, dintr-o experienţă universal-umană una personală, caută să o valorifice şi să o valorizeze în sens pozitiv profund, îndemnând persoana aflată într-o astfel de "situaţie limită" să desprindă sau, mai degrabă, să smulgă suferinţei partea ei pozitivă, să o însoţească nu de revoltă, inacceptare, apostazie, degradare morală, pe fondul involuţiei psihice, ci mai mult decât în resemnare, să încerce să îi descopere sensurile ei adânci şi să le exploateze spiritual.

A descoperi sensurile profunde ale bolii, capabile să o uşureze, înseamnă a-i descifra cauzele îndepărtate şi imediate şi a încerca să le înlăturăm; a înţelege că adevărata cale de "purtare" a lor nu este revolta, ci primirea lor cu mulţumire, răbdare şi nobleţe sufletească, în nădejdea milostivirii divine, ceea ce îi uşurează apăsarea.

Sfinţii Părinţi ne recomandă să facem permanent "filosofia vieţii", iar atunci când suntem încercaţi cu suferinţe, "filosofia bolii", adică să medităm profund asupra lor, întrebându-ne care sunt cauzele acestora şi sensurile lor adânci, cum trebuie să le abordăm pentru a le uşura greutatea şi a le înmulţi beneficiile.

În primul rând, a "face filosofia bolii" înseamnă a deosebi cu mult discernământ asupra originii şi cauzelor încercărilor noastre, a încerca să identificăm căror factori se datorează, iar aceştia sunt, la modul general: păcatul strămoşesc, vulnerabilităţile arborelui genealogic (ereditatea negativă) şi păcatele personale. Mai presus de acestea sunt încercările venite spre "cercare", pentru a proba calităţile morale ale noastre şi pentru a le răsplăti, atunci când acestea sunt reale şi înalte.

Resemnarea în faţa bolii nu e acceptabilă

Odată descoperite sau măcar limitate cauzele biologice şi spirituale ale bolii, a "face filosofia" acesteia presupune lupta împotriva ei, spre a o îndepărta. În faţa bolii, omul nu trebuie să adopte o atitudine pur pasivă, de acceptare şi resemnare, ceea ce creează un teren şi mai larg manifestării suferinţei şi evoluţiei nefavorabile bolii, ci dimpotrivă, atât personal, cât şi cu ajutorul suportului celorlalţi: familie, apropiaţi, prieteni, medici, preoţi, psihologi, trebuie să înfrunte boala, să aibă faţă de aceasta o atitudine ofensivă, combativă.

Atitudinea aceasta ofensivă se manifestă mai întâi ca o luptă de prevenire a bolilor, printr-un stil de viaţă trupească şi duhovnicească echilibrat. Aceasta înseamnă mai mult lupta cu sine însuşi decât cu posibile boli şi suferinţe, trezvie şi vigilenţă, controlare şi observare strictă a tuturor puterilor, organelor, facultăţilor, sistemelor trupeşti şi sufleteşti, pentru a le păstra în echilibrul specific stării de sănătate.

Chiar şi atunci când, în ciuda acestei vigilenţe şi cumpătări, datorită unor predispoziţii sau factori genetici, ori a unor cauze independente de stilul armonios de viaţă practicat, boala totuşi se instalează, încă de la debutul ei, în oricare etapă de evoluţie a acesteia, "omul trebuie, în primul rând, să nu rămână pasiv în boală, să nu se lase stăpânit, înlănţuit şi doborât de ea, ci dimpotrivă, să se păstreze într-un dinamism treaz, aşteptând ajutorul dumnezeiesc".

Toată această adâncă meditaţie asupra suferinţelor personale conduce la "asumarea" bolii, dar şi aceasta trebuie să fie una pozitivă şi dinamică, în scopul uşurării efectelor ei, prelungirii perioadei de viaţă şi sporirii, pe cât posibil, a calităţii acesteia, chiar şi pentru momente limitate, asemenea unor licăriri de soare, printre norii întunecaţi. Chiar şi atunci când boala s-a instalat în viaţa noastră, zguduindu-ne din temelii fiinţa şi influenţând radical relaţia noastră cu lumea, cu semenii, cu familia, trebuie să căutăm liniştea lăuntrică, bucuria şi împlinirea, descoperind şi preţuind alte valori ale vieţii, pe care să le cultivăm, în ciuda suferinţei şi a neputinţei trupeşti. De obicei, aceste valori sunt cele spirituale, pe care omul le-a ignorat, poate, anterior.

Răbdarea necazurilor scade povara purtării lor

Atitudinea omului faţă de suferinţa proprie este, aşadar, diferită. Dacă unii o resping şi caută să o refuze prin neacceptarea şi neînţelegerea sensului ei profund, deşi fac experienţa ei, alţii, asumând-o, şi-o uşurează şi o fac folositoare şi mântuitoare. Însă neacceptarea acestei cruci nu face altceva decât să ne împovăreze suferinţa, pentru că, potrivit Sfântului Isaac Sirul, "toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor". În mod similar, Cuviosul Paisie Aghioritul învaţă că atunci când ne gândim la durere, ea se măreşte, după cum abordarea sau înfruntarea ei în mod greşit, cu revoltă, dublează durerea.

Necazurile şi suferinţele pe care le acceptăm şi pentru care căutăm descifrarea sensului lor mântuitor sunt "îndurate" mai uşor, încât şi durerea sau apăsarea lor par mai mici, în timp ce revolta faţă de ele le îngreunează covârşitor şi nu numai la nivel psihic, prin împotrivirea faţă de ele, ci şi din punct de vedere somatic, în baza strânsei legături ce există între trup şi suflet.

Considerând boala a fi o adevărată "mucenicie", Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să o suportăm "cu nobleţe şi cu mulţumire". Nobleţea sufletească, la vreme de boală şi în timp de încercare, înseamnă a nu învinovăţi pe nimeni pentru suferinţele noastre, ci a considera că ele ni se datorează în exclusivitate; a nu ne plânge sau lamenta, indiferent de durerea pe care ele ne-o produc; a ne păstra optimismul şi bunătatea, nelăsând ca suferinţa trupească să ne altereze psihicul, starea şi "aşezarea" lăuntrică. Am putea spune că nobleţea duhovnicească echivalează, într-o astfel de situaţie, cu eroismul moral, ce trebuie să caracterizeze întreaga viaţă a creştinului, care este o luptă permanentă, văzută şi nevăzută, cu răul fizic şi moral. Şi, într-adevăr, valoarea sau eroismul unei persoane îşi găseşte o probă edificatoare în răbdarea necazurilor.

Când eşti în suferinţă, ajută pe unul mai încercat decât tine şi te vei uşura

Sfântul Părinte recomandă ca, în vreme de necaz şi încercare, de boală şi suferinţă trupească, să încercăm să excelăm în plan spiritual, cultivând faptele bune şi virtuţile, bunătatea şi respectul faţă de toţi ceilalţi, iubirea, mulţumirea şi milostenia. Faptele bune ne dau încredere în puterile noastre sufleteşti, chiar şi pe fondul slăbirii celor fizice, şi, totodată, speranţa că şi Dumnezeu se va milui asupra noastră. În necaz şi în boală, este potrivit să facem fapte bune, de milă trupească şi sufletească, faţă de semenii noştri, indiferent de starea în care se află ei - sănătoşi sau bolnavi -, şi cu atât mai mult când cunoaştem cât de mult preţuieşte, la vreme de încercare, necaz, boală sau suferinţă, o faptă de bunătate, tandreţe şi delicateţe sufletească, un cuvânt de mângâiere şi alinare.

O cale de a mai uita de durerea sau suferinţa noastră este aceea de a ne implica activ mai întâi în lupta de vindecare a bolii personale, dar şi în uşurarea suferinţelor, necazurilor, lipsurilor altora, prin fapte de slujire a semenilor noştri.

Totdeauna, când suntem necăjiţi şi întristaţi, bolnavi şi încercaţi, ne este de mare folos să ne comparăm cu alţii, mult mai încercaţi decât noi şi care mai găsesc încă resurse să lupte împotriva durerilor şi a suferinţelor, precum şi a deprimării cauzate de acestea. Poate unii dintre ei au o origine mai nobilă decât noi, o pregătire superioară nouă şi o viaţă spirituală mai înaltă şi tot sunt încercaţi. Cu atât mai mult suntem noi pasibili de astfel de suferinţe!

Însă modelul sublim spre care trebuie să îndreptăm inimile noastre în momente de dificultate îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta S-a întrupat din iubirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră. A dus o viaţă de sfinţenie, însă în smerenie, slujind tuturor. Chiar şi atunci când a fost chinuit şi răstignit pe nedrept, S-a rugat Tatălui Ceresc pentru iertarea păcatelor celor ce L-au răstignit. Iar după Slăvita Sa Înviere din morţi, primele cuvinte pe care le-a adresat femeilor mironosiţe, Apostolilor şi ucenicilor Săi nu au fost unele de blestem şi pedeapsă, ci de iertare şi binecuvântare: "Bucuraţi-vă!"

În toate încercările şi suferinţele prezente, creştinul trebuie să aibă convingerea că, oricât de multe şi de grele ar fi ele, odată şi odată, în cel mai rău caz, odată cu viaţa proprie, ele se vor încheia pentru el. Însă, pentru modul în care s-a comportat în acele situaţii, ca de altfel în întreaga sa viaţă, omul îşi va lua răsplata sau osânda faptelor sale.

Prof. Univ. Ioan Teşu

25 Mai 2016

Vizualizari: 378

Voteaza:

'Filosofia bolii' - conditie a mantuirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE