Frica de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu Mareste imaginea.

 
Frica de Dumnezeu

 

 

Credinta sincera ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinta sincera ne ajuta sa ne punem serios problema vietii duhovnicesti. Solomon ne spune ca "frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Pilde 1, 7).

 

Ne reamintim faptul ca Sfantul Isaac Sirul vede o inlantuire logica a virtutilor. "Cunostinta naturala, spune el, ne convinge sa credem in Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenta. Si credinta produce in noi frica si frica ne sileste sa ne pocaim si sa lucram cele bune".

 

Sfantul Petru Damaschin este pragmatic si mentioneaza ca "din frica ne-am hotarat sa pazim poruncile si pentru aceasta am voit sa lucram virtutile trupesti, adica linistea, postul, priveghe-rea cu masura, psalmodia, rugaciunea, citirea si intrebarea celor ce au experienta despre tot gandul, cuvantul si lucrul, ca prin asemenea fapte sa ni se curateasca trupul de patimile atot-rusinoase, adica de lacomia pantecelui, de curvie si de avutie de prisos, indestulandu-ne cu cele de fata..."

 

Neamul nostru, a carui spiritualitate a dospit in framantatura crestina, atunci cand doreste sa-l caracterizeze pe un om incarcat de virtuti se foloseste de sintagma "om cu frica de Dumnezeu". De fapt insusi Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticalos ne spune ca "intr­o cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina" (Luca 18, 2).

 

Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza cu tarie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frau pacatului si inmulteste virtutile. Ea il ajuta pe om sa ramana pe calea cea dreapta. "Unde stapaneste temerea, nu se afla invidie; unde stapaneste temerea, nu ne supara dragostea de bogatii; unde stapaneste temerea, pofta vinovata este inabusita, orice patima neinteleapta este alungata... Acolo unde stapaneste temerea, stapanesc, de asemenea, ravna milosteniei, rugaciunea fierbinte, lacrimile arzatoare si fara oprire, gemetele pline de parere de rau..."

 

Daca atunci cand vorbeam de credinta spuneam ca aceasta sufera un proces de crestere si intarire, acelasi lucru se intampla si cu frica de Dumnezeu. Are si ea masurile ei. In general Parintii pomenesc, in ordine crescanda, trei masuri ale fricii de Dumnezeu: masura robilor, masura simbriasilor si masura fiilor.

 

Cea mai de jos masura, de la care incepe frica de Dumnezeu, este masura robilor. Robii implineau voia stapanului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite in relatia dintre sclav si stapan si nici de constiinta unei datorii pe care trebuie sa o indeplineasca. Este vorba, pur si simplu, de fiorul ce ti-l da eventuala pedeapsa pe care ti-o poate administra stapanul daca nu-ti faci datoria. La aceasta masura sunt crestinii care fac voia lui Dumnezeu gandindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viata de apoi. Si totusi e bine daca, macar asa, de frica pedepsei, oamenii duc o viata placuta lui Dumnezeu. Totusi Sfantul Apostol Pavel le scrie romanilor: "este nevoie sa va supuneti, nu numai pentru manie, ci si pentru constiinta" (Romani 13, 5).

 

A doua masura la care ajunge frica de Dumnezeu este masura simbriasilor. Simbriasii lucreaza bine si cu ravna nu de frica pedepsei, ci gandindu-se la rasplata muncii lor. La aceasta masura sunt crestinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pamant si a mosteni raiul dupa moarte. Ei sunt niste buni negustori. Stiu sa castige raiul prin faptele lor.

 

A treia masura la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminti si ascultatori fac voia tatalui nici de frica, nici gandindu-se la avantaje, ci pentru ca isi iubesc parintele. Sfantul Ioan ne spune, in acest sens, ca "in iubire nu este frica, ca iubirea desavarsita alunga frica" (1 Ioan 4, 18). Iar Sfantul Antonie cel Mare face o afirmatie indrazneata: "eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci Il iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica".

 

Si cu toate ca, pentru cei ce au ajuns pe o treapta inalta de spiritualitate, frica este inlocuita de iubire, chiar si pentru acestia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: "Temeti-va de Domnul toti Sfintii Lui, ca n-au lipsa cei ce se tem de El" (Psalmul 33, 9). Asadar si sfintii au frica de Dumnezeu.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul ne vorbeste si el de o inaintare pe calea fricii de Dumnezeu: "Ordinea cea buna a Sfintei Scripturi, care urmeaza randuielii mantuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce inainteaza de la invalmaseala dinafara a patimilor spre unitatea divina, pe cei incepatori, care se afla la portile curtii dumnezeiesti a virtutilor, i-a numit tematori; pe cei ce au dobandit o deprindere masurata a ratiunilor si a chipurilor virtutii i-a numit inaintati; iar pe cei cari au ajuns prin cunoastere la varful insusi al adevarului, care se face intrevazut prin virtuti, ii numeste desavarsiti".

 

Filozofia marxista considera credinta ca un rezultat al fricii omului in fata stihiilor naturii. Lucrurile stau tocmai invers: din credinta ca exista Dumnezeu decurge frica de a nu-L supara si de a nu-L determina sa te pedepseasca cu ajutorul stihiilor naturii. Pentru a te teme de cineva trebuie sa crezi ca acel cineva exista.

 

Frica de Dumnezeu ce se naste din credinta in El, spune Parintele Dumitru Staniloae, este o reinviorare a fricii primordiale, a fricii spirituale a omului. Totusi si in starea primordiala nu era numai aceasta frica a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci era si o frica unita cu increderea in El.

 

Frica de Dumnezeu este stimulata de aducerea aminte de moarte. Iisus fiul lui Sirah spune in acest sens: "In tot ce faci adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei pacatui niciodata" (Sirah 7, 38). Pomenirea mortii este un exercitiu duhovnicesc pe care multi Parinti il au in evlavie. De aceea ei recomanda altora aducerea aminte de moarte ca mijloc de purificare. Este limpede ca nu moartea in sine il sperie pe credincios, ci judecata lui Dumnezeu care urmeaza dupa moarte.

 

Sfantul Apostol Pavel face urmatoarea afirmatie: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20). Este rezumata aici toata ascetica si mistica. Intai e ascetica, adica rastignirea cu Hristos, apoi unirea si trairea dimpreuna cu El.

 

S-a imaginat si un mod duhovnicesc de a te rastigni cu Hristos, de a te lupta cu patimile si de a le birui. Cele patru cuie duhovnicesti care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ti mai ingaduie sa traiesti de capul tau, sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecata, aducerea aminte de rai si aducerea aminte de iad.

 

Agapie Criteanul, intr-un capitol intreg, este preocupat de cele patru mai de pe urma ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului si pedeapsa muncilor nesfarsite. In graiul dulce, al scrierilor de odini-oara, se adreseaza tuturor crestinilor: "Adu-ti aminte totdeauna, omule, ca muritor fiind, ai sa mori intr­o zi, ca nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie imparat, fie patriarh... Vine ceasul in care tu cel ce citesti astazi in aceasta carte, fiind sanatos cu toate madularele si simturile tale, sa te afli pe pat si sa astepti infricosata rana a mortii".

 

Rugaciunile pe care le are Biserica fac amintire mereu de venirea Domnului Hristos si de judecata infricosatoare. Credinciosul isi pune cu frica problema raspunsului ce il va da atunci: "Cand va sedea Judecatorul pe scaunul Sau si ingerii vor sta de fata; cand trambita va rasuna si vapaia va arde, ce vei face, suflete al meu, ducandu-te la judecata? Caci atunci rautatile tale vor sta de fata si greselile tale cele ascunse se vor vadi".

 

Daca tot crestinul isi aduce aminte de moarte, cu atat mai mult este preocupat de aceasta realitate monahul. In "Scara raiului", Sfantul Ioan Scararul vorbeste in capitolul VI despre acest exercitiu. "Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, zice el, asa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile". Pentru a putea fi mereu in trezvie si a nu uita ca esti muritor, nu trebuie sa te lasi inglodat de grijile lumii acesteia caci "cel ce voieste sa tina pururea in sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor si imprastierilor lumesti, este asemenea celui ce inoata, dar voieste sa-si ciocneasca palmele". Sfantul Ioan asociaza sfortarea de a-ti aduce aminte de moarte cu asceza: "pomenirea constienta a mortii departeaza mancarea. Iar mancarea inlaturata cu smerenie, departeaza patimile".

 

Am vazut ca pentru cei inaintati din punct de vedere duhovnicesc frica de Dumnezeu se preface intr­o puternica iubire. Tot asa fiorul pe care il produce aducerea aminte de moarte se preface intr­o dorire a mortii, care devine poarta de intrare in eternitate si momentul intalnirii cu Dumnezeu fata catre fata. In acest sens scrie Sfantul Apostol Pavel ca pentru el "viata este Hristos si moartea un castig" (Filipeni 1, 21). Inteleptul Solomon spune si el: "mai de pret este un nume bun, decat untdelemnul cel binemirositor si ziua mortii, decat ziua nasterii" (Ecclesiastul 7, 1).

 

Sunt mai multe motive pentru care sfintii asteptau cu drag moartea. Unul l-am si amintit: pentru a fi dimpreuna cu Domnul. Altul este acela de a scapa de necazurile vietii acesteia: "Mai buna este moartea decat viata amara sau decat boala necontenita" (Sirah 30, 17). Sfintii spun ca Dumnezeu a ingaduit atatea necazuri in lume si pentru a nu ne lega cu toate puterile de aceasta viata trecatoare, ci sa ne indreptam nadejdile spre viata vesnica, unde "nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi" (Apocalipsa 21, 4).

 

Un alt motiv, pentru care dreptii doreau sa moara, era acela de a nu mai vedea faradelegile ce se comit pe pamant si felul in care este batjocorit numele lui Dumnezeu. Ne este foarte cunoscuta atitudinea Sfantului Ilie in acest sens. Vazand cerbicia Izabelei care, si in fata minunilor evidente, a ramas idolatra si nestatornicia lui Ahab, Ilie "s-a asezat sub un ienupar si isi ruga moartea, zicand: Imi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul ca nu sunt eu mai bun decat parintii mei" (3 Regi 19, 4). Oamenii lui Dumnezeu mai doreau sa moara si pentru a nu mai adauga pacate. Este adevarat ca omul intelept, daca Dumnezeu ii da ani, poate face si pocainta.

 

Cu toate acestea, insa, aducerea aminte de moarte care intareste frica intalnirii cu Dumnezeu, o gasim si la parintii vestiti prin viata lor duhovniceasca. Cand era pe moarte Avva Arsenie "l-au vazut pe el fratii plangand si i-au zis lui: intr-adevar si tu te temi, parinte? Si a zis lor: intr-adevar, frica cea de acum, ce este cu mine in ceasul acesta, cu mine este de cand m-am facut calugar. Si asa a adormit". Iar Avva Antonie cel Mare da tuturor sfatul ca "totdeauna sa ai inaintea ochilor frica lui Dumnezeu".

 

Rezumand vom spune ca omul care are credinta si frica de Dumnezeu isi da seama ca este pacatos si face pasul urmator pe calea despatimirii: se pocaieste.

 

+ Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei

26 Iulie 2012

Vizualizari: 5270

Voteaza:

Frica de Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE