Conştiinţa habotnică

In cazul conştiinţei sensibile şi a celei confuze există o doză de boală. în cazul conştiinţei habotnice, vorbim de o reală boală.

Conştiinţa habotnică este, aşa cum am spus, manifestarea unei boli duhovniceşti. Habotnicii sunt victime ale obstacolelor duhovniceşti imaginare, ale felului în care ei acţionează liber. Sunt chinuiţi de gândul că şi cele mai nevătămătoare lucruri constituie păcate.

Săvârşesc, de pildă, gesturi care nu constituie păcate în sine şi nici nu aduc vreo pagubă sufletească, însă din cauza conştiinţei lor bolnave cred că au săvârşit păcate şi apare vinovăţia care exercită presiune asupra conştiinţei.

Creează păcate de dimensiuni uriaşe, plecând de la nimicuri. Am putea umple pagini întregi cu exemple de situaţii care îl stânjenesc pe habotnic.

Un astfel de om foarte scrupulos a refuzat să-şi dea examenele finale pentru că citise că autorul operelor din care avea să fie examinat îşi exprimase, pe patul de moarte, dorinţa de a nu i se publica lucrările. Dorinţa a fost percepută de el ca ceva sfânt şi simţea că ar săvârşi un păcat dacă ar da examenul.

Este vorba, aşadar, despre o persoană educată, care ajunge să facă lucruri lipsite de logică cun este cazul acestui om care a refuzat să dea examen din operele acelui autor, deşi ele erau publicate şi circulau în toată lumea. Este, prin urmare, o manifestare a bolii.

O altă persoană dominată de gânduri bolnăvicioase, şi-a amintit că ajungea uneori la serviciu cu unul-două minute mai târziu. Această „neregulă" a căpătat în mintea sa proporţii uriaşe.

In stresul său, l-a abordat pe director şi l-a rugat să-i taie din salariu până la limita prevăzută că ar acoperi întârzierile de dimineaţă.

Directorii au acţionat în consecinţă, dar nu la iniţiativa lor.

Iar când îşi primea salariul se întreba mereu dacă este suficient procentul ce-i fusese reţinut.

Habotnicia - boala vieţii duhovniceşti

Că habotnicia este boala vieţii religioase se observă şi din faptul că oameni habotnici ajung uneori şi la mănăstire. Sfârşesc prin a se merge la mănăstire tocmai pentru că sunt habotnici. Este ciudat că uneori aceştia sunt socotiţi mari sfinţi.

Autorul se referă aici la mănăstirile catolice; unde ajung oameni care, de dimineaţa până seara, stau şi cântăresc lucrurile după măsura lor. Insă, aşa cum va menţiona în continuare, în adâncul sufletului acestor oameni există ascuns un păcat. În loc să ia aminte la acel păcat, sunt atenţi la lucruri mărunte pe care le pună în rânduială, ca să acopere de fapt păcatul real.

Habotnicia romano-catolicilor, ca şi a altor creştini care consideră spovedania ca fiind partea esenţială a vieţii religioase, se manifestă de regulă în relaţie cu spovedaniile din trecut.

Habotnicia se arată, adică, şi acolo, în spovedanie.

Se îndoiesc că pocăinţa lor este una adâncă sau suficient de adevărată, sau că explicaţiile pe care le dau duhovnicului sunt suficient de sincere şi plauzibile. Se gândesc că poate un anumit aspect pe care l-au ascuns, dacă l-au ascuns, l-ar determina pe duhovnic să aibă în vedere situaţia lor.

Din pricina bolii - nu dintr-o reală dispoziţie spre pocăinţă sau dintr-o atitudine corectă faţă de păcat - se manifestă conştiinţa habotnică, care face calcule, de parcă mântuirea şi iertarea ar fi drămuite. Asemenea unui băcan care cântăreşte fasolea şi adaugă câte puţin, până când cântarul arată întocmai greutatea cerută, tot aşa se întreabă şi habotnicul: „Nu cumva ar fi trebuit să-mi pară mai rău? Nu cumva ar fi trebuit să exagerez în faţa duhovnicului?" Acestea sunt manifestări bolnăvicioase.

Sunt alte situaţii în care omul merge la duhovnic şi spovedeşte un păcat cu cuvinte care mai degrabă ascund păcatul, decât să-l mărturisească. Acest lucru nu este deloc corect. Mai târziu îşi vine în fire şi spune: „Ia stai! M-am spovedit, dar nu cum trebuie, m-am justificat, n-am mărturisit păcatul aşa cum a fost, ci l-am ascuns", atunci fireşte că, fără nicio întârziere, trebuie să mărturisească păcatul aşa cum a fost. Nu determinat de o dispoziţie bolnăvicioasă a unei scrupulozităţi exagerate, prin care să cântărească lucrurile, ci din dorinţa de a recunoaşte păcatul şi de a-l mărturisi sincer înaintea lui Dumnezeu.

In cartea din care cităm, autorul se referă în continuare la o altă situaţie caracteristic habotnică. Este vorba despre un catolic care, atunci când a devenit preot era predispus spre habotnicie şi stătea ore întregi şi ştergea potirul, ca să nu rămână nimic pe el. Pe măsură ce ştergea, apărea câte o scamă, din pânza cu care ştergea, iar el credea că este o nouă firimitură şi o lua de la capăt. A mers la un duhovnic care, din fericire, obişnuit cu aceste situaţii, l-a oprit de la slujire o perioadă de timp, ca să-şi revină şi să se vindece.

Modalităţi greşite de vindecare a scrupulozităţii

Scrupulozitate exagerată înseamnă a se ascunde cineva prin tot soiul de nimicuri care sunt aproape inexistente. In Occident - pe de-o parte catolicii, pe de alta protestanţii - se încearcă îndreptarea unor astfelde situaţii prezentate creştinilor, însă mijloacele întrebuinţate nu sunt corecte.

Teologia morală romano-catolică prezintă modalităţi şi metode de terapie a habotniciei. Cei habotnici sunt sfătuiţi să caute îndrumarea unui duhovnic, de sfaturile căruia trebuie să se ţină. Să asculte necondiţionat de duhovnic, fără a se îndoi vreodată de corectitudinea îndrumărilor sale. Sunt îndemnaţi să nu se ocupe cu analiza propriului sine şi să nu lase vreo îndoială să pătrundă, sub pretextul că dacă vor permite aceasta, fie măcar şi o singură dată, liniştea interioară li se va tulbura. Li se permite să se poarte ca şi semenii lor, iar dacă pentru aceştia nu este nimic greşit, nici pentru ei nu poate să fie.

Aşa spun clericii catolici creştinilor, ca să-i vindece de habotnicie.

Aceste sugestii sunt valabile, dintr-un anume punct de vedere, însă nu coboară la esenţa problemei; nu-l ajută pe cel habotnic să-şi perceapă mai adânc slăbiciunea. In realitate, de vreme ce habotnicul nu consideră felul său de a fi o slăbiăune, ci un semn al sfinţeniei, sugestiile de mai sus abia îl ajută să scape de această rătăcire.

Cel habotnic nu realizează că este bolnav. Comportamentul său este considerat de el ca manifestare a sfinţeniei, iar sugestiile menţionate îl forţează, să scape de această rătăcire. Mai mult, aceste metode nu iau în considerare incapacitatea habotnicului de a scăpa de dubiile sale, printr-un simplu exerciţiu de voinţă.

Habotnicul nu poate scăpa de părerile sale, pentru că le consideră semne ale marii sale sfinţenii, chiar dacă face gesturi de smerenie. Ceea ce are impact este tocmai trăirea sa interioară, în adânc. Acesta este motivul pentru care nu se poate vindeca de habotnicie. Un alt motiv este că, pentru a pune în aplicare cele menţionate mai sus, trebuie să şi dorească aceasta. Dar el nu are curajul şi nu vrea să facă ceva în această direcţie.

Nu este eficient leacul care nu-l ajută pe om să înţeleagă adâncimea problemei sale.

Scopul este ca cineva să fie ajutat să înţeleagă el însuşi ce i se întâmplă, de ce suferă.

...asemenea unui cearşaf sub care zace un cadavru

Hipersensibilităţile acestui tip comportamental ascund uneori „complexe îngropate ale vinovăţiei".

Persoanele hipersensibile au complexe de vinovăţie îngropate înlăuntrul lor, provenite sau nu dintr-o vinovăţie reală. Au trăit vinovăţia şi au reprimat-o şi a rămas complexul de vinovăţie.

Trebuie, prin urmare, să se aibă în vedere şi alte simptome ale nevrozei cataleptice; ele îi ajută pe cei afectaţi să ascundă sentimentele sau amintirile în subconştient.

Habotnicia este într-o oarecare măsură ca un cearşaf care ascunde sub el un cadavru. Brodat sau dantelat cearceaful ascunde sub el un cadavru. Omul scrupulos în privinţa unor nimicuri aproape inexistente, este dovada că, în adânc, ascunde sentimente de vinovăţie.

Când nu îndrăznim să recunoaştem un mare păcat - scrie C.G. Jung -, ne lamentăm foarte mult pentru un păcat mic.

Nu avem alt mod de a ascuncle un mare păcat decât să ne lamentăm foarte mult pentru unul mic.

Incă şi mai adesea habotniciile sunt rezultatele unui egoism reprimat.

Şi asupra acestui aspect trebuie să fim cu luare aminte.

Teologia pastorală catolică învaţă că acestea sunt îngăduite sau trimise de Dumnezeu ca să ne ducă la smerenie, la răbdare sau ca să dobândim mai repede sfinţenia.
Din nefericire, astfel văd catolicii lucrurile.

In lumina psihologiei, o astfel de explicaţie este de neacceptat. Habotniciile sunt văzute în psihologie ca un fenomen patologic; ele reprezintă o boală a vieţii religioase şi adesea ascund o nemăsurată doză de egoism şi de mândrie. Este ca şi când habotnicul şi-ar spune mereu: „Iată cât de superior sunt eu duhovniceşte, din moment ce mă neliniştesc pentru situaţii pe care creştinul de rând nici nu le ia în seamă!".

Chiar dacă această situaţie este una bolnăvicioasă, în realitate ascunde o doză mare de egoism, de mândrie. Ascunde un profund sentiment de vinovăţie. Iar faptul că se ascunde în spatele unor lucruri lipsite de importanţă este ca şi cum ar afirma: „Sunt superior! Ce sfânt mare sunt eu!"

Este demn de notat că habotnicul niăodată nu se stresează de faptul că este lipsit de dragoste sau că nu face nimic pentru bunăstarea semenilor săi.

Nu îl interesează astfel de lucruri.

Numai nimicurile îl neliniştesc, iar faptul că doar acestea îl mişcă îl şi determină să se considere mai sfânt decât creştinii de rând. Habotnicul este în adâncul inimii un mare fariseu.

Luther

Luther a fost iniţial călugăr catolic, şi încă unul foarte sobru. A reacţionat împotriva Bisericii Catolice, de care s-a despărţit, punând bazele protestantismul. A protestat împotriva duhului Bisericii Catolice, de unde vine şi denumirea mişcării întemeiate de el, protestantismul. A înfiinţat una dintre cele trei mari denominaţiuni protestante. Despre Luther, autorul nostru ne spune că era habotnic.

Iată ce scria Luther în perioada în care era călugăr:

Mă pregăteam de liturghie prin rugăciune intensă; dar chiar şi atunci când credeam că eram pregătit mă apropiam cu îndoială de altar şi tot aşa mă şi depărtam de el. Aveam îndoieli în privinţa pocăinţei mele. Când lipseam de la mărturisirea publică a pocăinţei eram copleşit de îndoieli şi mai mari.

Habotnic fiind, deşi se îngrijea să nu-i scape vreun amănunt, nu simţea nicio bucurie în suflet. Nu zărea izbăvirea, mântuirea; nu simţea viaţa lui Dumnezeu înlăuntrul său.

Incerca să-şi ajute şinele evitând citirea cărţilor care presupuneau încurajarea habotniciei, evitând comuniunea cu alţi habotnici şi având încredere doar în părintele său spiritual. Dar toate acestea nu l-au ajutat cu nimic, până când şi-a clat seama că nu faptele, ci credinţa este cea care măntuieşte; că ceea ce are importanţă este darul lui Dumnezeu, şi nu propria strădanie.

Atunci s-a răzvrătit şi a devenit protestant. Este evident că, în astfel de situaţii, se sare dintr-o extremă în alta. Luther, din habotnic cum era, s-a răzvrătit împotriva sinelui şi împotriva întregii organizări a Bisericii Catolice şi a devenit libertin, nu i-a mai păsat de nimic.

In aceasta a constat marea greşeală. Trebuie să fim cu mare luare aminte asupra propriului sine sau asupra oamenilor care înfruntă astfel de situaţii. Dcaă întâlnim pe cineva care se găseşte la o extremă, să ştim că este posibil fie să se afle la o extremă, fie a fost cândva la o extremă, iar acum a ajuns la cealaltă. Niciuna dintre extreme nu este firească, nu este corectă, şi trebuie să ne sporim vigilenţa, ca nu cumva, din scrupulozitate extremă, să ajungem la un libertinaj absolut sau invers.

Adevărata vindecare

Viaţa creştină, viaţa Evangheliei este mereu între două extreme; aşa cum spun Părinţii Bisericii: a fi ortodox înseamnă a merge mereu pe sârmă. Ceea ce înseamnă nu numai că trebuie să fim atenţi la cele de-a stânga, adică la păcate, dar şi la cele de-a dreapta, adică la virtuţi. Se grăbeşte, adică, cineva să dobândească toate virtuţile şi să creadă că le şi are, şi astfel se mândrească şi să trăiască în propriul egoism. Trebuie să ţinem permanent calea de mijloc - nici la o extremă, nici la cealaltă - ca să avem cu adevărat harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ceea ce trebuie să spunem, în concluzie, este următorul lucru: omul scapă de habotnicie dacă înţelege bine că aceasta este o boală. Dacă nu ajunge să înţeleagă aceasta, este din cauza lipsei de smerenie. Oricum, se poate vindeca cineva de habotnicie, doar dacă îşi cultivă smerenia, dacă îşi cultivă duhovniceşte sufletul. Este nevoie să se încreadă în Hristos. Să nu creadă că se va mântui prin cântărirea lucrurilor, prin calcule, ci să aibă nădejde în mila lui Dumnezeu, în dragostea Lui, în Crucea lui Hristos, în sângele pe care L-a vărsat şi, prin urmare, să trăiască în smerenie şi cu nădejdea mântuirii.

Dacă din suflet lipsesc acestea două, omul nu se poate elibera de habotnicie. Dacă însă ele există în suflet, piere habotnicia şi orice altă boală. Se risipeşte întunericul, de îndată ce facem lumină, după cum se risipeşte fumul de îndată ce suflă vântul.

Trebuie să le amintim habotnicilor că sensul adevăratei credinţe se află în aceea că Dumnezeu face pentru noi mult mai mult decât cere de la noi; că omul nu poate face sau da ceva care să-l facă vrednic de mântuire. Dacă cel habotnic acceptă acest adevăr, ezitările şi îndoielile lui vor dispărea, aşa cum dispare ceaţa când apare soarele.

De ce să lăsăm, aşadar, şinele nostru în lanţurile diavolului, care ne leagă din toate părţile, din moment ce Hristos a venit să ne elibereze şi să ne mântuiască fără să ne ceară nimic? De ce să nu-I încredinţăm Lui sufletul nostru, cu smerenie şi credinţă, ca să să aflăm cu adevărat mântuirea?

ARHIM. SIMEON KRAIOPOULOS

Pacatul si starile psihopatologice, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Pacatul si starile psihopatologice"

 

 

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta