In educarea copiilor parintii divortati trebuie sa ramana aliati

In educarea copiilor parintii divortati trebuie sa ramana aliati Mareste imaginea.

- Ce se schimbă în familie odată cu plecarea bărbatului?

- Are loc un schimb de roluri. Dacă în familia completă rolurile sunt clare, bine definite - mama, tata şi copilul -, atunci când tatăl pleacă din familie mama, de regulă, îl pune faţă de copil într-o poziţie nu de părinte, ci de frate mai mare. „Du-te şi plimbă-te cu copilul, supraveghează-!!" Venind în vizită, tatăl îşi distrează copilul, se plimbă cu el, dar în ochii mamei nu mai are aproape nici o responsabilitate. Şi este rău aşa.

Cel mai des, acest schimb de roluri este iniţiat chiar de femei, care îşi pun foştii soţi în condiţii foarte drastice de comunicare cu copii. Ele îşi lasă copilul cu aceştia doar pentru scurtă vreme - o oră, două, doar o dată sau de două ori pe săptămână şi numai pentru distracţie. Bărbaţilor li se refuză dreptul de a se preocupa în mod constant de copil, li se refuză dreptul de a se ocupa în mod serios de educaţia lui sau de dezvoltarea lui morală şi culturală.

Eu văd câteva cauze care duc aici. In primul rând, limitările drastice impuse comunicării între tată şi copil apar ca o variantă de „educare" a celui dintâi. In al doilea rând, înjosirea fostului soţ, care este obligat să respecte aceste reguli, satisface setea de răzbunare a femeii pentru părăsirea familiei de către acesta.

Merită numită şi o a treia cauză, în care ambele părţi sunt deopotrivă de vinovate: femeia părăsită de bărbat după ce a fost înşelată de acesta sau din pricina anumitor neajunsuri ale lui îşi pierde orice încredere în el - şi, bineînţeles, va vrea să-şi protejeze fiul sau fiica de cel pe care îl consideră purtător al unor însuşiri morale de proastă calitate.

- Care sunt regulile fundamentale pe care trebuie să respecte părinţii divorţaţi pentru a reduce la minimum efectele negative ale rupturii dintre ei asupra copiilor?

- Divorţul, destrămarea căsniciei este un fenomen nefiresc şi întristător. Atunci când dragostea sau ceea ce soţul şi soţia considerau a fi dragoste dispare, atât pentru cei doi, cât şi pentru copiii lor începe o perioadă de mari suferinţe. Nici un copil nu va fi fericit vreodată atunci când tatăl şi mama lui încetează să se mai iubească şi se despart. Lucrul acesta trebuie neapărat înţeles atunci când vă aflaţi în pragul divorţului, dar încă îl puteţi opri.

Dacă despărţirea soţilor a avut deja Ioc, este foarte important ca ei să evite confuziile conceptuale şi în idei, şi în cuvinte, şi în fapte. Divorţând, cei doi încetează să mai fie soţ şi soţie, însă nu trebuie uitat că pentru copil ei rămân mamă şi tată, rămân părinţi pentru totdeauna!

Unitatea celor doi soţi care se iubesc este întărită de noul om care vine pe lume, născându-se în urma căsăto-riei lor - şi dacă această căsătorie se destramă, iar părinţii îşi găsesc alţi tovarăşi de viaţă, ei nu încetează totuşi să fie mamă şi tată pentru copiii lor. în cazul acesta, dacă părinţii îşi dau seama de faptul că, deşi nu mai sunt soţi, rămân în continuare mamă şi tată, ei rămân aliaţi în problemele legate de educare a acestor copii. Nu contează cu care dintre soţi rămâne copilul, pentru viitorul lui tatăl şi mama sunt deopotrivă de responsabili.

Foarte des părinţii îşi dau foarte bine seama că copilul are neapărată nevoie să comunice cu tatăl sau mama care lipseşte din familie, dar nu înţeleg următorul lucru foarte important: pentru dezvoltarea normală, completă a copilului nu mai puţin important este ca părinţii să comunice între ei cu privire la copil. Tocmai asta numesc eu a fi aliaţi.
Părinţii divorţaţi cu simţul răspunderii, atunci când construiesc noua relaţie dintre ei în urma divorţului, se gândesc nu la sine, nu la propriile ambiţii, foloase, sentimente, ci la binele copiilor pe care îi au împreună. Ruptura completă a relaţiilor dintre părinţi, când aceştia încetează a fi aliaţi, se răsfrânge extrem de negativ asupra sănătăţii psihice a copilului, lucru care se manifestă prin comportamentul lui, prin tulburarea unor funcţii psihice cum ar fi atenţia, memoria, percepţia, comunicarea cu cei din jur.

Adeseori, părinţii divorţaţi îmi cer asistenţa tocmai pentru că descoperă modificări stranii sau negative în comportamentul copiilor lor. Cele mai răspândite acuze privesc neatenţia, lipsa de concentrare. Copilul este mereu închis în sine, nu-i aude şi nu-i observă pe cei din jur. Dacă se concentrează, poate să-şi facă tema în zece minute, dar dacă nu stai alături să-i dirijezi atenţia, va sta şi un ceas, şi două, şi se va uita în tavan, pe fereastră, se va gândi la ceva...

Această tulburare a atenţiei este urmare tocmai a stresului prin care copilul a trecut în condiţiile divorţului şi rupturii emoţionale dintre părinţii săi, pierderii unui om drag. Şi totuşi, nu toţi părinţii văd legătura dintre schimbările din comportamentul copilului şi divorţul lor. Ei se enervează pe copil, îl ceartă, îl târăsc pe la doctori, fără să se gândească absolut deloc să schimbe ceva în relaţia cu fostul soţ.

In realitate însă, copiii suferă foarte mult din pricina despărţirii părinţilor, şi dacă pentru foştii soţi ruptura poate fi un eveniment dorit, indispensabil şi primit cu un calm total, pentru copilul care vede cum se despart tatăl şi mama lui ea are o cu totul altă însemnătate, una îngrozitoare. Şi nu trebuie să credem că îl îngrijorează propria bunăstare, că se teme numai să piardă atenţia de care se bucura. Nu!

Un băiat de 12 ani, ai cărui părinţi, divorţaţi de mulţi ani, şi-au normalizat nu demult relaţiile, mi-a zis: „Da, acum mă simt normal, pentru că totul este în regulă. Comunic şi cu mama, şi cu tata, şi nu-l aştept nici pe unul, nici pe celălalt. Ştiu precis că vineri o s-o văd pe mama, iar luni o să mă ia tata. Şi atâta timp cât totul este normal, sunt liniştit. Nu îmi fac griji pentru ei." înţelegeţi, copilul a zis: „pentru ei"! Este un băiat foarte bun şi inteligent, şi la cei 12 ani ai săi este tot timpul tensionat, deoarece se teme că relaţiile acestea fragile dintre tatăl şi mama sa se vor strica, se vor rupe. Şi dacă tatăl şi mama vorbesc grosolan unul cu celălalt, se ceartă, el începe să se neliniştească. Neliniştea lui se manifestă prin refuzul de a învăţa, prin neatenţie, printr-un comportament haotic, prin agresivitate şi grosolănie care se manifestă faţă de cei din jur la şcoală. Tulburările acestea încep să se manifeste atunci când în relaţiile dintre el, mama lui şi tatăl lui au loc anumite conflicte sau atunci când consideră el că pot avea loc. Iar piatra de poticnire în aceste conflicte e chiar copilul. Intr-un fel, este o situaţie absurdă: copilul se teme de conflict în relaţiile dintre părinţi, dar uneori provoacă conflictele acestea chiar el.

- Mamele divorţate pun adeseori întrebarea: „De ce copilul se poartă rău după ce vine de la tatăl său, cine e vinovaţi"

- Probleme de acest gen pot apărea dacă mama şi tatăl nu pot ajunge la un acord, nu sunt aliaţi. Totuşi, copilul nu trebuie lipsit de comunicarea cu tatăl dintr-o asemenea cauză.

Adeseori copilul se poartă rău după ce se întoarce de la tatăl său pentru că la el s-a aflat în alte condiţii decât acasă, a avut alt regim al zilei. De exemplu, tatăl poate să-i permită copilului să se culce mai târziu, să se uite mai mult la televizor, poate să nu-l hrănească pe copil la timp ş.a.m.d. Fireşte, pe mamă o îngrijorează foarte tare faptul că, în consecinţă, copilul începe să fie capricios după ce se întoarce acasă.

Tatăl şi mama ar putea totuşi să cadă de acord ca acea zi a săptămânii pe care copilul o petrece la tatăl său să fie puţin altfel decât toate celelalte zile, şi tatăl trebuie să-i explice copilului că în ziua respectivă vor trăi după alt program decât cel obişnuit, dar că acest program nu reprezintă norma: pur şi simplu „ne vedem rar şi pot să-ţi permit asta, dar când te duci la mama trebuie să te porţi aşa cum spune mama."

- Dar asta nu va face ca la copil să se formeze un dublu standard? Vaputea el să ţină minte şi să înţeleagă ce şi când se poate, ce şi când nu se poate?

- Dacă părinţii se înţeleg între ei şi cu copilul, nu vor apărea nici un fel de conflicte. Chiar şi într-o familie obişnuită, completă, dacă părinţii au abordări diferite ale educaţiei copiilor, dacă unul dintre ei permite ceea ce celălalt interzice, copilul se trezeşte într-o situaţie foarte dificilă. Deseori el devine „vinovat" încălcând ba interdicţiile unui părinte, ba pe ale celuilalt, şi nu înţelege care reguli sunt cele mai bune dacă în situaţii absolut analoge unul dintre părinţi îl laudă, iar celălalt îi face chiar atunci observaţie sau îl pedepseşte, dacă unul permite, iar celălalt interzice. In asemenea situaţii, copiii îşi sesizează foarte clar avantajul şi devin neascultători, stârnind enervarea şi mânia părinţilor.

In atare împrejurări, copilului îi vine să spună tatălui său şi mamei sale: „Dragi părinţi! Eu v-aş asculta cu multă plăcere, însă vă rog să vă hotărâţi şi să cădeţi de acord ce anume e pentru mine bine şi ce e rău, iar până când vă veţi hotărî eu voi face aşa cum cred de cuviinţă!" Părinţii trebuie să fie foarte consecvenţi şi stabili în purtarea lor, în cerinţele pe care le au faţă de copil.

Din cauze lesne de înţeles, problema descrisă mai sus apare sau se acutizează în cazul divorţului părinţilor. în pofida ranchiunelor sau pretenţiilor pe care le au unul faţă de celălalt, părinţii trebuie să ajungă la un acord cu privire la anumite reguli şi abordări fundamentale ale educaţiei copilului.

In cazurile când nu se reuşeşte lucrul acesta, este neapărat necesar ca acela dintre părinţi căruia i-a fost încre dinţat copilul să-l poată lămuri că pentru el funcţionează acele reguli şi acele norme de comportament care sunt stabilite la ei în casă, iar celelalte legi, pe care le stabileşte în comunicarea cu copilul celălalt părinte, care a plecat din familie, se explică prin faptul că întâlnirile cu el sunt rare şi fiecare din ele reprezintă o sărbătoare, iar de sărbători pot fi încălcate întrucâtva regulile.

- Aţi întâlnit în practică şi cazuri când educarea copiilor de către părinţi divorţaţi să aihă loc cu tot atâta succes ca în familiile complete? Aţi putea să le daţi nişte sfaturi practice acelor părinţi divorţaţi care-şi iubesc copiii şi pentru fericirea lor sunt gata să aleagă cel mai potrivit model de educaţie pentru această situaţie şi să-l întrupeze în viaţă?

- In primul rând, amândoi părinţii, indiferent de felul cum s-a produs despărţirea lor şi cu ce au rămas după aceasta, trebuie să-şi controleze emoţiile şi să înţeleagă că, orice s-ar fi întâmplat, viaţa continuă. Copilul continuă să se dezvolte şi să crească în continuare, şi el nu poate şi nu trebuie să aştepte multă vreme până când relaţiile dintre părinţii săi despărţiţi se vor îmbunătăţi şi la aceştia va apărea dorinţa de a cădea de acord cu privire la educaţia lui. Copilul se dezvoltă văzând cu ochii. Este important să nu pierdem vremea şi să nu dăunăm, întrucât în dezvoltarea copilului există perioade sensibile, pe care dacă le pierzi este foarte greu să recuperezi.
în această situaţie, cel mai bine va fi dacă părintele care a plecat va lua asupra sa o parte din îndatoririle legate de îngrijirea zilnică a copilului şi le va îndeplini cu conştiinciozitate.

Când tatăl care a plecat o ajută în mod regulat pe mamă - de exemplu, îl duce pe copil la policlinică, grădiniţă sau şcoală, dacă în fiecare week-end îl duce pe copil la teatru sau la muzeu -, copilul va simţi, în pofida faptului că tata şi mama nu trăiesc împreună, că amândoi sunt alături de el. In această situaţie, îi va fi semnificativ mai uşor să suporte despărţirea lor.

In experienţa mea practică am cunoscut exemple pozitive în acest sens. Totuşi, în orice caz, chiar şi exemplele cele mai fericite care îmi vin în minte erau afectate de o gravă traumă emoţională pentru copil, traumă care este provocată de divorţ şi care, de regulă, continuă şi se dezvoltă în viaţa adultă. De obicei, este vorba de probleme legate de propria viaţă familială: dificultăţi în alegerea soţului (soţiei), indecizia în ce priveşte însurătoarea (măritişul), incapacitatea de a duce o viaţă familială normală.

Multe sunt şi celelalte probleme, multe sunt temerile şi complexele legate de amintirile din copilărie despre drama familială a părinţilor. Vreau să spun că şi dacă amândoi părinţii, după divorţ, îi acordă copilului un ocean de atenţie, tandreţe şi dragoste, chiar dacă ei s-au înţeles în mod serios şi detaliat să-l educe într-un mod coerent, despărţirea lor rămâne oricum un eveniment serios, care influenţează în continuare, la orice vârstă, viaţa copilului - şi lucrul acesta constituie un argument cu greutate în favoarea unei atitudini responsabile şi mature faţă de viaţa noastră de familie.

Există, totuşi, exemple relativ fericite. Imi amintesc de o situaţie în care mama le permite copiilor să meargă oricând la tatăl lor şi o respectă pe a doua lui soţie. La rândul său, aceasta îi iubeşte foarte mult pe copiii lui, îi răspunde primei lui soţii cu acelaşi respect, le face cadouri de fiecare sărbătoare copiilor şi mamei lor. Toţi aceşti oameni se înţeleg excelent şi trăiesc liniştit, fiecare cu viaţa sa.

Unul dintre copiii acestor părinţi divorţaţi, acum fată de 20 de ani, îmi spunea: „Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi întreţinut relaţii bune. Le sunt recunoscătoare mamei şi tatei pentru faptul că au păstrat asemenea relaţii calde. El poate veni la noi oricând în vizită, fără nici o problemă, şi mama poate trece pe la el la fel de liniştită, este binevenită la el în casă, şi suntem cu toţii apropiaţi."

- Probleme semnificative apar tocmai din cauza faptului că unul dintre părinţi sau amândoi îşi refac viaţa, şi atunci le vine foarte greu să se mai întâlnească. Pe lângă asta, poate apărea gelozia faţă de noua soţie (noul soţ) a fostului tovarăş de viaţă, cu care copilul comunică...

- Eu lucrez adeseori cu oameni care au probleme din această cauză. Acei părinţi divorţaţi care au reuşit să întreţină relaţii bune nu vin la mine din cauza copiilor. N-au de ce. Mulţi copii ai unor părinţi despărţiţi cresc împreună cu tatăl vitreg şi totodată se întâlnesc în mod regulat cu tatăl lor natural. Alături de părinţii „suplimentari" apar bunici „suplimentari", şi dacă toţi aceşti oameni se iubesc şi se respectă, copiii au posibilitatea de a comunica într-o atmosferă pozitivă cu toate rudele lor.

De regulă, în asemenea familii sănătoase nimeni nu ascunde nimic, nimeni nu-i explică până la saturaţie copilului nuanţele şi subtilităţile relaţiilor dintre „oamenii mari": atât adulţii, cât şi copii trăiesc în armonie, se întâlnesc în mod regulat, se adună pentru rezolvarea dificultăţilor şi de sărbători.

Exemplele de genul acesta sunt însă foarte puţine la număr. De regulă, cei ce s-au despărţit păstrează ranchiună unul împotriva celuilalt, rămân adversari, vrăjmaşi pentru multă vreme sau chiar pentru totdeauna, încearcă să-l atragă pe copil fiecare de partea sa, să-i capete sprijinul în conflictul dintre ei. Frecvente sunt situaţiile când femeile, păstrând ranchiună împotriva foştilor soţi, le spun tot felul de murdării despre ei copiilor, dar se întâmplă ca şi tatăl care a plecat să-şi „monteze" copilul împotriva propriei mame, cu care acesta locuieşte.

Copilul ajunge o armă în mâinile părinţilor, o armă cu care fiecare dintre aceştia încearcă să continue să-l rănească pe celălalt. Orbiţi de ură, înrăiţi de insuccesele personale, oamenii otrăvesc cu aceste sentimente meschine atât viaţa prezentă, cât şi pe cea viitoare a copiilor lor.

Iată o situaţie tipică: mama se desparte de tată deoarece acesta a căzut în patima băuturii. Au o fiică. Tatăl, să zicem, se însoară cu altă femeie, care îl tolerează aşa cum este, face copii cu ea şi uită de prima lui soţie. Totodată, el se întâlneşte cu fiica sa şi o iubeşte, dar întâlnirile acestea sunt rare, şi întrucât el are o nouă familie, nu poate să-şi ajute material fiica aşa cum o făcea înainte. Cea de-a doua soţie a tatălui şi fiica nu reuşesc să întreţină relaţii bune, şi de regulă nu întreţin nici un fel de relaţii. Tatăl şi fiica se întâlnesc pe „teritoriu neutru", numai ei doi. Iar femeia divorţată - lucru tipic pentru ţara noastră - nu reuşeşte să-şi refacă viaţa, îşi creşte şi educă fiica practic de una singură, şi păstrează o ranchiună neîmpăcată împotriva fostului soţ, adeseori plânge îndelung şi-i povesteşte fiicei ce nemernic a fost şi este tatăl ei.

Iar după aceea vin la mine nu mama şi nu tatăl, ci fiica lor, când devine adultă: în viaţa ei, furia inconştientă împotriva tatălui se manifestă prin neîmplinirea relaţiilor ei cu sexul opus. Această ranchiună a copilului împotriva tatălui, ranchiună pentru faptul că le-a părăsit pe ea şi pe mama ei, îşi pune mereu amprenta distructivă asupra relaţiilor ei cu bărbaţii. Pe reprezentanţii sexului opus îi percepe cu temere, aşteaptă de la ei din principiu o ticăloşie, rupe cu un sentiment de dispreţ şi ură relaţiile care sunt încă în faşă, aşteptând şi realizând repetarea destinului mamei sale.

- Dar ce le-aţi spune mamelor care pun întrebarea: „Dacă tatâl şi-a părăsit copilul, cum aş putea să compensez educaţia masculină, ce să fac pentru ca trauma despărţirii de tată şi lipsa participării lui masculine în viaţa copilului să fie cât mai redusă?"

- De spus cum se face asta este uşor. De făcut e cu mult mai greu. In primul rând, mama trebuie să-l ierte pe omul care a părăsit-o. Pur şi simplu să-l ierte şi să-i dea drumul, să se silească să renunţe la retrăirea constantă a rupturii. Lucrul acesta e foarte important nu doar pentru copil, ci şi pentru însăşi femeia părăsită, pentru sănătatea ei morală şi fizică.

Ofensele grave care nu sunt iertate vreme îndelungată îi provoacă enorme daune omului, fără să conteze dacă ofensele acestea sunt legate de nereuşitele din viaţa personală sau de vreun alt rău. Când omul ţine ranchiună împotriva celui care a plecat, care l-a părăsit, ranchiuna nu-l lasă să trăiască, îl trage la fund ca un pietroi. Şi copilul simte lucrul acesta, iar cel mai des poate vedea şi lacrimile mamei sale, poate auzi ce spune ea despre tatăl lui.

Dacă vin la mine femei părăsite cu copii, acestea trădează, de regulă, foarte rapid dispoziţii sufleteşti foarte periculoase atât pentru copil, cât şi pentru ele, chiar de la prima frază pe care o rostesc: „Copilul n-are tată, trăim singuri." Cuvintele acestea sunt rostite în mod curent şi sunt rostite de faţă cu copilul, şi eu înţeleg imediat prin ce trece femeia respectivă şi prin ce trece fiul sau fiica ei.

Concepţia potrivit căreia „dacă bărbatul pleacă din familie, din punctul nostru de vedere" (al mamei şi al copilului) „încetează să mai existe" străbate ca un fir roşu toată viaţa multor copii, otrăvindu-le anii copilăriei. Femeia părăsită, suferind crunt, prin plângerile sale, prin întristările sale influenţează încă din pruncie viaţa copilului, îi insuflă durere şi groază în faţa faptului că sunt singuri, durere şi groază în faţa trădării bărbatului.

Femeile părăsite cu copii merită o enormă compătimire, ele au dreptul să-şi exprime suferinţa, dar trebuie şi să îşi amintească de responsabilitatea pe care o au pentru destinul copiilor, trebuie să se străduie să le facă fericită copilăria, fără a justifica greutăţile vieţii doar prin faptul că bărbatul i-a părăsit.

Pe lângă asta, cum poate copilul, într-o atare situaţie, să-şi cinstească tatăl, potrivit poruncii creştine ? Căci s-a zis: să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta. Cum poţi să-ţi cinsteşti tatăl dacă din copilărie ţi se spune că nu ai tată?.. Asta în primul rând. In al doilea rând, copilului i se spune: „De vreme ce a putut să facă aşa ceva, nu îţi este tată." Rezultă nişte absurdităţi: excludem un om viu din memoria noastră, din însăşi realitatea în care trăim! Şi tot noi îi insuflam copilului sentimentul că este inferior fiindcă n-are tată, îi insuflam complexul ratatului, legat de faptul că n-a primit educaţia paternă!

Fiecare dintre noi răspunde pentru sine însuşi, pentru propria atitudine faţă de copil, pentru propriul comportament. Nu avem dreptul să răspundem pentru atitudinea faţă de copiii noştri şi pentru faptele altor oameni, inclusiv taţilor acestora.

Faptul că tatăl şi-a părăsit familia şi a încetat să comunice cu copilul este treaba lui personală, alegerea lui, hotărârea lui. Da, rău a făcut, s-a purtat mârşav, dar acesta nu este un motiv pentru a spori durerea pe care copilul o simte din pricina despărţirii de tatăl său aducându-i aminte zilnic de ea.

De vreme ce copilul a venit pe lume şi a trăit o vreme într-o familie completă înseamnă că în acea familie a existat între părinţi dragoste - şi întrucât a existat dragoste, ea nu trebuie desfiinţată în ochii copilului, nu trebuie distruse amintirile lui despre această dragoste şi nu trebuie să i se insufle copilului ură faţă de tatăl lui!

- Dacă copilul nu şi-a văzut niciodată tatăl, dar întreabă: „Unde e tata?", ce trebuie să ise răspundă?

- „Tata trăieşte altundeva" - bineînţeles, dacă este viu.

- „Dar de ce nu vine? Vreau să mă duc la el!" Cum să răspundem?

- In orice caz, ar fi de folos pentru copil să îşi vadă tatăl măcar în fotografii. Important este ca el să ştie că are tată, chiar dacă acesta nu este disponibil. Toate celelalte sunt chestiuni secundare. Relaţiile cu tatăl sunt importante, dar dacă copilul spune că el nu are deloc tatăl, se pierde în lumea asta.

In Rusia există tradiţia omenoasă de a inventa şi povesti copiilor părăsiţi legende cum că tatăl lor este un om foarte bun şi foarte puternic, care lucrează ori serveşte în armată undeva departe, îndeplinind o misiune socială importantă. De exemplu, în vremea Uniunii Sovietice lua naştere adeseori frumoasa legendă că tatăl este aviator şi a murit în război. Cu aceste imagini ale taţilor-eroi erau educaţi copiii, măcar că între timp „eroii" foarte adesea, se îmbătau liniştiţi cu prietenii în raionul vecin.

Bineînţeles, nu vă sfătuiesc să inventaţi asemenea istorii, deoarece copiii, crescând, înţeleg totul, şi adeseori descoperirea adevărului e pentru ei un şoc. Merită să reflectăm însă dacă nu cumva este mai bună chiar o asemenea născocire decât pustietatea neagră a lipsei tatălui, decât frazele despre „tatăl care ne-a părăsit, fiindcă nu are nevoie de noi", decât gândul permanent: „Nu am tată!"

- Dar în situaţiile când copilul îl cunoştea bine pe tată când a survenit despărţirea de el ce să facem ? Poate că a fost martor al scandalurilor dintre părinţi, al ieşirilor tatălui beat? Şi uite că acum copilul întreabă: „De ce s-a purtat tata atât de urât cu noi?"

- Trebuie să i se răspundă: „Aşa e el." Copilul trebuie învăţat să-şi accepte tatăl aşa cum este, dar nu trebuie învăţat să condamne şi să urască!

- Cum poate fi compensată la copil lipsa comunicării bărbăteşti cu tatăl, a educaţiei masculine?

- Este bine dacă în familie sunt fraţi, unchi, bunici. Aceştia pot compensa lipsa tatălui, însă nu trebuie să se străduie să se substituie lui, ci trebuie să joace propriile roluri mai deplin şi mai des în viaţa copilului.

„Eu sunt bunicul tău (unchiul tău), iar tatăl tău este tatăl tău; este aşa cum este, dar altul n-ai şi nu vei mai avea, scuză-mă. El ţi-a dat viaţă, şi trăieşti, slavă Domnului! El a făcut principalul: ţi-a dat viaţă. Iar cum se poartă cu tine e responsabilitatea lui personală."

Aici discuţia e foarte lungă şi delicată, în ea pot exista foarte multe variaţii diverse, în funcţie de atitudinea celor implicaţi. Eu plec de pe poziţia că există mama, şi există tatăl, şi există copilul. Şi pentru copil sunt importanţi ambii părinţi. Oricât de rău ar fi tatăl - criminal, se poartă rău, alcoolic, beţiv -, nu încetează să fie tată. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mamă. Şi această atitudine faţă de tată şi mamă trebuie păstrată în orice caz, trebuie păstrată ideea că tata este Tata, iar mama este Mama. La întrebările copilului despre tatăl (mama) lui trebuie să se răspundă fără răutate, fără ură faţă de acesta (aceasta), cel mai bine cu un accent de respect: fie de bine, fie deloc.

- Copiii trebuie iniţiaţi in amănuntele împrejurărilor care au dus la divorţ? I se poate spune copilului, când va ajunge la adolescenţă, cum şi de ce tatăl şi mama lui s-au despărţit, sau consideraţi că nu este necesar?

- Dacă mama va începe să explice: „înţelegi, ne-am despărţit fiindcă tatăl tău nu avea bani, câştiga puţin, nu putea să ne întreţină ca lumea", sau: „Mă săturasem de el", sau dacă tatăl - dacă comunică cu copilul - va începe să îi explice: „M-am îndrăgostit de altă femeie, pe mama ta nu o mai iubeam, că e aşa şi pe dincolo..." oricum o întoarcem reiege că unul dintre părinţi va fi în ochii copilului mai rău decât celălalt.

Intr-o asemenea situaţie se întâmplă ca acesta să ia vina asupra sa: „Am fost aşa de rău, că n-au putut să trăiască mai departe împreună." Şi trăieşte cu această vină. Nu este admisibil să vezi în copil un prieten adult: aceasta este una dintre legile pedagogiei de calitate. Chiar şi după ce copilul s-a făcut mare, nu trebuie să încercaţi să-l forţaţi să împărtăşească punctul vostru de vedere adult şi subiectiv asupra dramei lui familiale.

- Dar dacă el caută din proprie iniţiativă cauzele celor petrecute ? Ce sâ-i răspundem ?

- Copilul încearcă să înţeleagă ce vină are el pentru faptul că tatăl şi mama lui nu sunt împreună. „Tu nu eşti vinovat(ă). Eu şi tata am hotărât să trăim separat, dar el va rămâne tatăl tău întotdeauna, va veni pe la noi, chiar dacă nu va trăi cu noi. Iar eu sunt mama ta, voi fi întotdeauna cu tine." In copil trebuie păstrat şi întărit sentimentul securităţii, el trebuie să creadă: „Totul va fi bine; cu toate că vine rar, oricum ai tată." Plecarea părintelui din familie este pentru copil ceva asemănător morţii. Este o nenorocire. Şi orice nenorocire trebuie depăşită, trebuie să te adaptezi la noile condiţii şi să trăieşti mai departe.

- Cum trebuie să se poarte părinţii cu copilul după divorţ? Altfel, sau în această privinţă nu trebuie să se schimbe nimic?

- Din experienţa mea practică pot să spun că atitudinea părinţilor faţă de copil oricum se schimbă imediat. Am spus şi înainte că adeseori tatăl devine pentru copil un frate mai mare - îl ia numai la plimbare, îi acordă ceva timp, nu prea mult, pe care îl petrece împreună cu el odihnindu-se şi distrându-se. Uneori şi asta se întâmplă rar. Pe când mama începe imediat să-l ocrotească şi mai mult pe copil, să-l exaspereze cu continua ei atenţie, cu întrebările de genul: „Nu ţi-e foame? N-ai obosit? Vrei ceva?", ca el să nu se simtă nebăgat în seamă. Sau, dimpotrivă, copilul rămâne orfan cu părinţi în viaţă, care sunt cufundaţi în trăirile lor.

SVETLANA ŞVEŢOVA, PSIHOLOG
Divortul, cum il prevenim, cum il depasim; Editura Sophia

Cumpara cartea "Divortul, cum il prevenim, cum il depasim"

04 Februarie 2016

Vizualizari: 1584

Voteaza:

In educarea copiilor parintii divortati trebuie sa ramana aliati 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE