Indrumarea duhovniceasca

Indrumarea duhovniceasca Mareste imaginea.

Nu reguli, ci persoane
Ceea ce contează cel mai mult în viaţa creştinului nu sunt regulile, ci persoana. Trebuie să înţelegem îndrumarea duhovnicească tocmai din această perspectivă. Ea înseamnă asumarea personală a Evangheliei. Evanghelia nu trebuie interpretată conform unor termeni ficşi şi abstracţi, ca un cod juridic, ca un set de reguli morale.

Dimpotrivă, Evanghelia este Vestea cea Bună a mântuirii în Hristos; iar acest mesaj al Veştii Bune este comunicat fiecăruia dintre noi într-un mod unic şi nemijlocit, direct şi personal. Dumnezeu nu vorbeşte omenirii într-o manieră detaşată, îngrămădindu-i pe toţi într-un întreg vast şi neselectiv. El grăieşte către fiecare dintre noi într-un mod distinct, faţă către faţă şi inimă către inimă. Fiecare persoană este unică şi irepetabilă, şi prin urmare Vestea Bună este comunicată fiecăruia într-un mod unic şi irepetabil.

Tocmai acest caracter unic al fiecărei persoane este respectat şi îmbogăţit în tradiţia ortodoxă a îndrumării duhovniceşti. Un cod de reguli morale oferă aceleaşi recomandări tuturor. Dar ceea ce are de oferit abba sau amma - părintele sau maica duhovnicească - nu este un set de reguli inflexibile, ci o relaţie personală. In lăuntrul acestei relaţii personale este loc pentru o varietate inepuizabilă. Adevărul invariabil al credinţei creştine este transmis fiecăruia în forma particulară prin care fiecare om poate să-l audă. Părinţii şi maicile duhovniceşti sunt, desigur, constanţi şi sinceri în mărturia lor. Ei nu sunt oportunişti sau firi cameleonice. Totuşi, în acelaşi timp, ei îşi adaptează povăţuirea în funcţie de situaţiile particulare ale fiilor lor duhovniceşti. Mama sau tatăl în Hristos este, prin urmare, păzitorul libertăţii evanghelice.

Compasiunea şi împreună-pătimirea
Pentru a explica mai bine de ce îndrumătorul duhovnicesc nu oferă reguli şi prescripţii, ci o relaţie personală, să ne folosim de trei descrieri reprezentative ale Bătrânului - Gheronda sau Stareţ. Mai întâi, în Gerontikon sau Pateric/Zicerile Părinţilor Deşertului se spune că un anumit pustnic „era plin de dragoste şi de aceea mulţi veneau la el"1. Miezul problemei se află aici, exprimat în cel mai simplu mod posibil. Relaţia personală dintre abba şi ucenic este întemeiată pe iubire.

In al doilea rând, caracterul acestei relaţii care îmbrăţişează întreaga realitate este rezumată de Feodor Dostoievski într-o propoziţie din capodopera sa Fraţii Karamazov: „Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta"2.

In al treilea rând, această relaţie care îmbrăţişează totul trece dincolo de mormânt în viaţa veşnică. Sfântul Serafim de Sarov a poruncit ca pe mormântul său să fie scrise următoarele cuvinte, pentru folosul copiilor săi duhovniceşti:

Atunci când nu voi mai fi, vino la mormântul meu; cu cât mai des, cu atât mai bine. Indiferent de ceea ce-ţi îngreunează sufletul, indiferent de ce ţi se întâmplă, indiferent de ce întristări se abat asupra ta, vino la mine ca şi cum aş fi în viaţă şi, îngenunchind, aruncă-ţi întreaga amărăciune pe mormântul meu. Spune-mi totul, iar eu te voi asculta şi întreaga mâhnire va pleca de la tine. Aşa cum vorbeşti cu mine în viaţă fiind, aşa să faci şi atunci. Fiindcă eu sunt viu pentru tine şi voi fi pentru totdeauna3.

Sfântul Ioan (Maximovici) de San Francisco a vorbit în termeni asemănători către unul dintre fiii săi duhovniceşti într-un vis: „Deşi am murit, totuşi sunt viu".

Din aceste pasaje putem discerne care sunt trăsăturile esenţiale ale îndrumătorului duhovnicesc. Prima şi cea mai importantă însuşire este iubirea smerită, compasiunea vie şi mereu-arzândă. Această compasiune implică o dublă deschidere, faţă de Duhul Sfânt pe de-o parte, şi faţă de întreaga omenire, pe de altă parte. îndrumătorul duhovnicesc este un purtător de povară şi un împreună-pătimitor care îşi asumă nefericirile şi bucuriile celorlalţi. El trăieşte deplin cele două îndemnuri ale Sfântului Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2); „şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună" (I Corinteni 12, 26). Astfel, părintele sau maica în Dumnezeu exemplifică în esenţă ceea ce poetul-teolog anglican Charles Williams desemna prin cuvintele „calea dăruirii reciproce", sau „iubirea substituită"; cu alte cuvinte, este vorba de taina împreună-moştenirii. Toate aceste sunt bine exprimate în termenul celtic pentru îndrumător duhovnicesc, amchara, „prieten de suflet".

Tăcerea creatoare
După ce am citit toate aceste afirmaţii despre îndrumătorul duhovnicesc, am putea fi la fel de bine tentaţi să răspundem: „Duhovnicia este ceva mult prea înalt pentru mine, cel nevrednic. Nu aş putea nici măcar să mă gândesc la o asemenea vocaţie". Dar să nu ne grăbim să ajungem la o asemenea concluzie. Duhul Sfânt îi alege pe oamenii la care nici măcar nu te gândeşti. Dumnezeu a putut grăi prin asina lui Valaam (Numerii 22,28). Să ne amintim şi că atunci când o persoană devine povăţuitor duhovnicesc, iniţiativa aproape întotdeauna vine de la ceilalţi. Gheronda sau Stareţul nu iese în faţă, spunând: „Iată-mă! Vino după mine. Eu am răspunsurile şi te voi ajuta". Dimpotrivă, de obicei, alţi oameni îi dezvăluie părintelui duhovnicesc vocaţia la care Hristos îl cheamă. Vedem aceasta în Viaţa Sfântului Antonie din Egipt, scrisă de prietenul său, Sfântul Atanasie. Antonie se retrăsese în pustia deşertului şi se zăvorâse într-o cetate dărâmată, fără a se gândi la îndrumarea şi învăţarea altora. Prietenii săi au fost cei care, în cele din urmă, l-au căutat şi au dărâmat intrarea în clădirea în care Antonie se zăvorâse. Dacă a devenit ulterior „un medic dăruit de Dumnezeu Egiptului", după cuvintele Sfântului Atanasie4, aceasta se datorează faptului că alţii au luat calea sălbaticului deşert şi l-au implorat să le fie povăţuitor.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Sfântul Serafim de Sarov. Când oamenii au încercat să-l viziteze în timp ce sihăstrea în pădure, el a refuzat să stea de vorbă cu ei. De asemenea, când s-a zăvorât într-o chilie din mănăstire, la început, nu a primit pe nimeni şi nu a vorbit cu nimeni. Ulterior, presat constant de ceilalţi, şi-a mai dezlegat din asprimea rânduielii şi a început să primească vizitatori, însă la început îi asculta doar în tăcere şi se ruga pentru ei, fără a le da vreun sfat. Abia spre sfârşitul vieţii, şi-a asumat deplin misiunea apostolică de Stareţ. Din viaţa Sfântului Serafim se vede foarte clar că iniţiativa a venit din partea celorlalţi.

Merită reţinut faptul că, iniţial, Sfântul Serafim îi asculta pe ceilalţi fără să le vorbească efectiv. Cu toţii îl putem imita în această privinţă. Poate că ni se pare că Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu darul sfătuirii şi al povăţuirii, dar fiecare dintre noi poate încerca să fie un bun ascultător. Adesea ceilalţi sunt mai ajutaţi de tăcerea noastră creatoare decât de elocinţa noastră oratorică. Importanţa ascultării mi-a fost dezvăluită într-o modalitate frapantă în primii mei ani de slujire preoţească. La sfârşitul anilor 1960, obişnuiam să vizitez în mod regulat o mănăstire din centrul Franţei. Intr-o sâmbătă seară, după slujba de priveghere - care a durat aproape trei ore - un mirean rus în vârstă, un pensionar ce vizita mănăstirea, s-a apropiat de mine ca să se spovedească. Pătimise ani lungi de temniţă în Rusia, soţia şi copiii săi fuseseră ucişi
şi pierduse totul. Subiectul principal al spovedaniei sale era faptul că inima îi era plină de amărăciune: tânjea să-i ierte pe cei care-l făcuseră să sufere atât de mult, pe el şi pe cei pe care-i iubise, dar nu putea. Spovedania a continuat pe tema asta timp de patruzeci şi cinci de minute. După ce a terminat de mărturisit, am încercat să-i ofer câteva cuvinte de îmbărbătare şi nădejde, şi i-am citit rugăciunea de dezlegare.

Sâmbăta următoare, după priveghere, a venit din nou să se spovedească şi a început să-mi grăiască aceleaşi lucruri, chiar mai amănunţit. Eram obosit şi flămând şi astfel am devenit tot mai neliniştit. „Toate acestea mi le-ai spus sâmbăta trecută", i-am spus. „Nu e nevoie să mi le spui din nou". El însă a răspuns mânios. „Preotule!", a strigat, „să taci! Eu sunt cel ce vorbeşte acum. Iar tu -taci!" Prin urmare, l-am lăsat să termine. După ce i-am spus ce am găsit mai potrivit atunci să-i spun, i-am citit din nou rugăciunea de dezlegare.

Insă povestea nu s-a terminat aici. Câteva zile mai târziu, a murit. Nu a mai putut să se mai spovedească din nou. Indoita sa mărturisire la mine fusese ultima din viaţa sa pământească.

Această întâmplare m-a învăţat importanţa actului de a asculta.

KALLISTOS WARE

Fragment din cartea Indrumarea duhovniceasca in Muntele Athos, Editura Sophia

Cumpara cartea "Indrumarea duhovniceasca in Muntele Athos"

1 Apophthegmata Patrum, colecţia alfabetică, Pimen 8 (PG 65: 321C) [Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică, traducere, introducere şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 265].
2 Brothers Karamazov, tr. Richard Pevear şi Larissa Volokhon-sky (New York: Vintage Classics, 1991), p. 27 [F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, voi. 1, traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isa-bella Dumbravă, Editura Rao, Bucureşti, 1997, p. 48].
3 Archimandrite Lazarus (Moore), An Extraordinari/ Peace: St. Seraphim, Flame of Sarov (Port Townsend, WA: Anaphora Press, 2009), P-278 (traducere adaptată).
4 Sfântul Atanasie al Alexandriei, Viaţa lui Antonie 87 [Traducerea Părintelui Stăniloae nu pare exactă: „Era dăruit de Dumnezeu în întregime Egiptului ca un doftor", în Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în Scrieri II, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 241].
 

03 Octombrie 2016

Vizualizari: 867

Voteaza:

Indrumarea duhovniceasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE