Duhul iubirii de stăpânire se află în sufletul fiecăruia dintre noi. Este pruncul mândriei, care chiar el conduce către o şi mai mare mândrie. Oricine doreşte să stăpânească: nu numai cei ce stau în posturi înalte, de răspundere, ci şi oamenii obişnuiţi. Oare cel mai adesea într-o casă nu în această privinţă sunt gâlcevile - cine să stăpânească: bărbatul ori femeia, nora ori soacra, fiul ori tatăl? Câte bătălii şi lupte de prisos naşte iubirea de stăpânire! Câtă zdrobire pricinuieşte ea!

Care sunt foloasele ei? Intărâtările în mândrie, impunerea voii noastre pline de tiranie, supărările reciproce, pennanentele altercaţii, sfădirile aspre, cârtirea, ura, vrajba şi altele. Şi care sunt jertfele? Care sunt morţii de pe câmpul de bătălie? Acestea sunt, vai!, virtuţile noastre: blândeţea, smerenia, răbdarea, bunătatea, dragostea, preţuirea reciprocă şi în cele din urmă propriile noastre suflete.

Dacă, prin iubirea de stăpânire, acelea pe care le jertfim sunt virtuţile, şi ceea ce dobândim sunt diferite vicii, de ce atunci să năzuim spre iubirea de stăpânire? Să ne întrecem în îngăduinţă, după cuvintele Sfantului Apostol Pavel: Ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi (Filip. 2, 3). In cinste, unii altora daţi-vă întâietate (Rom. 12, 10). Nora să fie îngăduitoare cu soacra, fiul cu tatăl, soţia cu soţul, cu atât mai mult, întrucât s-a spus: Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului (Efes. 5, 22). In general, legea creştinească este de a ne supune unul altuia întru frica de Dumnezeu (vezi Efes. 5, 21). Dacă vom proceda aşa, vom jertfi mândria, pentru a căpăta smerenia, vom azvârli de la noi reaua îndârjire, spre a dobândi blândeţea şi înţelegerea. Vom izgoni duhul discordiei, ca să stăpânească pacea.

Dacă însă în conflictul dintre doi oameni, unul dintre ei, deşi nedrept, este fenn şi nu cedează? Atunci cel mai înţelept să cedeze! Mai puternic este acela care cedează, şi nu acela care îşi impune brutal voia lui. Desigur, aici este vorba de cedările în relaţiile vieţii, şi nu de acelea în chestiunile de credinţă, unde nu este îngăduită cedarea, pentru că o astfel de cedare nelalocul ei conduce către pierzătoarea abatere de la Dumnezeu. Acela care este îngăduitor în lucrurile vieţii şi-şi păzeşte prin aceasta cumpăna blândeţii lui arată tărie în cele privitoare la duhul creştinismului, în timp ce acela care-şi impune voia sa se arată deosebit de slab în virtute şi biruit în slăbiciunea lui de a stăpâni. Rezultatele duhovniceşti demonstrează că biruinţa este de partea celui care cedează.

Am auzit de o întâmplare cu o noră şi o soacră, care în fiecare zi se certau pentru ceva, şi că amândouă arătau o iubire de stăpânire neînfrântă. Chiar şi cele mai mici fleacuri provocau ceartă. Fiecare dorea să o ţină pe a ei. Şi pentru că niciuna nu ceda, atmosfera se încingea într-atâta, că doar un singur cuvânt nevinovat spus era îndeajuns ca să aprindă incendiul sfă- dirii. Niciun lucru important nu mai aveau de făcut. întrebarea înclina spre următorul fapt: care să învingă? Spălatul, gătitul, curăţenia, invitarea ori neinvitarea de oaspeţi şi diferite alte asemenea fleacuri de zi cu zi le provocau mari discordii, în vâlvătaia cărora erau înghiţite cele două suflete.

Soacra era o femeie credincioasă şi mergea la biserică. Din cuvântul lui Dumnezeu şi din predici ea ştia ce mare păcat reprezintă răutatea, vrajba şi neîmpăcarea. Ea însăşi constatase că o piatră grea îi apăsa pe inimă. Nemaiputând să suporte acest iad în casa ei. a mers pentru sfat la un mare duhovnic. Acesta era un foarte înţelept stareţ. Femeia i s-a plâns de durerea ei, spunându-i că viaţa lor a devenit aproape de nesuportat, că nora ei este o viperă, tăcând toate pe dos. „Iată - a încheiat ea se aproprie Postul Mare, eu vreau să mă împărtăşesc, însă din pricina vrajbei cu nora mea nu reuşesc!”

Stareţul a ascultat-o şi i-a spus blând: „Tu va trebui ca în tot timpul Postului Mare să posteşti şi cu osârdie să te rogi lui Dumnezeu pentru îndreptarea lucrurilor în casa voastră. Până atunci eşti oprită de la Sfânta împărtăşanie, până când te împaci cu nora ta. Eşti oprită pentru un an de zile. Dacă mă asculţi, cu ajutorul lui Dumnezeu toate se vor îndrepta, chiar dacă acum lucrul pare cu neputinţă. Eu ştiu o buruiană de leac, care te va ajuta foarte mult. Aceasta este destul de amară, însă toţi care au luat-o au primit vindecare!” - „Dar eu, părinte, nu sunt bolnavă, nu am nevoie de plante de leac. Pe mine sufletul mă doare. Daţi-mi un leac pentru suflet!” „Ah, tu nu mă înţelegi! Eu pentru suflet îţi dau această iarbă de leac. Ea nu se culege din livezi, ci se ia din Evanghelie! Este foarte amară, însă acţionează cu mare putere. Aceasta îţi va părea de nesuportat la început, însă mai târziu, dacă te vei obişnui să o iei regulat, îţi va deveni cu totul plăcută. Eşti însă tu gata să o încerci?” „Da, părinte! La noi e un asemenea iad, că orice altă amărăciune aş suporta, numai şi numai să mă izbăvesc de infernul din casă!” „Bine atunci! - a încheiat duhovnicul. Iţi voi da ţie această iarbă duhovnicească de leac. Ea se numeşte îngăduinţa şi răbdarea! Orice îţi va zice nora ta, rabdă! Orice îţi va impune, fii îngăduitoare! Poţi să fii mai înţeleaptă, însă tu cedează! Ai grijă totuşi să nu procedezi aşa doar din timp în timp, ci în fiecare zi, rugându-te lui Dumnezeu, ca El să-ţi ajute în îngăduinţă şi răbdare. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu vei putea să rabzi. Dacă te vei uni însă cu Dumnezeu prin rugăciune, El îţi va trimite puteri. Deşi mai în vârstă, te vei deprinde să cedezi. Iar îngăduinţa şi răbdarea vor izgoni pe cel rău din casa voastră. Tu singură vei vedea ce rezultate va da această iarbă de leac!”

Femeia a plecat cu hotărârea puternică de a pune în aplicare sfatul preotului. Chiar din acea zi nora a aflat însă un motiv de a o ocări pe soacra ei. Insă aceasta a strâns din dinţi, a tăcut şi a înghiţit jignirea. Iarba de leac i-a devenit foarte amară. Ziua următoare au avut din nou motiv de ciocnire. Nora s-a înfuriat, iar soacra a tăcut şi, tainic, în sufletul ei se ruga pentru ajutor de Sus. Aşa au trecut zilele şi săptămânile una după aha, cu atacuri şi ocări dintr-o parte, şi răbdare şi îngăduinţă din cealaltă. Când lucrul îi impunea soacrei să-i propună ceva anume norei, aceasta, după vechiul obicei, izbucnea în împotriviri; însă soacra înghiţea toate şi o îngăduia. Duminica ea mergea regulat la biserică, trecea numele nurorii sale la Proscomidie, spre a fi pomenită de sănătate şi pentru înţelepţire, iar acasă răbda şi o îngăduia, se ruga lui Dumnezeu şi tăcea, şi astfel preîntâmpina certurile straşnice care mai înainte erau un lucru obişnuit.

Nora nu putea să nu observe schimbarea soacrei sale. La început, se înciuda pe ea şi îşi spunea: „Iar se pune vrăjitoarea asta să tacă buştean!” Apoi a început să-i întâmpine tăcerea cu indiferenţă. După alte câteva luni, indiferenţa s-a prefăcut într-un fel de cedare şi într-o oarecare îngăduinţă. Harul lucra asupra celor două suflete. în acest chip s-a scurs tot anul.

Se apropia din nou Postul Mare. Soacra dorea mult să se spovedească şi să se împărtăşească. Ea a mers din nou la duhovnicul ei, ca să-şi spună păcatele şi să primească iertare şi sfat. După ce i-a povestit că atmosfera din casă s-a îmblânzit pe deplin, ea a întrebat ce să mai facă de acum înainte. Preotul i-a spus: „Duminica aceasta este lăsatul secului de brânză. Toţi se împacă. Tu, chiar dacă eşti mai în vârstă, mergi la nora ta şi cere-i iertare! Atât de mult aţi greşit una faţă de cealaltă, că trebuie neapărat să vă împăcaţi. Ca să se întâmple această împăcare, tu mai întâi roagă-te fierbinte lui Dumnezeu, ca El să deschidă inima împietrită a nurorii tale şi să verse în ea o picătură din mirul milostivirii Sale. Duminica următoare - Duminica Ortodoxiei - poţi să te împărtăşeşti!”

A venit Duminica iertării. Soacra simţea o mare luptă în inima ei. Cum să ceară ea iertare? Că doar era mai în vârstă. Şi dacă nora îi va întoarce spatele? Dacă o va lua în râs şi o va izgoni? „Doamne, ajută-mă!” - a început ea să se roage ea fierbinte. După ce a spus de mai multe ori rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...”, s-a închinat şi a bătut la uşa nurorii sale. A aflat-o singură, s-a îndreptat către ea şi i-a spus: „Fiică, iartă-mă! Acum toţi îşi dau iertare, haide să ne împăcăm şi noi!” Nora a sărit, a întins mâna şi a simţit că ceva în ea s-a rupt. „Iartă-mă şi tu, maica, eu sunt mai vinovată!” Şi cele două s-au îmbrăţişat şi s-au împăcat. De atunci au trăit ca o mamă cu fiica ei. Diavolul care le făcuse să se certe mai înainte a fugit departe, biruit de puterea smereniei. Iarba de leac a răbdării şi cedarea au dat roade pline de dulceaţă. Soacra a înţeles ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Lc. 21, 19).

Din viaţa Sfintei Monica, mama Fericitului Augustin, cunoaştem că ea a fost căsătorită cu un păgân, un om foarte aspru şi mânios. Din cele mai mărunte motive, acela izbucnea şi se năpustea spre nevinovata lui soţie. Ea putea la fiecare asemenea întâmplare să-şi găsească îndreptăţire împotriva falselor lui învinuiri, însă a ales să tacă şi să se roage lui Dumnezeu. Când îl vedea liniştit, ea îi explica blând pricina pentru care soţul s-a mâniat şi îl liniştea. Atunci acesta îşi dădea seama cât era de nedrept cu soţia lui, cât îl întrecea ea prin bunele ei însuşiri, mai cu seamă prin răbdarea şi smerenia ei, şi astfel o aprecia şi mai mult. Cu trecerea timpului, a fost câştigat pe deplin de îngăduinţa şi dăruirea ei, încât Ia sfârşitul vieţii el s-a lăsat de păgânism şi a devenit creştin.

Mare înţelepciune se ascunde în îngăduinţă! Cel ce poate să cedeze, acela poate să şi biruiască. Iar cel ce doreşte ca repede să-şi impună părerea sa şi în împotrivirea către alţii aruncă grele ofense şi ameninţări, acela nu poate să biruie, pentru că este slab în răbdare şi în înţelepciune. Multă dreptate are Sfântul Grigorie Teologul când spune: „Cel ce are înţelepciune să se pregătească bine (prin rugăciune) şi să se înfrâneze în a nu răspunde provocărilor, adică cel ce poate liniştit (răbdător) să suporte să fie biruit, doar acela poate să biruie. Oare acela care nu este în stare să suporte cu blândeţe doar un singur cuvânt neplăcut va fi de acord să suporte cu fapta o mai mare vrăjmăşie, de care atârnă biruinţa? Iată unde se află puterea şi biruinţa smereniei!”

Sfinţii au fost oameni de o neobişnuită lepădare de sine, smeriţi şi neiubitori de stăpânire. Tocmai pentru aceasta însă au avut mare putere hari- că asupra oamenilor. Iubitorii de stăpânire îi înstrăinează de obicei pe alţii de ei. Prizonieri ai patimii iubirii de stăpânire, ei irită iubirea de stăpânire a altora şi astfel pierd posibilitatea vreunei influenţe asupra lor. Cel ce a pierdut puterea asupra propriului suflet cum ar putea să stăpânească asupra altora? Nu căuta puterea, şi Dumnezeu ţi-o va da; stăpâneşte asupra păcatelor şi patimilor tale, iar când va veni vremea, îţi va da El putere şi asupra semenilor tăi, spre folosul lor.

Sfinţii Apostoli s-au lepădat de toate cele pământeşti pentru Hristos. Ei au dispreţuit toată bogăţia, toată comoditatea, precum şi cea mai elementară stăpânire, pe care o au chiar şi cei mai obişnuiţi oameni (vezi I Cor. 9, 4-12). Şi ce au pierdut prin aceasta? Nimic! Dimpotrivă, au câştigat toate! Sfântul Apostol Petru I-a spus Mântuitorului în numele celorlalţi Apostoli: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? Domnul i-a răspuns: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii (adică la cea de a Doua Venire a lui Hristos), când Fiu! Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cete douăsprezece seminţii ale lui Israel! (Mt. 19, 27-28) Cei ce s-au lepădat de stăpânire primesc de la Dumnezeu cea mai mare stăpânire.

Astfel sc întâmplă deci cu aceia care se leapădă de putere, însă nu şi cu cei care jinduiesc după putere, mai ales dacă este vorba de stăpânire duhovnicească. Sfinţii Apostoli au fost aleşi ca întâi-stătători ai Bisericii şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1), fără să năzuiască spre o asemenea înaltă cinste. Deci priveau la înalta lor chemare cu o teamă sfântă şi nu s-au ispitit de dreptul încredinţat lor, ci cu cutremurare cugetau la datoriile şi înalta răspundere încredinţate lor în acest cin. Ei niciodată nu au căutat folosul propriu, ci folosul altora, şi au însetat după mântuirea tuturor (vezi I Cor. 10, 24, 33).

Urmaşii direcţi ai Apostolilor sunt episcopii. Aceştia au primit, prin punerea mâinilor, întreaga putere harică de a conduce Biserica lui Hristos, de a hirotoni preoţi, pe succesorii lor, de a săvârşi Sfintele Taine, de a propovădui dreapta credinţă şi de a conduce sufletele încredinţate către mântuire. Chemarea episcopilor oferă din destul înaltă stăpânire. însă le aduce şi înfricoşătoare datorii şi responsabilităţi. Având în vedere nu ispitirile stăpânirii, ci nevoinţa îndatoririlor legate de aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie: De pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte! (I Tim. 3, 1)

Cercetând cuvintele de mai sus, Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, spune: „Lăudând această dorinţă, Apostolul arată îndată şi partea ei primejdioasă, adăugând cuvintelor sale şi unnătoarele: Se cuvine dar ca episcopul să fie fără de prihană (1 Tim. 3, 2)”, adică îi este necesară pentru treapta cinului său desăvârşirea, ca să fie prin pilda sa un model pentru credincioşi (vezi I Tim. 4, 12). La aceasta, Sfântul Grigorie Dialogul aminteşte de timpul când s-au spus cuvintele despre dorirea de bună voie a episcopiei - de timpul înfricoşat al prigoanei. „Trebuie să remarcăm - scrie el - că Apostolul vorbeşte astfel într-o vreme când orice întâi-stătător al Bisericii devenea primul jertfa a muceniciei. înseamnă că atunci a fost de lăudat să doreşti episcopia, tocmai pentru faptul că în ea era unită vădita primejdie să fii supus la cele mai grele suferinţe. Fiecare în sine însuşi poate să judece cu nepărtinire dacă dorinţa lui de episcopie are vreo legătură cu adevărata episcopie, ori dacă el priveşte această chemare ca mijloc de a ajunge la cinstire şi la slavă. Slujirea episcopală este o sfântă slujire, însă nu numai că nu o iubeşte, ci chiar deloc nu-i înţelege sfinţenia sa acela care visează la înălţimea cinului şi este încântat în taină de gândul că alţii se vor pleca lui. El, în întregime cuprins de iubirea de slavă şi de încântarea abundenţei câştigului, se gândeşte în prunul rând nu la greutatea trudei întâistătâtorului, ci la răsfăţul şi luxul din mijlocul belşugului bunurilor pământeşti. Un astfel de om caută bunurile lumeşti în această chemare, faţă de care ar fi dator să dezrădăcineze orice ataşament. Se înţelege că el a ales cea mai smerită slujire ea mijloc dc satisfacere a mândriei sale... înăuntru nu va fi astfel cum se arată pe dinafară: din el nu poate să iasă păstorul oilor

lui Hristos, ci fur şi tâlhar, care, sub acoperişul hainei păstoreşti, asemenea lupului, fură şi împrăştie turma.” (vezi In 10, 1, 12)

Dar, întărind toate acestea, Sfântul Grigoric nu doreşte să îndepărteze de la cea mai înaltă slujire păstorească pe cei ce o merită, pe care însuşi Dumnezeu, după un chip ori altul, îi cheamă. Iată cum îşi continuă el cuvântul său: „Acela care este dăruit cu daruri binecuvântate, însă se leapădă hotărât de chemarea lui, să aibă grijă să nu cadă sub osândă, pentru că îşi ascunde talantul lui în pământ (vezi Mt. 25, 15-30), iar acela care nu numai că nu are calităţi bune de a conduce, însă este şi plin de slăbiciuni şi, în ciuda acestora, năzuieşte spre stăpânire, să nu uite că prin pilda smintelii sale poate să se facă piedică semenilor săi în a dobândi împărăţia cerurilor, asemenea fariseilor, care nici ei înşişi nu intrau în ea, dar şi altora li se puneau de-a curmezişul căii (vezi Mt. 23, 13).

Prin urmare, pentru îndatorirea păstorească şi arhipăstorească, trebuie să fie aşezaţi ca o pildă vie pentru păstoriţi şi supuşi numai acei bărbaţi care, după ce au murit oricăror patimi pământeşti, trăiesc doar în duhul şi care s-au lepădat de toată grija bunurilor lumeşti şi care nu se tem de niciun necaz, ci cugetă doar la bunurile lăuntrice (duhovniceşti)”.

Unii dintre plăcuţii lui Dumnezeu au dispreţuit până la o asemenea treaptă întâietatea pământească, încât cu bună ştiinţă au ales locurile cele mai de pe unnă şi s-au prefăcut de bună voie în slugi ale altora, cu scopul de a-i ajuta să se mântuiască. Minunată în legătură cu aceasta este pilda Sfântului Serapion. El a trăit la sfârşitul veacului al IV-lea. Provenind dintr-o familie de vază, din dragoste pentru Dumnezeu, el s-a vândut ca rob unei familii păgâne de artişti şi a început să slujească acesteia cu dăruire, ca un adevărat creştin. Mânat de milă către stăpânii săi, care în realitate nu erau stăpâni, ci robi ai păcatului, sfântul a dorit să-i mântuiască atât de păgânism, cât şi de păcatele lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a dat lui să întoarcă la Hristos mai întâi pe bărbat, apoi pe soţie şi în cele din unnă şi pe copii. După ce s-au botezat, ei i-au spus lui Serapion: „Ajunge cât ne-ai fost slugă, frate! Noi îţi redăm libertatea, pentru că tu ne-ai slobozit sufletele dintr-o mult mai mare şi ruşinoasă robie!” însă el, descoperindu-le că deşi slobod prin naştere, din milă către ei li s-a vândut ca rob, le-a mărturisit că va trebui să-i părăsească şi să pornească mai departe, ca să slujească şi altora asemenea lor. Ei l-au rugat să rămână şi i-au făgăduit: „Te vom cinsti ca pe tatăl şi stăpânul nostru, numai nu pleca!” însă Sfântul Serapion a trebuit să meargă pe binecuvântata sa cale şi să câştige şi alte suflete pentru Dumnezeu.

Pildele date ne încredinţează cu tărie de cât este de puternic cel răbdător şi îngăduitor. Fiecare creştin trebuie să se deprindă hă rabde şi să aibă îngăduinţă. Doar pentru credinţă şi pentru virtute nu trebuie să cedeze. Dacă Sfinţii Părinţi ne învaţă să cedăm, ei doresc să cedăm în mândrie, în voia proprie, în egoism, în iubirea de sine, în starea noastră de îndărătnicie - într-un cuvânt să cedăm din păcate. Mai pe scurt vorbind, pravila este următoarea: să fii îngăduitor în lucrurile vieţii, însă în cele ale lui Dumnezeu nicicum. Şi astfel vei fi biruitor cu adevărat!

Unii vor pune întrebarea: „Dacă eu cedez, iar celălalt nu este mişcat de aceasta? Atunci să mai continui oare să cedez? EI va socoti cedarea mea ca o slăbiciune şi va prinde curaj să abuzeze de ea! Atunci nu va ieşi oare din toată această cedare un şi mai mare râu. Şi chiar în toate cazurile oare trebuie să cedăm, atunci când este vorba de cele ale vieţii, şi nu de cele ale lui Dumnezeu?”

Vom răspunde că şi în îngăduinţă, precum în orice altă virtute, trebuie să manifestăm înţelepciune. Dacă este vorba de relaţiile dintre părinţi şi copii, părinţii nu trebuie să cedeze cu uşurinţă înaintea capriciilor copiilor lor. Dacă este vorba de cei care conduc, ei, de asemenea, nu trebuie să capituleze în faţa nepăsării slujitorilor lor. Cei mai mari însă trebuie să se conducă după principiile dreptăţii şi ale dragostei către cei mai mici, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel: Iar voi, stăpânilor, ...lăsând la o parte ameninţarea, ştiind că Domnul lor (şi al slugilor voastre) şi al vostru este in ceruri, şi că la El nu încape părtinire... (Efes. 6, 9).

Pentru binele obştesc sunt necesare disciplina şi ordinea. Pentru cei mai de sus este nu doar permis, însă şi poruncit să conducă şi să îndrume cu dreptate pe cei mai de jos, cu scopul de a se ajunge acolo unde este mai folositor pentru toţi. Dacă un om care este aşezat într-un post de răspundere începe cu uşurinţă să cedeze în faţa neglijenţei credincioşilor săi slujitori, prin aceasta el va da liberă trecere răului. O asemenea cedare este păcat. Cei ce conduc trebuie să fie tari, însă neapărat obiectivi şi drepţi.

Îngăduinţa este virtute când este vorba să te lepezi de voia ta cea mândră, în conflictul cu cei egali ţie, adică atunci când trebuie să-ţi calci propria îndărătnicie, propria îndârjire, propria înfumurare şi iubire de stăpânire. în asemenea cazuri, dacă cedezi, tu vei câştiga, pentru că cedezi din păcat şi păşeşti către virtute.

Atunci să nu te tulburi mult: dacă cedarea ta il va mişca pe celălalt! Lasă-l pe seama lui Dumnezeu şi te roagă pentru el! Dumnezeu ştie cum să-l înţelepţească! Insă tu nu trăda îngăduinţa! Ea te va deprinde cu smerenia. Dacă celălalt abuzează de îngăduinţa ta, din aceasta va pierde doar el, iar tu vei câştiga. Poate să se întâmple şi ca cedarea ta binecuvântată să-l influenţeze pe celălalt. Atunci amândoi veţi ti câştigaţi pentru virtute. Dacă însă el se arată îndârjit în rău şi nu este influenţat de cedarea ta bine intenţionată, aceasta să nu-ţi slujească ţie ca motiv ca tu însuţi să părăseşti orice îndeletnicire în virtute, pentru că, dacă începi să dai dovadă de iubire de stăpânire către semenul tău, răul va spori.

Setea de iubire de stăpânire şi de a insista întru ale sale există în fiecare om. Ea este biruită însă prin următoarea îndeletnicire: să facem concesii. Dacă ne silim pe noi înşine sa nu fim îndârjiţi şi dacă arătăm ascultare către cei egali nouă şi chiar către cei mai mici (dacă aceasta nu influenţează spre rău), atunci vom dobândi smerenia, care exclude slăbiciunea iubirii de stăpânire. Dacă ne constrângem pe noi înşine spre îngăduinţă, ne vom face prin aceasta un mare bine, căci vom înlătura silirea noastră de către diavol. Atunci vom înţelege că mult mai fericit este să fii stăpânit, să asculţi, să te supui decât să stăpâneşti, să faci tu rânduiala, să conduci.

Infricoşătoare este răspunderea celor ce conduc! Mult mai mică este aceea a celor ce ascultă şi a împlinitorilor. Cui i s-a dat de Dumnezeu să fie conducător, să conducă! însă cel ce nu are acest dar, ci mânat de pizmă ori de mândrie năzuieşte spre un post înalt, ori spre a porunci, acela să ia aminte şi să se înţelepţească din sfatul Sfântului Apostol Iacov: Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua! (Iac. 3, 1)

Domnul lisus Hristos ne povăţuieşte spre lupta cu iubirea de stăpânire prin cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru” - „fie voia Ta!” Când pronunţăm aceste cuvinte, să ne întărim în hotărârea noastră de a nu ţine la voia proprie. Prin ciocnirile cu voia semenilor noştri, când aceasta nu este în contradicţie cu credinţa şi morala, să preferăm smerenia de a împlini voia celuilalt, în locul voii noastre! Aşa va spori iubirea de fraţi (vezi Evr. 13, 1). Astfel vom dezrădăcina dintru noi iubirea de stăpânire!

Doamne, păzeşte-ne pe noi de duhul iubirii de stăpânire!

Arhimandrit Serafim Alexiev

Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"

 

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta