La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu Mareste imaginea.

1. Pe copiii care merg la primele lectii, dascalii nu ii ingreuneaza cu multe sarcini de la inceput, nici nu le spun o singura data un lucru. Ci, cate putin si de mai multe ori, fac sa rasune in urechile lor aceleasi lucruri, ca sa intipareasca usor in mintea lor cele pe care le spun si ca nu cumva, impovarandu-i cu multimea invataturilor si cu greutatea amintirii lor, sa ii faca mai putin primitori fata de invataturile predate, dandu-le o oarecare stare de letargie din pricina greutatii.

Acest lucru voind si eu a-l face si (incercand) sa fac truda voastra usoara, iau cate putin din aceasta masa dumnezeiasca si aceasta duc in sufletele voastre. De aceea ma si ating din nou de aceleasi cuvinte, nu ca sa va spun iarasi aceleasi lucruri, ci numai ca sa adaug cele ce lipsesc. Deci, haide sa aducem cuvantul din nou despre cele de la inceput.

„La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. Pentru care pricina, in timp ce ceilalti evanghelisti incep de la iconomie (caci Matei zice: "Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David", iar Luca ne povesteste la inceput despre Maria; si Marcu, in acelasi fel, insista pe aceleasi cuvinte ale iconomiei, amintind acolo istoria Botezatorului), Ioan aminteste acest lucru foarte pe scurt dupa ceva vreme, zicand: "Si Cuvantul trup S-a facut", trecand peste toate celelalte (zamislirea, nasterea, educatia, cresterea), si povesteste imediat despre nasterea vesnica? Care poate fi, dar, pricina acestora, va voi spune acum.

Pentru ca ceilalti Evanghelisti au insistat aproape pe de-a-ntregul pe cuvintele legate de nasterea dupa trup, exista pericolul ca nu cumva unii, fiind alipiti de lut, sa staruie numai asupra acestor invataturi; lucru pe care l-a patit si Pavel de Samosata. Deci, ridicand din aceasta stare de jos pe cei ce aveau sa cada si urcandu-i in cer, pe drept face inceputul istorisirii de la cele de sus si de la vesnicie. Si deoarece Matei isi incepe istorisirea de la regele Irod, Luca de la Cezarul Tiberiu, Marcu de la botezul lui Ioan, acesta, lasandu-le pe acestea toate, se ridica mai presus de tot timpul si veacul, tintuind mintea ascultatorilor acolo, catre "la inceput era", si nu ii lasa sa se opreasca undeva, nici nu pune vreun hotar, dupa cum aceia au pus hotar pe Irod, pe Tiberiu si pe Ioan.

Iar ceea ce este vrednic de mirare este, desigur, faptul ca nici acesta, desi graieste despre cele mai presus de el, nu trece cu vederea iconomia, nici aceia, grabindu-se sa vorbeasca despre aceasta, nu au tacut despre existenta mai inainte de veac. Si e foarte firesc, fiindca unul este Duhul care a miscat sufletele tuturor. De aceea au si aratat o mare asemanare in gandire in legatura cu vestirea evenimentelor.

Tu, iubitule, auzind "Cuvant", sa nu-i ingadui niciodata pe cei care zic ca inseamna o lucrare, nici pe aceia care cred ca este un simplu cuvant. Fiindca multe sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe care le implinesc si ingerii, dar nici unul dintre acelea nu este Dumnezeu, ci sunt numite proorocii si porunci (pentru ca asa obisnuieste Scriptura sa numeasca legile lui Dumnezeu, poruncile si proorociile; de aceea si adauga, vorbind despre ingeri, „tari la virtute, care faceti cuvantul Lui"); iar Acest Cuvant este o fiinta enipostaziata (in ipostas), provenind din Tatal, fara schimbare. Fiindca acest lucru, dupa cum am mai spus, l-a aratat prin apelativul de Cuvant.

Deci precum „la inceput era Cuvantul" indica vesnicia (elementul vesnic), asa si „Acesta era la inceput la Dumnezeu" vorbeste despre impreuna-vesnicia Lor. Ca nu cumva, atunci cand auzi ca „la inceput era Cuvantul" sa socotesti ca este vesnic, dar sa crezi ca viata Tatalui este mai veche cu o oarecare distanta temporala si cu mai multe veacuri, si astfel sa dai/pui un inceput Cuvantului, a adaugat ca „era la inceput la Dumnezeu", adica la fel de vesnic ca si Tatal insusi. Fiindca nu a fost niciodata fara Cuvantul, ci pururea a fost Dumnezeu la Dumnezeu si totusi fiecare in ipostas propriu.

Cum dar, zice, a spus ca „in lume era", daca era la Dumnezeu? Da, pentru ca era si la Dumnezeu, era si in lume. Fiindca nu este marginit de nimic, nici Tatal, nici Fiul. Caci daca „maretia Lui nu are sfarsit" „si priceperea Lui nu are hotar", e clar ca nici fiinta Sa nu are vreun inceput temporal.

Ai auzit ca „La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul"? Ce gandesti despre acest inceput? E foarte clar ca acestea s-au facut mai inainte de toate cele vazute. Asa si cand auzi despre Unul-Nascut ca „la inceput era" sa gandesti ca El este mai inainte de toate cele gandite si mai inainte de veci. Iar daca zice cineva: „Si cum se face ca, Fiu fiind, nu este mai tanar/nou/mic decat Tatal? Fiindca acela care este (nascut) din cineva este cu necesitate ulterior celui din care este (nascut)", noi vom spune ca acestea sunt cu siguranta rationamente omenesti si cel ce cauta acestea va cauta si alte lucruri si mai nelalocul lor, pe care nici urechea nu poate sa le primeasca; deoarece cuvantul nostru este acum despre Dumnezeu, nu despre firea oamenilor, care este supusa etapelor si necesitatii rationamentelor de acest fel. Dar totusi vom vorbi macar si numai pentru informarea celor mai slabi.

2. Spune-mi: Stralucirea soarelui iese din insasi firea lui, sau de altundeva? Fiindca trebuie cu necesitate sa fie marturisit de toti - afara de cei ce au simturile vatamate - ca iese din ea insasi. Prin urmare, daca stralucirea este din insasi firea soarelui, nu vom putea niciodata spune ca stralucirea este ulterioara firii soarelui, pentru ca niciodata soarele nu s-a aratat fara stralucire. Iar daca in cazul acestor corpuri vazute si simtite s-a aratat ceva care provine din altceva si (in acelasi timp) nu este ulterior celui din care provine, pentru ce esti neincrezator (de ce te indoiesti) in cazul firii nevazute si negraite? Acelasi lucru se intampla si acolo, in acelasi fel, dupa cum se si cuvine acelei fiinte sa fie. De-aceea si Pavel l-a numit asa (stralucire n.n.), ca sa arate ca provine din El si este impreuna vesnic cu El.

Spune-mi iarasi, nu prin El au fost facute toate veacurile si toate intervalele temporale? Oricine care nu si-a pierdut mintile va marturisi cu necesitate acest lucru. Prin urmare, nu exista nimic intre Fiul si Tatal. Iar daca nu exista nimic, (inseamna ca Fiul) nu este ulterior, ci impreuna-vesnic.

Fiindca „inainte" si „dupa" sunt notiuni care arata timpul; si fara veac si timp nimeni nu ar putea sa inteleaga cuvintele acestea. Iar Dumnezeu este deasupra timpurilor si veacurilor. Dar daca totusi tu spui ca un oarecare inceput a existat pentru Fiul, vezi ca nu cumva, printr-un astfel de cuvant si rationament, sa fii nevoit sa ii aduci si Tatalui un inceput, chiar daca mai vechi, dar totusi un inceput. Fiindca, spune-mi, atunci cand tu adaugi Fiului un hotar si un inceput, nu mergi mai departe de aceasta catre cele mai inalte, si spui ca Tatal a fost mai inainte de acestea? E clar ca da. Atunci, spune-mi, cat timp preexista Tatal? De zici ca putin sau ca mult, il pui pe Tatal sub un inceput. Fiindca e clar ca atunci cand masori, spui ca e putin sau mult. Dar nu poti masura daca nu exista un inceput pentru ambele parti. Astfel ca, prin cele spuse de tine, i-a dat si Tatalui un inceput, si prin urmare, dupa parerea voastra, nu mai este nici Tatal fara de inceput. Ai vazut ca cele spuse de Mantuitorul sunt adevarate si cum cuvantul Lui arata pretutindeni puterea Lui? Si care este acel cuvant? „Cel ce nu cinsteste pe Fiul nu-L cinsteste nici pe Tatal".

Eu cunosc multi pentru care ceea ce am spus e de neinteles. De aceea de multe ori noi ne ferim sa ridicam problema rationamentelor, pentru ca ceilalti nici nu le pot urmari si, chiar daca pot, (aceste rationamente) nu au nimic infailibil si sigur in ele. Fiindca „gandurile / rationamentele muritorilor sunt sovaielnice si cugetarile noastre sunt cu greseala". Cu mare placere le-as aminti celor ce graiesc impotriva noastra ceea ce a spus Proorocul: „inainte de Mine n-a fost Dumnezeu si nici dupa Mine nu va mai fi". Fiindca daca Fiul este mai tanar decat Tatal, cum de zice Scriptura: „dupa Mine nu va mai fi (exista) (alt Dumnezeu)"? Nu cumva se ia chiar si de la Cel Unul-Nascut fiinta? Fiindca e absolut necesar fie sa indrazniti (sa afirmati) aceasta, fie sa acceptati dumnezeirea in fiecare ipostas al Tatalui si al Fiului. Si apoi, cum de ar mai fi adevarate cuvintele „toate prin El s-au facut"? Fiindca daca exista un eon mai vechi decat El, cum poate sa fie facut de El ceva care exista inaintea Lui?

Vedeti la ce fel de indrazneala nebuneasca i-a dus pe unii aceasta logica a lucrurilor si cum pur si simplu au strambat adevarul? Fiindca pentru care pricina nu a zis Evanghelistul ca „din cele ce nu sunt a fost", dupa cum vorbeste Pavel despre toate lucrurile, zicand asa: „Cel ce cheama la fiinta cele ce inca nu sunt", iar Scriptura zice despre El ca „era la inceput"? Pentru ca aceasta se opune celeilalte. Si pe drept cuvant. Fiindca Dumnezeu nici nu devine, nici nu are ceva mai vechi decat El, ci acestea sunt numai cuvinte ale Elinilor.

Ia spune-mi si urmatoarele: nu zici tu ca Ziditorul depaseste in chip neasemanat lucrurile? Deci, atunci cand El este asemenea acestora, fiind din cele ce nu sunt, unde mai este depasirea in chip neasemanat? Ce inseamna „Eu sunt intai, Eu si dupa acestea" si „inaintea Mea nu a fost alt dumnezeu"? Caci daca Fiul nu este din aceeasi fiinta, inseamna ca este alt Dumnezeu; si daca nu este impreuna vesnic, exista dupa El; iar daca nu a provenit din fiinta, e clar ca a devenit. Iar daca se afirma ca acestea s-au spus spre a-L deosebi de idoli, cum de nu primesc, spre a-L deosebi de idoli, sa-L marturiseasca pe singurul Dumnezeu adevarat?

Daca acestea s-au spus pentru a-L deosebi de idoli, cum talcuiesti cuvintele acestea? Caci zice: „Dupa Mine nu este alt Dumnezeu". Si zice acestea nu ca sa il scoata afara pe Fiul (din dumnezeire), ci zice ca „Dumnezeu idolesc dupa Mine nu exista" si nu ca „Fiul nu este (Dumnezeu)". Da, asa zice. Deci cum se explica?

Iar cuvintele „inaintea Mea nu a fost alt Dumnezeu" asa sa le intelegi, ca dumnezeu idolesc nu a existat, dar a existat Fiul inaintea Lui? Si care dintre demoni ar putea sa spuna aceasta? Fiindca eu cred ca nici diavolul nu ar zice asta despre el insusi.

De altfel, daca El nu este impreuna vesnic cu Tatal, cum mai spui ca viata Lui este cu neputinta de experimentat? Caci daca a primit inceput de sus, chiar daca este fara sfarsit, nu este totusi cu neputinta de experimentat. Fiindca ceea ce este cu neputinta de experimentat trebuie sa fie asa din ambele parti. Deci, precum arata si Pavel, cand zice: „fara inceput al zilelor, fara sa aiba sfarsit al vietii", aratand prin acestea faptul ca este fara de inceput si fara de sfarsit. Fiindca precum acesta nu are margini, la fel nici acela. Si fiindca nici aici nu exista sfarsit, nici acolo nu exista inceput.

3. Cum se face dar ca, fiind El viata, a fost o vreme cand nu era? Caci toti marturisesc ca viata, daca este cu adevarat viata, este vesnica, este fara de inceput si fara de sfarsit, si asa si este. Iar daca este un timp cand ea nu este, cum dar va fi viata celorlalti ceea ce candva nu era. Cum asadar Ioan a pus inceput zicand: „La inceput era"? Vezi si pe „la inceput" si pe „era", spune-mi, si nu intelegi „Cuvantul era"? Atunci ce inseamna cuvintele pe care le spune proorocul despre Tatal: „Din veac si pana in veac esti Tu"? Oare, spunand astfel de cuvinte, proorocul ii pune limite? In nici un caz, ci dimpotriva, arata vesnicia Lui. Asa trebuie sa intelegi si cele de fata. Caci nu l-a limitat (pe Fiul) cand a spus acestea, fiindca nu a zis „a avut inceput", ci „la inceput era", prin „era" trimitandu-te la faptul ca trebuie sa intelegi prin aceasta pe Fiul cel fara de inceput.

Dar iata, zice el, Tatal este amintit prin adaugarea articolului, in timp ce Fiul fara acesta. Dar, zic eu, ce inseamna faptul ca Apostolul zice: „a marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos", sau iarasi: „Cel ce este peste toate Dumnezeu"? Iata cum in acestea fara articol s-a referit la Fiul. Si face acesta si in cazul Tatalui. Caci, scriind filipenilor epistola, asa zice: „Care, in chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi asemenea cu Dumnezeu"; iar catre Romani, iarasi zice: „Har voua si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul Iisus Hristos".

In plus, era si de prisos sa il mai adauge (articolul) in cazul acesta, devreme ce il pusese mai sus in mod repetat. Fiindca, precum atunci cand vorbeste despre Tatal, zicand: „Duh este Dumnezeu", nu ne face sa negam modul netrupesc al lui Dumnezeu prin faptul ca nu a fost adaugat articolul Duhului, la fel si in cazul celor de mai sus, prin faptul ca nu pune articolul la Fiul, nu inseamna ca prin aceasta Dumnezeu Fiul este mai mic.

In fine, ce inseamna acestea? Caci vorbind despre un Dumnezeu si un alt Dumnezeu, nu ne arata nici o diferenta in aceasta dumnezeire, ci dimpotriva. Pentru ca graind mai inainte: „Si Dumnezeu era Cuvantul", ca sa nu creada cineva ca dumnezeirea Fiului este mai mica, vorbeste numaidecat si de elementele caracteristice ale dumnezeirii autentice, care are in sine calitatea de a fi vesnic. Fiindca zice „Acesta era la inceput la Dumnezeu", adaugand si calitatea de a fi creator: „Caci toate prin El s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut". Acest lucru, de altfel, il arata si Parintele tuturor prin prooroci, spunand ca este un element caracteristic al fiintei Sale. Iar proorocii revin staruitor la acest fel de demonstratie. Si nu asa pur si simplu, ci atunci cand se lupta impotriva slavirii idolilor; caci zic: „Dumnezeii care nu au facut cerul si pamantul sa fie nimiciti"; si iarasi: „Eu cu mana mea am intins cerul"; si peste tot amintesc aceasta ca sa arate ca (faptul de a fi creator) apartine dumnezeirii.

Insusi evanghelistul nu s-a multumit numai cu aceste cuvinte, ci L-a numit si viata si lumina. Deci daca El a fost vesnic cu Tatal, daca El le-a creat pe toate, daca El pe toate le-a produs si le-a alcatuit (caci acest lucru se arata ascuns prin viata), daca El pe toate le lumineaza, cine poate fi asa de nebun sa spuna ca (evanghelistul) prin acestea s-a grabit sa introduca o micsorare in dumnezeire, in timp ce el, dimpotriva, este posibil ca prin acestea sa demonstreze ca este egal si intru totul asemanator (cu Tatal)? Sa nu amestecam dar creatura cu Creatorul, ca sa nu auzim si noi ca „Au cinstit faptura in locul Ziditorului". Pentru ca daca aceste cuvinte au fost spuse despre ceruri, in ele a interzis cu desavarsire cuvantul despre acestea, adica faptul ca nu trebuie sa adoram faptura, asa cum fac Elinii.

4. Sa nu ne asezam dar pe noi insine sub acest blestem. Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu, ca sa ne izbaveasca de aceasta cinstire a idolilor. Pentru aceasta a luat chip de rob, ca sa ne slobozeasca de aceasta robie. Pentru aceasta a fost batjocorit, pentru aceasta a fost palmuit, pentru aceasta a suferit si moartea cea rusinoasa. Sa nu le facem pe acestea toate de prisos, sa nu ne intoarcem iarasi la necredinta de mai inainte, sau mai degraba la ceea ce este mult mai rau. Fiindca nu este acelasi lucru sa cinsteasca cineva faptura si sa il coboare la nivelul de jos al fapturii pe insusi Facatorul lumii, desigur, pe cat ne este noua cu putinta. Fiindca El ramane totdeauna precum este. „Caci Tu acelasi esti" zice, „si anii Tai nu se vor sfarsi".

Sa-L slavim, prin urmare, asa cum am primit de la parinti. Sa-L slavim si prin credinta si prin fapte. Pentru ca la nimic nu ne folosesc pentru mantuire invataturile sanatoase, daca avem viata stricata. De aceea sa o oranduim (ritmam) dupa cum vrea Dumnezeu, indepartandu-ne de orice lucru rusinos, de nedreptate, de lacomie, si sa ne facem pe noi ca niste straini si trecatori si ca unii pe care nu ne leaga nimic de cele de aici. Chiar daca are cineva multi bani si multe proprietati, asa sa le foloseasca, ca unul care este trecator si care peste putin se va desparti de ele, fie ca vrea, fie ca nu vrea.

Iar daca cineva este nedreptatit de altcineva, sa nu se manie la nesfarsit, ba nici pentru o vreme. Fiindca Apostolul nu ne-a ingaduit sa ne folosim de manie mai mult de o zi. Ca zice „Soarele sa nu apuna peste mania voastra". Si pe drept cuvant a spus asta. Fiindca e bine ca nici macar in acest scurt timp sa nu se intample ceva neplacut. Iar daca ne prinde noaptea, cele ce s-au intamplat devin si mai rele, fiindca mii de focuri ni se aduna in minte, si in timp ce ne odihnim cercetam toate lucrurile acestea si mai amar.

Deci, inainte sa fim surprisi de aceasta odihna nimicitoare si inainte sa se aprinda si mai tare focul, Apostolul ne porunceste sa preintampinam si sa stingem rautatea. Fiindca patima maniei este foarte ascutita si mai patrunzatoare decat orice vapaie. Asa ca trebuie sa ne miscam foarte repede ca sa preintampinam vapaia si sa nu o lasam sa se inalte, fiindca altfel aceasta boala se face pricina a multor rele. Ea a distrus case intregi, a nimicit obiceiuri vechi, a facut ca intr-o clipita si in putin timp sa se intample adevarate tragedii de nemangaiat; caci zice: „patima maniei este distrugerea lui".

Sa nu lasam dar fiara fara frau, ci sa ii punem o zabala mai tare decat toate, frica de judecata viitoare. Cand te supara un prieten sau cand cineva dintre ai tai te face sa te manii, gandeste-te la pacatele pe care le-ai facut tu fata de Dumnezeu si ca prin ingaduinta ta fata de celalalt faci mai bland acel divan de judecata (devreme ce zice: „iertati si vi se va ierta"), si asa patima va fi rusinata numaidecat. Mai mult, gandeste si aceasta: daca vreodata te-ai pornit cu furie si te-ai abtinut si daca ai fost furat de patima vreodata. Compara amandoua momentele si vei afla mare indreptare din aceasta.

Spune-mi: cand ai reusit sa te linistesti, cand ai fost invins de patima sau cand ai biruit-o? Nu atunci cand foarte tare ne osandim pe noi insine si ne rusinam si, fara sa ne judece nimeni, ne pocaim si pentru cuvinte si pentru fapte? Sau atunci cand ne impunem si ne desfatam si ne laudam ca niste invingatori? Fiindca biruinta in cazul maniei nu este atunci cand te aperi, rasplatind cu aceeasi moneda (aceasta, dimpotriva, este cea mai mare infrangere), ci atunci cand rabzi cu blandete cele pe care din rautate le patimesti si le auzi. Nu a face raul, ci sa il suferi, aceasta inseamna sa fii superior.

Sa nu spui, asadar, atunci cand te manii: Neaparat ma voi razbuna si eu, neaparat il voi pedepsi. Nici sa nu raspunzi celor care te sfatuiesc sa invingi ca: Nu voi rabda sa plece (linistit) cel care si-a batut joc de mine. Fiindca nu o sa-si mai bata joc de tine niciodata, afara numai daca ii intorci inapoi aceleasi lucruri. Iar daca si atunci isi bate joc de tine, ca unul ce e fara de minte o face. Tu insa sa nu cauti, prin biruinta ta, slavirea din partea celor fara de minte, ci socoteste-o buna si folositoare pe cea care vine de la cei ce au minte.

Dar oare nu te fac sa te asezi intr-o arena prea mica cand iti prezint ceea ce e de la oameni? Ridica-ti privirea numaidecat spre Dumnezeu si Acela te va lauda. Cel care nu este laudat de Acela, nu trebuie sa caute slava de la oameni. Fiindca aceasta se intampla de multe ori de dragul altora sau de sila, si nu aduce nici un castig, in timp ce hotararea lui Dumnezeu este libera de aceasta anomalie si aduce mult folos celui laudat. Aceasta lauda sa o cautam dar.

5. Vrei sa stii cat de rau este a te mania? Du-te in piata cand se cearta altii. Fiindca atunci cand tu esti manios nu o sa poti sa vezi necuviinta, ratiunea ta fiind intunecata si imbatata. Dar atunci cand esti curat de patima, atunci in ceilalti le vezi pe cele ale tale, fara ca judecata ta sa fie afectata. Fa-mi hatarul sa privesti multimile care se aduna imprejurul celor maniati, care ca niste furtuni dezlantuite de foc se ocarasc unul pe celalalt.

Fiindca atunci cand in piept mania izbucneste cu putere si se intarata, foc iese pe gura, foc arunca ochii, fata (venele fetei) se umfla, mainile se intind dezordonat, picioarele calca intr-un mod ridicol si il fac sa topaie pe cel care le are, si nu se deosebeste cu nimic de cei nebuni, care nu simt nimic din toate acestea, si nici chiar de asinii salbatici cand dau cu copita si musca. Cu adevarat omul manios nu este deloc decent.

Apoi, dupa batjocura aceasta mare, cand ajung la casele lor si isi vin in fire, au si mai mare durere, iar frica lor se face si mai mare cand isi dau seama cine a fost de fata cand s-a purtat el cu manie. Pentru ca fiind ei intocmai ca niste iesiti din minti, care nu iau seama cine se uita la ei, cand se potolesc incep sa gandeasca acestea: Nu erau oare prietenii mei, sau nu erau oare dusmanii si vrajmasii mei cei care se uitau la mine? Pentru ca in mod egal se tem de amandoua; de unii, pentru ca ii vor dispretui si vor face ca rusinea lor sa fie si mai mare; de ceilalti, pentru ca se vor bucura cu rautate (de raul lor). Iar daca se intampla sa se fi si ranit, frica lor va fi si mai nesuferita, la gandul ca nu cumva sa i se intample ceva si mai rau celui ce a suferit (loviturile), nu cumva sa inceapa acela sa aiba febra si sa moara sau nu cumva sa ii apara vreo umflatura mai greu de vindecat care sa il puna in mare pericol.

Si zic: Ce mi-a trebuit mie cearta? Ce mi-au trebuit injuraturile si batjocurile? Sa piara toate, si toate celelalte. Si blestema toate aceste lucruri stricacioase care l-au imboldit sa inceapa. Si dau vina pentru cele intamplate pe ceilalti, care sunt mai fara de minte decat ei, pe demonii cei rai si pe ceasul rau. Dar nu ceasul este rau (caci niciodata nu exista vreun ceas rau), nici demonul cel rau nu este de vina, ci rautatea lor, a celor stapaniti de patima. Fiindca acestia sunt atrasi de partea demonilor si provoaca toate relele in ei insisi.

Dar nu cumva, zice, inima se umfla (de mandrie) sau este muscata de ocari? Da, o stiu si eu. De aceea ma si minunez de cei care reusesc sa tina in frau aceasta fiara. Fiindca daca vrem, e cu putinta sa ne departam de patima. Altfel, de ce atunci cand ne ocarasc stapanii nu patimim acelasi lucru? Nu oare pentru ca frica are aceeasi putere ca si patima si ea ne face sa ne temem si nu-i ingaduie patimii sa aiba nici inceput? Iarasi, de ce servitorii din casele noastre atunci cand sunt ocarati de noi sufera totul in tacere? Nu oare pentru ca si acelora le e frica pentru ei insisi ca nu cumva sa fie in pericol de a fi pusi in lanturi?

Tu insa, sa nu te gandesti numai la frica de Dumnezeu, ci si ca in clipa aceea pe tine te ocaraste Dumnezeu insusi, Cel ce ne porunceste sa tacem, si atunci le vei rabda pe toate cu blandete. Si spune celui care vine impotriva ta: Ce sa iti fac? Altcineva este stapan si peste mana mea dreapta si peste limba mea! Si cuvantul (acesta) se va face si in tine si in celalalt pricina de (adanca) filosofie. Acum, mai mult, sa suferim de dragul oamenilor si pe cele greu de purtat, iar catre cei care ne ocarasc sa zicem de multe ori: Cutare m-a ocarat, nu tu. Nici macar atat (de putina) evlavie sa nu avem inaintea lui Dumnezeu? Care va fi atunci iertarea noastra?

Sa zicem si catre sufletul nostru: Acum ne ocaraste Dumnezeu, Cel care este stapan peste mainile noastre; sa nu le saltam in chip nepotrivit, ca sa nu fie (prin noi) Dumnezeu mai necinstit de oameni. Va e frica de cuvantul pe care vi l-am spus? Dar nu numai de cuvant vreau eu sa va temeti, ci mai ales de faptele voastre. Pentru ca Dumnezeu a poruncit nu numai sa ii suferim pe cei care ne dau palme, ci si sa ne dam pe noi insine ca sa suferim si mai rele. Iar noi (dimpotriva), ne impotrivim si mai tare (celuilalt), ca nu numai ca nu ne dam pe noi insine ca sa patimim cele rele, dar ne aparam, si de multe ori chiar incepem sa ne folosim de mainile nelegiuite si credem ca vom fi mai prejos daca nu vom face si noi aceleasi gesturi (ca celalalt).

Acesta este lucrul cel mai infricosator, ca ni se pare ca invingem, dar, in cele din urma, noi suntem cei biruiti si cei aruncati la pamant si, desi primim mii de rani de la diavolul, noi credem ca il stapanim. De aceea, va rog, sa ne invatam care este modul de a avea o astfel de biruinta si sa urmarim sa prindem felul acestei purtari. Fiindca a patimi cele rele, aceasta este cununa. Iar daca vrem acum cuvinte de lauda de la Dumnezeu, nu legea luptelor exterioare, ci legea lui Dumnezeu sa o pazim in aceste lupte, si sa le purtam pe toate cu indelunga-rabdare. Caci in felul acesta ii vom impresura pe cei care se lupta cu noi si vom dobandi si bunatatile de aici si pe cele de dincolo, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care Tatalui, impreuna si Duhului Sfant, fie slava, puterea si cinstea, acum si pururi si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Omilia a IV-a la Evanghelia dupa Ioan

(traducere, din limba greaca, de Sabin Preda)

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6183

Voteaza:

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE