La Spovedanie pot fi discutii?

La Spovedanie pot fi discutii? Mareste imaginea.

Intr-o măsură, da, într-o măsură nu. Poate fi o clarificare, o edificare, dar nu poate fi un dialog unde doi oameni încep să se certe: „Dar eu cred...", „Dar tu crezi..." - aceasta mută centrul de greutate al discuţiei, transformând-o dintr-o vorbire a omului cu Dumnezeu, într-o vorbire a omului cu omul. Atunci Spovedania se transformă în discuţie, în conversaţie şi nu mai este loc pentru pocăinţa omului.

Invăţătura pe care preotul o dă înainte de Spovedanie: „Fiule, Hristos, în chip nevăzut stă înaintea noastră..." şi mai departe: „Eu sunt numai un martor, să mărturisesc tot ceea ce îmi vei spune mie". Ideea este că preotul este numai martor, nu este nici măcar judecător. El stă acolo numai ca martor.

Şi poate că, din punct de vedere teologic, nu este drept ce spun, nu judec şi mi ştiu, dar în ultimii ani mi s-a făcut tot mai simţită prezenţa unui gând, anume ca una dintre trăsăturile caracteristice ale Tainei este aceea că ea este o zonă în care satana nu are acces, ca, dacă însuşi omul nu deschide uşa satanei spre a intra înăuntrul Tainei, atunci acesta rămâne cumva în afara ei şi, de aceea, discuţia dintre cel ce se pocăieşte si Hristos, ca şi ceea ce preotul poate spune în numele Domnului, rămâne, pentru duhul necurat, o taină de nepătruns, ermetică. In aceasta constă şi principalul motiv pentru care nici preotul, nici cel ce s-a spovedit nu ar trebui să povestească despre cele ce au fost spuse la Spovedanie, altfel decât cel mult tot într-un plan al mărturisirii.

Astfel, să zicem, dacă omul s-a spovedit la tine, iar tu nu poţi hotărî asupra unui lucru sau altul în cadrul Spovedaniei cu pricina, fiind un subiect asupra căruia este trebuinţă de deliberare, nu de simplă soluţionare, atunci este cu putinţă să-l chemi pe om şi să aveţi o discuţie, dar, lăsând cumva în alt plan cele ce ţin strict de pocăinţă, de spovedania în sine. Dacă, de pildă, un om vine la tine şi se pocăieşte de un păcat oarecare şi spune: „Iată, eu nu ştiu ce să fac în cutare condiţii", poţi să-l chemi după aceea şi să vorbiţi despre condiţiile cu pricina, fără să aduci însă în cadrul spovedaniei nimic din ceea ce nu are strict legătură cu ea. Aceasta, pe de o parte.

Iar în ceea ce priveşte această sarcină, de a fi martor, iată ce mă mişcă pe mine întotdeauna cu osebire. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Ştii, Părinte Antonie, Eu am încredere în tine că tu, cu toată păcătoşenia ta, te închini Mie; tu, după puterile tale, Mă iubeşti pe Mine, tu vrei binele, tu vrei binele şi celorlalţi. Şi, iată, Eu îţi îngădui să asculţi acea discuţie care va avea loc între un suflet viu şi Mine însumi, şi încă nu doar cuvintele să le asculţi, ci, dacă te vei adânci în rugăciune, dacă te vei adânci întru liniştirea cea rugătoare în prezenţa Mea, dacă te vei adânci în tine însuţi, poate că vei auzi cu mult mai mult decât se va rosti. Nu vorbesc de fapte, ci înţelegi tu...". Iar omul, şi el, mă impresionează, mă emoţionează, mă smeresc înaintea lui când văd cum vine la Hristos şi îşi deschide sufletul, nu aşa, pe deasupra, în principiu: „Iată, eu sunt cam aşa", ci vine şi-şi deschide înaintea Lui puroaiele, tainele întunecate ale sufletului său şi-ţi spune: „Ştii, am atât de multă încredere în tine, încât, fiind tu de faţă, eu pot să-I spun Domnului toate acestea... " Este un lucru cu adevărat uimitor şi nu este câtuşi de puţin o chestiune de artă sau de experienţă în domeniul psihologiei. Este ceva legat de minunea celei mai adânci comuniuni.

Iar eu cred că, în acest moment, obştea noastră nu este pregătită pentru un lucru ca acesta, deşi uneori, în anumite împrejurări, te poţi adresa obştii spunându-i-„Purtaţi-l pe acest om...". In urmă cu treizeci şi cinci de ani, a ajuns la mine V.P. Pe vremea aceea era mai puţin insuportabilă decât a devenit ulterior, pentru că pe vremea aceea încă îşi avea cu sine fetiţa. Apoi soţul, părăsind-o, a luat cu sine şi fetiţa. Aceasta a doborât-o. Iar capac a pus faptul că, murindu-i soţul, acesta lăsase stipulat în testament ca, în cazul în care fiica lor, până la împlinirea vârstei de 25 de ani, va lua legătura cu mama ei, fie şi doar o singură dată, să fie deposedată de întreaga avere. Aşa petrecându-se lucrurile, V.P s-a îmbolnăvit psihic. Acum este într-o stare ideală faţă de cum era pe atunci. Imi amintesc, I. vine la mine şi-mi spune: „Până când să o răbdăm pe V.? Izgoniţi-o din biserică!...". Eu i-am răspuns: „Şi unde să meargă, dacă nici la biserică nu mai este loc pentru ea?". „Şi cât să o mai răbdăm?" „Primii douăzeci şi cinci de ani va fi mai greu, apoi va fi mai uşor...". Şi, cu adevărat, mult mai uşor a devenit, nu-ţi poţi nici măcar închipui ce se petrecea la slujbele noastre, dar şi în afara lor...

Iată, poate oare obştea să-şi asume un om şi să-l poarte pe umerii săi? Cred că obştea, în sensul strict al acestui cuvânt, nu. Aceasta se poate petrece în anumite împrejurări cu totul speciale, atunci când, de pildă, obştea este formată din oameni, să zicem, „aleşi" - „aleşi" nu în sensul că ar fi mai buni decât alţi oameni, ci că între ei s-format o comuniune, o înţelegere mai adâncă, sau, al doilea caz, când ceea ce se petrece îi atinge cu adevărat, în numite situaţii, acest lucru se poate petrece, dar fireşte că într-o parohie obişnuită nu poţi să faci aşa ceva. Intr-o oarecare măsură, dacă oamenii sunt mai delicaţi, mai înţelegători, poţi să încerci să le ceri să se roage pentru un om, să îi poarte de grijă.

Dar aici ne lovim de o altă primejdie: bârfa enoriaşilor şi a celor din afara parohiei, când ei vor să ducă mai departe aceste întâmplări şi spun celuilalt: „Tu ştii cât îl iubesc pe cutare şi uite, vreau să-ţi împărtăşesc această slăbiciune a lui sau această urâciune pe care a făcut-o, ca să te poţi ruga mai bine pentru el...". Şi aşa poţi da frâu liber răsucelilor, sub evlaviosul pretext că îl ţii pe acela de rugător. Şi aici, din nou, avem o problemă.

Dar eu pot vorbi despre Spovedanie numai dintr-o oarecare poziţie a mea, personală, adică aceasta nu este „învăţătură a Bisericii", aceasta este ceea ce eu însumi am trăit, vreme de, iată, aproape şaizeci de ani. Aceasta nu înseamnă că am dreptate, ci înseamnă, pur şi simplu, că altceva nu mă pricep să spun.

Mi se pare că la Spovedanie vin cam două sau chiar trei tipuri de oameni. Sunt copiii, pe care părinţii îi trimit la Spovedanie ca să spună cele pe care le fac şi în care sunt mustraţi de părinţii lor. Iar acest lucru nu trebuie îngăduit. Am vorbit în treacăt cândva despre aceasta. Al doilea tip de oameni este format din aceia care, după vechiul obicei rusesc, vin să se spovedească, pentru că vor să se împărtăşească. Nu este nimic să-i spovedeşti pe unii ca aceştia, numai că ei adună un fel de gunoi, ştii, cum arunci un os la câinele care latră, şi, câtă vreme el va fi ocupat să-şi roadă osul, poţi trece liniştit: „Hai că îţi zic eu acum ceva păcate, preoţele, iar tu să faci bine să-mi citeşti rugăciunea de dezlegare...". Iar faptul că acele păcate în mod vădit, nu-l înstrăinează pe el nici de Dumnezei nici de oameni, nici de propria conştiinţă, asta oricum n-are de-a face: „Păcatele se înşiră pentru popa, ca el să-mi dea apoi iertarea şi rugăciunea de dezlegare" Iar aici, o întreagă gamă de variaţiuni...

Şi mai sunt unii oameni care vin pentru că au nevoie să se îndreptăţească, să spună dreptatea lor înaintea Domnului, obţinând şi mărturia cuiva că pot fi primiţi şi iertaţi. Cu alte cuvinte, preotul ar trebui să fie în stare să-i asculte cu o asemenea înţelegere şi compătimire, încât ei să simtă: de vreme ce preotul nu i-a respins, înseamnă că nici Dumnezeu nu-i respinge. Că, adică, acum, când el, în numele lui Dumnezeu, va citi rugăciunea de dezlegare, va spune neapărat un adevăr - bine, nu o formulă magică, dar, categoric, un adevăr de mare însemnătate.

Unul dintre lucrurile pe care le spun oamenilor dintotdeauna, celor care încă nu ştiu, care fie că nu s-au mai spovedit la mine niciodată, fie, evident, au uitat ceea ce le-am spus, este aceea că Domnul are puterea de ne ierta pentru că a murit răstignit pentru păcatele noastre: „Iartă-i, Tată! Ei nu ştiu ce fac!". Inţelege dar cu ce preţ te iartă pe tine Domnul. Şi, dacă e aşa, tu ştn că, atunci când Domnul Hristos spune: „Eu te iert înseamnă: „Sunt gata să Mă răstignesc pentru tine iar şi iar. Te voi purta pe umerii Mei ca pe oaia cea rătăcită, te voi purta pe umerii Mei ca pe Crucea de Golgota, te voi purta până la locul iertării". Şh d aceasta este aşa, pune-ţi întrebarea: cu ce poţi sa punzi faţă de o asemenea jertfelnică dragoste? Cu ce putea să arăţi Domnului că nu în zadar este El gata sa moară pentru tine şi că nu în zadar S-a răstignit pentru tine?... Eu cred că acesta e un moment foarte important în rugăciunea de iertare a păcatelor, că primirea rugăciunii de iertare se poate face numai pe temelia acestor începuturi. Nu este cu putinţă să o primeşti pur şi simplu: „Ei, lasă, Eu te iert. Lasă, nu-i nimic important". Este cumplit de important!!!

Am mai spus că a măsura păcatul - este mare ori mic - în primul rând nu este cu putinţă, iar în al doilea rând nu aceasta ar trebui să ne preocupe pe noi cu adevărat. Aşa cum spune Apostolul, tot păcatul este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă este să zici: iată un hotar, aici este ţinutul în care locuieşte Dumnezeu, iar acolo este ţinutul unde locuieşte satana, în clipa în care am trecut graniţa şi am intrat în zona unde locuieşte satana, fie că am trecut pe pod, sau înot, sau prin vad, sau am sărit peste izvoraş, oricum ar fi, am ieşit din ţinutul unde locuieşte Dumnezeu! De aceea, atunci când omul spune: „Am doar nişte păcate minore...", ce înseamnă păcate minore? O asemenea împărţire este foarte riscantă, dacă privim păcatul în acest chip. Un păcat pe un om abia dacă l-a atins, dar pe altul l-a prăbuşit. Poate fi unul şi acelaşi păcat, doar că pentru unul a fost o rătăcire de moment, faţă de care inima lui nu s-a legat, care nici mintea nu i-a cuprins-o, care nu i-a alterat voinţa. Iar pe un alt om, aflat într-o altă stare, aceeaşi faptă l-a ajuns până în suflet. Aşa încât, din acest punct de vedere, când omul spune: „Iată lista cu păcatele mele", fireşte că aceasta spune ceva, spune că are conştiinţa faptului că asemenea lucruri sau o astfel de stare sunt păcătoase. Dar aceasta nu spune aproape nimic despre însemnătatea pe care o au acestea în viaţa sa duhovnicească. Iar aici preotul ar trebui să poată fie să înţeleagă, fie să tacă.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete"

 

16 Septembrie 2015

Vizualizari: 3733

Voteaza:

La Spovedanie pot fi discutii? 5.00 / 5 din 2 voturi.

Cuvinte cheie:

spovedania marturisirea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE