Lupta cu duhul slavei desarte

Lupta cu duhul slavei desarte Mareste imaginea.

Cea de-a şaptea luptă pe care o avem de dus este cea cu duhul slavei deşarte, care îmbracă multe chipuri, este schimbător şi subţire, aşa încât până şi omul cu cei mai ageri ochi sufleteşti abia poate să o zărească şi s-o priceapă, şi cu atât mai mult să se ferească de ea. Celelalte patimi sunt simple şi au un singur chip, pe când aceasta are multe părţi şi multe chipuri, îl luptă pe ostaşul lui Hristos din toate părţile, şi când încă se luptă, şi când pare deja biruitor, pentru că ea se străduie să-l rănească şi prin haine, şi prin înfăţişare, şi prin mers, şi prin glas, şi prin trudă, şi prin privegheri, şi prin postiri, şi prin rugăciuni, fără să mănânc pâine, fără să intru sub acoperiş şi fără să stau de vorbă cu vreun om. După ce a trecut acest răstimp, L-am văzut iar pe Domnul şi mi-a dat mantia înapoi."

Fraţilor! Sa fim cu luare-aminte la noi înşine! Să ne sârguim a ne curaţi nu numai de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe de acest fel, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti". Am spus „par" fiindcă ele înrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep.

Luând aminte la noi înşine şi curăţindu-ne de aceste patimi, în noi răsare treptat iubirea de aproapele, ce face să slăbească şi nimiceşte simţământul smintirii de aproapele şi al osândirii lui. Să ne aducem aminte neîncetat că nu este dreptate plăcută lui Dumnezeu afară de sărăcia cu duhul. Să-l îndreptăţim pe aproapele şi să ne osândim pe noi înşine, ca Dumnezeu să ne dăruiască harul şi mila Sa, pe care El le dăruieşte doar celor smeriţi şi milostivi. Amin!

Dacă postiţi, nu fiţi posomorâţi, ca făţarnicii (Mt. 6,16).

Iubiţi fraţi! Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit ca înainte de a purcede la nevoinţa postului să iertăm aproapelui greşelile sale, ne-a poruncit să păzim de făţărnicie, din toate puterile, postul însuşi. Viermele, odrăslindu-se în fruct, îl nimiceşte de tot pe dinăuntru, încât rămâne numai coaja: şi făţărnicia nimiceşte tot miezul virtuţii. Făţărnicia se naşte din slava deşartă (v. Mt. 6,1-2, 5,16). Slava deşartă este dorinţa şi căutarea deşartă a laudei vremelnice, omeneşti. Slava deşartă apare din adânca necunoştinţă de Dumnezeu sau din adânca uitare de Dumnezeu, din adânca uitare de veşnicie şi de slava cerească. De aceea, în întunecarea sa, ea năzuieşte cu nesaţ spre dobândirea slavei vremelnice, pământeşti. Această slavă, la fel ca viaţa pământească, i se pare un bun veşnic, pe I care nimeni şi nimic nu i-l poate lua. Căutând nu virtutea însăşi, ci numai laudele pentru virtute, slava deşartă se îngrijeşte şi se trudeşte doar ca să se înfăţişeze privirilor omeneşti sub masca virtuţii - şi făţarnicul se arată omenirii îmbrăcat în haina unei amăgiri îndoite: în înfăţişarea lui se vede o virtute pe care de fapt n-o are deloc, iar în sufletul lui se văd mulţumirea de sine şi îngâmfarea, deoarece, mai întâi de toate, el este amăgit şi înşelat în sine însuşi. El se îndulceşte în chip bolnăvicios de slava deşartă, care îl omoară; se îndulceşte în chip bolnăvicios de amăgirea căreia îşi supune aproapele, se îndulceşte în chip bolnăvicios şi nenorocit de făţărnicia care îi reuşeşte. Totodată, el devine străin de Dumnezeu: Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel semeţ la inimă (Pilde 16, 5).

Pierzătoare sunt slava deşartă şi făţărnicia, căreia ea îi dă naştere, chiar de la începutul lor: ele îl lipsesc pe om de orice plată cerească, dându-i ca singură răsplată deşartă laudă omenească, pe care o pofteşte. Această osândă a rostit-o Domnul asupra făţarnicilor care se slăvesc în deşert. Povăţuindu-i pe ucenicii Săi să facă faptele bune în taină, Domnul porunceşte: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei, altminteri nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Aşadar, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Când postiţi, nu fiţi posomorâţi, ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şiTatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. 6,1-2, 5,16-18).

Cumplite sunt slava deşartă şi făţărnicia şi atunci când sunt dezvoltate şi ajunse la maturitate, când devin regulă a lucrării omului, când îi intră în caracter! Ele îl formează pe fariseu, care tinde, cu hotărâre frenetică şi oarbă, să săvârşească toate fărădelegile şi relele; ele îl formează pe fariseu, căruia masca virtuţilor îi trebuie doar ca să se scalde mai uşor şi cu mai mult spor în faceri de rele. Fariseii întunecaţi şi împietriţi au săvârşit cea mai cumplită nelegiuire dintre nelegiuirile omeneşti: au săvârşit uciderea de Dumnezeu, şi, dacă ar putea exista vreo crimă mai cumplită, ei nu ar şovăi s-o facă.

Iată priveliştea vrednică de plâns a pustiirii morale, a nenorocirilor morale pe care le săvârşesc slava deşartă şi făţărnicia în firea căzută a omului! Răscumpărătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, Care ne-a dăruit cele mai puternice doctorii împotriva tuturor bolilor noastre trupeşti şi sufleteşti, ne porunceşte să lecuim patima făţărniciei în rădăcina ei, în începutul ei: în slava deşartă. Slava deşartă flămânzeşte şi însetează de slava omenească. Domnul a poruncit s-o omoram prin înfometarea ce i se potriveşte: El a poruncit să-i luăm slavei deşarte mâncarea şi băutura, care este lauda omenească; a poruncit să ascundem din răsputeri de ochii oamenilor toate faptele noastre bune; a poruncit să aducem jertfă pe de-a-ntregul numai lui Dumnezeu toate faptele noastre bune, însăşi dragostea de aproapele. Şi Vechiul Testament, care îl învaţă sfântul adevăr pe Israilul cel de taină prin pictura pre-închipuirilor, rânduieşte: Tot prinosul jertfei voastre cu sare să se săreze, şi să nu lăsaţi jertfele voastre fără sare, semnul legământului Domnului; cu toate prinoasele tale adu Domnului Dumnezeului tău şi sare (Lev. 2,13). Sarea din orice prinos, din orice jertfă adusă lui Dumnezeu de israilitean, este gândul şi scopul creştinului de a sluji lui Dumnezeu prin fiecare faptă bună.

Sfinţii Părinţi, învăţătorii Bisericii, privind luminaţi de Hristos, luminaţi de Sfântul Duh, în adâncul inimii omeneşti şi văzând în acest adânc cum anume lucrează feluritele patimi, numesc slava deşartă „patimă cu multe chipuri", „cea mai subţire şi anevoie de priceput". Toate celelalte patimi tulbură liniştea omului, conştiinţa le dă în vileag fără întârziere; dimpotrivă, patima slavei deşarte îl linguşeşte pe fiul căzut al lui Adam, îi aduce o părută desfătare, îi pare mângâiere duhovnicească prin care este răsplătit pentru fapta bună săvârşită. Toate celelalte patimi strică de-a dreptul virtuţile care le sunt potrivnice: astfel, îmbuibarea strică înfrânarea, mânia strică blândeţea, iubirea de arginţi strică dărnicia. Slava deşartă nu pare a strica nici o virtute; ea, răpindu-i hoţeşte omului aducerea-aminte de Dumnezeu, de negrăita măreţie dumnezeiască, de negrăita sfinţenie dumnezeiască, înaintea căreia însuşi Cerul e necurat (Iov. 15,15), îl momeşte pe omul căzut să se privească pe sine însuşi cu aprobare şi satisfacţie, să se admire singur. Nu sunt ca ceilalţi oameni, spune ea (Le. 18,11)! în orbirea sa, născută din mulţumirea de sine, cel care se slăveşte în deşert dă mulţumită lui Dumnezeu, uitând că omenirea căzută poate să aducă prinos de mulţumită lui Dumnezeu numai din vederea mulţimii păcatelor şi neputinţelor sale, vedere unită cu cea a negrăitelor binefaceri ale Ziditorului faţă de zidirea Sa pierită. Slava deşartă se bucură când vede că omul se îmbogăţeşte cu virtuţile: ea nădăjduieşte că va preface fiecare virtute într-un păcat, nădăjduieşte că va face din fiecare virtute pricină şi prilej de osândire a omului la Judecata lui Hristos. Ea îndrăzneşte să prorocească! Ea năzuieşte cu obrăznicie să facă minuni şi se hotărăşte să-L ispitească pe Domnul! Străină de darul duhovnicesc, ea caută să se înfăţişeze ca având dar sau, cel puţin, să insufle în oameni bănuiala că ascunde ceva mai presus de fire; prin această amăgire, ea caută într-un chip nenorocit să capete mângâiere. Ea îl însoţeşte pe nevoitor când posteşte, când se roagă, când face milostenie, când priveghează, când îşi pleacă genunchii, străduindu-se să răpească jertfa adusă lui Dumnezeu şi, spurcând-o prin dorinţa de a plăcea oamenilor, să o facă netrebnică. Ea îl urmăreşte pe robul lui Hristos în însingurarea chiliei lui, în zăvorârea lui; neputând să-i aducă nevoitorului laudă pierzătoare de suflet de la privitorii dinafară, îi aduce laudă în gânduri, îi zugrăveşte şi-i înfăţişează slava omenească, amăgitor, în închipuire. Adeseori, ea lucrează fără gânduri şi închipuiri, fiind recunoscută doar după lipsa din inimă a fericitei umilinţe, a fericitei aduceri aminte de cele sfinte şi străpungeri sufleteşti pentru păcate. „Dacă n-ai plângere din inimă, a zis un mare Părinte, ai slavă deşartă."

Să ne împotrivim cu hotărâre, cu lepădare de sine, pierzătoarei de suflet şi linguşitoarei patimi a slavei deşarte! Să ne împotrivim ei, întărind pe piatra poruncilor lui Hristos inima noastră slabă, care în sine este clătinată cu uşurinţă, ca de nişte vânturi, de înrâurirea şi lucrarea feluritelor patimi asupra ei! Lepădând tot timpul slava deşartă, vom fi deja apăraţi de cealaltă patimă - de îngrozitoarea patimă a făţărniciei. Să ne săvârşim faptele bune şi nevoinţele aşa cum ne povăţuieşte Mântuitorul: în taină. Când luăm parte la slujbele bisericeşti, să ne ferim a da dovadă de porniri deosebite de evlavie, care să ne deosebească mult de fraţii noştri. „Ia seama, a zis Sfântul Ioan Scă-rarul, ca aflându-te între fraţii tăi să nu pari nicidecum mai drept decât ei în vreo privinţă, altminteri vei săvârşi două rele: pe fraţi îi vei răni cu osârdia ta prefăcută, iar ţie însuţi îţi vei da negreşit prilej de semeaţă cugetare. Fii osârdnic în sufletul tău, fără să dai în vileag aceasta nici prin mişcările trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt, nici prin căderile cu faţa la pământ." Dacă în zăvorâre, în rugăciunea însingurată, când citeşti lucruri ziditoare sau te gândeşti la ele, gândul slavei deşarte, pătrunzând prin uşa închisă, pătrunzând în însăşi mintea noastră, în însăşi inima noastră, ne va înfăţişa pentru a ne înşela, ca pe o desfrânată împodobită, slava omenească, să ne înălţăm cât mai repede gândul la cer, înaintea lui Dumnezeu. Când mintea omenească este luminată de vederea duhovnicească a slavei şi măreţiei dumnezeieşti şi se coboară de acolo la vederea de sine, nu mai vede deloc măreţia omenirii: ea vede sărăcia, păcătoşenia, neputinţa, căderea ei; vede osânda la moarte rostită asupra tuturor; vede stricăciunea şi putoarea tuturor, fiindcă osânda se împlineşte treptat, şi nimeni nu poate scăpa de ea. Mintea dobândeşte concepţia corectă despre om, străină de orice amăgire a slavei deşarte, şi strigă împreună cu Iov: „Stăpâne Doamne! Acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine: pentru aceea, m-am defăimat pe mine şi m-am topit, şi mă socotesc pământ şi cenuşă (Iov 42, 5-6). Adevărata smerenie vine din cunoştinţa de Dumnezeu. Amin!

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
Articol preluat din cartea „Slava desarta”, Editura de suflet

Cumpara cartea "Slava desarta"


 

.

13 Februarie 2015

Vizualizari: 1040

Voteaza:

Lupta cu duhul slavei desarte 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE