Mandria cea fara de minte

Mandria cea fara de minte Mareste imaginea.

Mandria cea fara de minte (fara stapanire)

1. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu[1], nascocirea dracilor, dispretuirea oamenilor, maica osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergetoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, pricina luarii in stapanire (de draci), izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, pazitoarea pacatelor, contabila amarnica, judecatoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, radacina hulei.

2. Inceputul mandriei e sfarsitul slavei desarte. Mijlocul ei este dispretuirea aproapelui, vestirea nerusinata a ostenelilor proprii, lauda de sine in inima, ura mustrarii. Iar sfarsitul ei este tagaduirea ajutorului lui Dumnezeu, falire cu ravna sa, narav dracesc.

3. Sa ascultam toti cei ce voim sa scapam de groapa aceasta. Patimii acesteia ii place de multe ori sa-si ia hrana chiar din multumirea adusa lui Dumnezeu. Caci la inceput nu se gandeste sa tagaduiasca cu nerusinare pe Dumnezeu.

4. Am vazut un om multumind lui Dumnezeu cu gura si falindu-se cu cugetul. Marturiseste despre aceasta fariseul acela, care a spus in chip fatarnic: “Iti multumesc, Dumnezeule” (Luca XVIII, 11)

5. Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintai.

6. Am auzit pe careva din cei cinstiti de mine: “Gandeste ca douasprezece sunt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adica inchipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece“.[2]

7. Calugarul ce se inalta cu cugetul se impotriveste cu cuvantul. Dar cel smerit cu cugetul nu stie sa se impotriveasca nici macar cu privirea. Chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant. Nici monahul cu inima mandra, ca sa faca ascultare.

8. Barbatul cu inima mandra doreste sa stapaneasca.[3] Astfel, nu poate sa nu se piarda pana la capat, precum se intampla de obicei; mai bine zis, nici nu voieste.

9. “Celor mandri Domnul le sta impotriva” (Prov. XVI, 5; I Petru V, 5). Si cine poate sa-i miluiasca pe ei? “Necurat este la domnul tot cel mandru cu inima” (Prov. XVI, 5). Si cine va putea sa-l curateasca pe unul ca acesta?

10. Pedeapsa celor mandri e caderea, iar imbolditor, dracul. Pedepsirea lor este iesirea din minti. De cele dintai au fost tamaduiti adeseori oamenii de catre oameni. Dar cea din urma nu poate fi vindecata de oameni.

11. Cel ce respinge mustrarea isi intipareste patima. Iar cel ce o primeste s-a dezlegat de legatura ei.

12. Daca un oarecare a cazut din ceruri numai prin aceasta patima, fara alta, trebuie vazut daca nu cumva se intampla ca cineva sa se suie la cer numai prin smerenie, fara virtute.

13. Mandria este pierderea bogatiei (duhovnicesti) si a sudorilor. “Strigat-a si nu era cine sa-l mantuiasca” (Ps. XVI, 4, 5), fara indoiala pentru ca a strigat cu mandrie “catre Domnul, si nu l-a auzit pe el”; fara indoiala pentru ca pricinile impotriva carora se ruga nu le curma.

14. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhovniceste pe un tanar ce se trufea. Iar acesta, orb find, zise: “Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru”. Iar prea inteleptul batran zise catre el: “Si ce alta dovada mai vadita a patimei acesteia ne poti da, fiule, decat cuvantul pe care l-ai spus: nu sunt mandru“[4] Mult le ajuta unora ca acestia supunerea, vietuirea mai ingreuiata si mai supusa necinstirilor si citirea nevointelor mai presus de fire ale parintilor. Poate macar asa vor avea o mica nadejde de mantuire cei ce bolesc de patima aceasta.

15. E rusine sa se mandreasca cineva cu podoaba straina[5], dar e nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu.

Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte de nastere.[6] Caci cele de dupa nastere Dumnezeu ti le-a daruit, ca si nasterea insasi.

16. Numai virtutile ce le-ai faptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta. Caci trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu.

17. Nu te increde pana ce nu vei primi hotararea, vazand pe acela care, chiar dupa intrarea in camara de nunta, a fost legat de maini si de picioare si aruncat in intunericul cel mai din afara (Matei XXIII, 13).[7]

18. Nu-ti inalta grumazul odata ce esti pamantesc. Caci multi au cazut din ceruri macar ca erau sfinti si nematerialnici.

19. Cand dracul se salasluieste in lucratorii lui, atunci, aratandu-se in somn sau si in stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfant inger sau mucenic, ii impartaseste vreo descoperire de taina sau vreun dar (harisma), ca amagindu-se, nenorocitii sa-si iasa cu totul din minti.[8]

20. Chiar daca am suferit zeci de mii de morti pentru Hristos, tot n-am implini ceea ce sutem datori, caci altul e sangele lui Dumnezeu si altul sangele robilor; negresit, dupa vrednicie, si nu dupa fiinta.[9]

21. Sa nu incetam de a cerceta impreuna si de a patrunde pe luminatorii parinti dinainte de noi; si atunci ne vom afla pe noi neumbland in chip amanuntit pe urmele vietuirii lor, nici pazind in chip cuvios fagaduinta, ci petrecand inca in starea lumeasca.

22. Calugarul adevarat este cel care ochiul neimprastiat al sufletului si simtirea nemiscata a trupului.[10] Calugarul adevarat este cel ce cheama pe vrajmasi ca pe niste fiare, si-i biciuieste ca sa fuga de la el. Calugar este cel ce petrece intr-o iesire neantrerupta din sine.[11] Calugarul este asa de preschimbat prin virtuti, cum e altul prin placeri.[12] Calugarul (calugaria) este o lumina fara de sfarsit in ochiul inimii.[13] Calugarul este un adanc fara fund (un abis) al smereniei, in care s-a afundat si s-a inecat intreg duhul sau.

23. Trufia pricinuieste uitarea greselilor. Caci aducerea-aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari.[14]

24. Mandria este saracia cea mai de pe urma a sufeltului ce-si naluceste bogatia si socoteste intunericul lumina.[15] Nu numai ca nu ingaduie, necurata, o inaintare, ci si arunca de la inaltime pe cel stapanit de ea.[16]

25. Mandria este marul putred pe dinauntru, dar pe dinafara stralucitor de frumusete. Calugarul mandru nu va avea nevoie de drac. Caci el insusi isi este drac si vrajmas ce se razboieste cu sine.

26. Pe cat este intunericul de strain de lumina, pe atat este cel mandru de strain de virtute. In inimile celor mandri se vor naste cuvinte de hula; in sufletele celor smeriti, vederi ceresti. Furul uraste soarele, iar trufasul dispretuieste pe cei blanzi.[17]

27. Nu stiu cum, dar multi din cei mandri nu se cunosc pe ei si, socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia (de virtute) in ceasul iesirii din viata. Cel stapanit de ea va avea nevoie de Domnul. Caci fara folos ii va fi ajutorul de la oameni.

28. Am prins odata pe aceasta amagitoare fara minte umbland in inima mea, purtata pe umerii maicii ei. Si legandu-le pe amandoua cu legatura ascultarii, le-am biciuit cu biciul smereniei si le-am silit sa-mi spuna cum au intrat in mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus: “Noi nu avem inceput, nici nastere, caci suntem incepatoare si nascatoare ale tuturor patimilor. Nu putin ne razboieste zdrobirea inimii, nascuta din ascultare. Insa nu rabdam sa fim stapanite de nimeni. De aceea, voind sa ne facem stapane peste cele din ceruri, am fost departate de acolo. [18] Noi ne-am facut nascatoare, ca sa spunem pe scurt, ale tuturor celor ce lucreaza impotriva smeritei cugetari. Caci toate cele ce-o ajuta pe ea ni se impotrivesc noua. Dar noi am izbutit si in cer. Deci unde veti scapa de la fata noastra? [19] Noi ne-am obisnuit sa ne impotrivim ocararii, ascultarii, nemanierii, netinerii de minte a raului si slujirii. [20] Nepoatele noastre sunt caderile duhovnicesti: mania, clevetirea, amaraciunea, strigarea, hula, fatarnicia, ura, pizma, viata dupa o regula proprie, impotrivirea in cuvant, neascultarea. Un singur vrajmas avem, asupra caruia nu avem puterea. Ti-l spunem, ca suntem biciuite de el. El consta in a te defaima pe tine insuti in chip sincer inaintea Domnului. Atunci sa ne socotesti ca pe un paianjen. Deci, precum vezi, slava desarta e calul pe care calaresc eu, mandria.”

Dar cuvioasa smerenie si ocararea de sine vor rade de calul si de calaretul lui, cantand cu sarguinta cantarea de biruinta: “Sa cantam Domnului, caci cu slava S-a preamarit. Cal si calaret au fost aruncati in mare” si in adancul smereniei.

A fost treapta a doua zeci si doua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, daca s-a putut sui.

Notele Parintelui Dumitru Staniloae:

[1] “Caci cel ce socoteste ca infaptuieste ceva din sine, si nu cu ajutorul lui Dumnezeu, tagaduieste pe Dumnezeu si ajutorul Lui in toate. De aceea si cade, parasit fiind, din harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit.”

[2] “Un filozof oarecare a spus ca inchipuirea de sine este boala sacra”. Alta: “Am vazut o boala cumplita; de ea sufera cel ce pazeste la sine o bogatie spre raul lui”. Domnul a spus: “Vai, cei ce va imbogatiti, ca veti flamanzi; ca veti lua plata voastra” (Luca VI, 25). Inchipuirea de sine este o boala, pentru ca cel ce sufera de ea nu traieste in realitate. Bogatia pe care o pazeste e fum. Dar fum care nu va pieri numai lasandu-l gol, ci il va si face nemilos si urat de Dumnezeu si de oameni, fum care il intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii, care sunt singura realitate ca-l tine si pe el de realitate.

[3] “Sa nu te grabesti sa te asezi in capul fratimii, ca sa nu iei sarcinile pacatelor straine pe umerii tai.”

[4] Scararul surprinde si aci aceeasi impletire a patimii cu nazuinta protivnica ei, ca si in alte locuri de mai inainte. Seva patimii urca in om din firea lui patata odata cu seva virtutii, ca in fructele unui om stricaciunea. E foarte greu de a inlatura pe ultima si a cruta pe primele. Cel ce se socoteste smerit nu e smerit. Mereu trebuie inlaturata de langa virtutea insasi umbra constiintei de a avea o virtute. Constiinta trebuie sa aiba de continut numai pe Dumnezeu si sinea proprie trebuie vazuta hranindu-se numai din Dumnezeu. Toate virtutile sunt puteri ale lui Dumnezeu in noi. Ridicarea spre aceasta constiinta e un efort continuu de distilare, de subtiere a firii, pentru a-L face pe Dumnezeu total transparent prin inlaturarea oricarei grosimi a ei, a vizibilitatii ei.

[5] “Se arata ca nu trebuie sa se laude cineva si sa se faleasca pentru nimic din ceea ce a infaptuit prin cugetarea sau puterea sa, fara ajutorul lui Dumnezeu”. Alta: “Cel ce se infraneaza, se retine de la lacomia pantecelui; neagonisitorul, de la lacomie; cel ce se linisteste, de la vorbarie; cel curat, de la iubirea de placeri; cel rusinos, de la curvie; cel ce se multumeste cu ale sale, de la iubirea de arginti; cel bland, de la tulburare; ascultatorul ,de la sfada; cel primitor de mustrare, de la fatarnicie; cel ce se roaga, de la deznadejde; saracul, de la bogatie; marturisitorul, de la tagaduire; mucenicul, de la inchinarea la idoli. Vezi ca toata virtutea savarsita pana la moarte nu e nimic altceva decat infranarea de la pacat. Iar infranarea de la pacat e un lucru al firii, nu e un pret platit pentru Imparatia lui Dumnezeu”. Ce departe suntem de teoria meritelor si suprameritelor din teologia catolica! La o nota urmatoare vom vedea ca Imparatia lui Dumnezeu e darul Duhului Sfant.

[6] O spune aceasta in ironie, ca si cele urmatoare.

[7] A lui Ioan Carpatiul: “Haina de nunta de care vorbesc cuvintele lui Hristos socoteste-o harul Duhului Sfant; caci cel ce nu s-a facut vrednic sa-l imbrace, nu se va face partas nuntii ceresti si cinei celei duhovnicesti”.

[8] Nici tainele descoperite nu sunt taine adevarate, nici harismele daruite de cel rau nu sunt harisme adevarate, ci contrafaceri aparente; sunt “taine” sau “harisme” de suprafata, si chiar minciuni nedate inca pe fata.

[9] Sangele lui Hristos varsat pentru noi este dupa fiinta sange omenesc, ca si al nostru, dar dupa vrednicie este nesfarsit mai de pret, pentru ca este sangele primit de Fiul lui Dumnezeu ca sange propriu si dat de El insusi pentru noi. Deci prin el ni se impartaseste iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. De aceea, chiar daca de mii de ori am da prin moarte sangele nostru pentru El, nu I-am rasplati cu ceva egal si deci nu ne-am achita de datoria pe care o avem fata de El. Caci cand ti-a dat cineva ceva, te achiti de datorie numai cand ii intorci un lucru de pret egal. Dar si atat cat putem noi da lui Hristos e din puterea impartasita noua de El prin sangele Lui. Il iubim si noi putin luand putere din iubirea Lui nesfarsita. Unde este atunci temeiul mandriei noastre? Ba cel mandru nu-L iubeste pe Hristos nici macar asa putin, cat poate un om, in temeiul iubirii Lui.

[10] “Cand despartim mintea de Dumnezeu fie prin palavrageala, fie prin glume, fie prin altceva si o imprastiem, nu suntem calugari“.

[11] Intr-o iesire neintrerupta a mintii in Dumnezeu sau intr-un extaz neincetat.

[12] Firea lui si-a schimbat calitatea prin virtuti. El nu are virtutile, ci este ceea ce sunt virtutile.

[13] Pentru ca fiind neincetat atent la firea sa, vede prin ea neintrerupt lumina nesfarsita a lui Dumnezeu prin transparenta inimii, ca printr-un ochi in care se vede lumina lui Dumnezeu.

[14] Dar si invers: “Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea”. Sunt doua feluri de uitari: uitarea de sine din mandrie, care da aparenta unei cunoasteri de sine; si uitarea de sine (rapirea, extazul) din smerenie, care e o adevarata cunoastere de sine. Caci sinea cunoscuta prin mandrie e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta de smerenie e sinea afudata pentru veci in temeiul neclintit si adevarat care e Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale, nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau. Cel smerit, stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pentru veci, iertandu-l.

[15] Rupta de realitate, mandria o contraface prin inchipuire. Traieste intr-o fantasmagorie, intr-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mandru isi naluceste ca e bogat; intunecat, isi inchipuie ca se afla in lumina; dar bogatia lui insasi e saraca si in lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent. De aceea si hrana lui spirituala a saraca, e inconsistenta.

[16] “Cel ce se mandreste e lasat sa cada in hula. Cel ce se faleste pentru virtutea cu fapta e lasat sa cada in curvie, iar cel ce se inalta intru intelepciunea lui e lasat sa cada in cursele intunecate ale nestiintei.“

[17] “Mare si cinstit lucru socotesc ca este a birui slava desarta si a inainta in cunostinta lui Dumnezeu. Caci cel ce cade in uratenia acestei patimi viclene a slavei desarte se instraineaza de pace si-si inaspreste inima fata de sfinti. Si la capatul relelor lui cade in mandria cea vicleana si in grija de a minti“. Cel mandru nu cunoaste nici pe Dumnezeu si nu traieste in pace nici cu oamenii. El se impietreste cu inima chiar fata de oamenii blanzi si-i dispretuieste. Mai ales fata de acestia se poarta cu asprime, caci de cei tari se teme, si cand are nevoie de ei, ii linguseste.

[18] S-au facut stapanitoare peste unele fiinte ingeresti din ceruri si de aceea le-au coborat de acolo. Caci nu voiau ca acelea sa mai fie stapanite de altcineva decat de ele (de slava desarta si de mandrie). Mandria, nevrand sa aiba niciun stapan, nu cunoaste niciun cap, e doar cap. Omul mandru nu admite nicio capetenie, el e anarhic.

[19] Adica: daca am izbutit sa infrangem unele fiinte chiar in cer, unde si cum crezi tu, omule, ca vei scapa de noi?

[20] Caci adeseori calugarul se satura de ocarari, de ascultare, de nemaniere, si atunci se preda mandriei.

"FILOCALIA", vol IX, traducere si note de parintele Dumitru Staniloae

30 Mai 2016

Vizualizari: 484

Voteaza:

Mandria cea fara de minte 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

mandria smerenia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE