Manie si rugaciune

Manie si rugaciune Mareste imaginea.

Mânia e o patimă urâtă. Ea „sălbăticeşte" omul, ba chiar face din el un „demon". Cine se lasă dominat de această patimă va ajunge el însuşi o minge a demonilor; în timpul nopţii aceştia vor teroriza în vis, prin fantasme monstruoase, pe un impertinent ca acesta. Dacă însă Evagrie n-ar avea altceva de spus cu privire la această temă, preocuparea cu scrierile sale abia dacă ar merita timpul afectat. Suntem însă abia la început!

Cei ce îşi îngrămădesc supărări şi pomeniri de rău sunt asemenea celor ce scot apa şi o toarnă într-un vas fără fund.

Insemnătatea excepţională pe care Evagrie o atribuie în toate scrierile sale irascibilităţii şi mâniei se bazează pe relaţia lor integral negativă cu rugăciunea, aşa cum au sugerat deja mai multe texte citate mai sus. Cuvântul „rugăciune" e înţeles aici ca sumă a vieţii duhovniceşti sau „misticii", în limbaj ui actual.

Tot războiul ce se aprinde între noi şi demonii necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. Fiindcă lor le este foarte potrivnică şi urâtă, iar nouă foarte mântuitoare şi plăcută.

In sprijinul puternicei sale convingeri că mânia şi rugăciunea se exclud reciproc ca focul şi apa, Evagrie poate invoca, pe lângă sfânta Scriptură, şi „obiceiul vechi şi ascuns al oamenilor".

Spune-mi de ce te prinzi grăbit la harţă, dacă dispreţuieşti bucatele, banii şi slava? De ce hrăneşti câinele, când te lauzi că nu ai nimic? Iar dacă acesta latră şi se ia după oameni, trebuie că ai niscaiva lucruri şi trebuie să le păzeşti. Dar eu despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind că mânia e ciumă pentru o astfel de rugăciune.

Şi nu mă mir că unul ca acesta şi pe sfinţi i-a uitat: pe David care strigă: „Opreşte mânia şi părăseşte turbarea"; pe Ecleziastul care porunceşte: „Alungă mânia de la inima ta şi scoate vicleşugul din trupul tău"; şi pe Apostolul care rânduieşte: „Să ridicăm în toată vremea şi în tot locul mâini cuviincioase spre Domnul, fără mânie şi gânduri".

De ce oare nu învăţăm şi noi de la obiceiul ascuns şi vechi al oamenilor care alungă câinii din casă la vremea rugăciunii? Obiceiul acesta ne dă de înţeles că mânia nu trebuie să fie cu cei ce se roagă. Şi mai departe: „Mânia este vinul dracilor." De aceea, nazireii se înfrânează de la vin.

Iar unul dintre înţelepţii din afară a spus că fierea şi coapsele nu sunt hrană pentru zei, neştiind, mi se pare, ce spunea; căci socot că una e simbolul mâniei, iar cealaltă al poftei iraţionale.

Efectele negative ale irascibilităţii inflamate asupra celui ce se roagă sunt în primul rând de natură pur psihologică.

Toate gândurile demonice furişează în suflet chipurile lucrurilor sensibile care, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri. Deci chiar de la lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care demon s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit sau m-a necinstit, acesta dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului furişat în mine...

Pentru aceea, pe drept ne mustră Duhul Sfânt: „Şezând ai vorbit împotriva fratelui şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală"; şi ai deschis uşa gândurilor care ţin minte răul şi ţi-ai tulburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea faţa vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept „dumnezeu". Căci ceea ce vede mintea rugân-du-se, aceea e şi potrivit a spune că este „dumnezeu".

Evagrie descrie aici o experienţă pe care trebuie s-o fi făcut odată: fixarea aproape obsesivă pe un obiect sau, încă şi mai rău, pe o anumită persoană, care ne-a îmbolnăvit aievea sau în închipuirea noastră, şi pe care n-o putem smulge din minte tocmai la rugăciune. în aceste condiţii, rugăciunea devine o caricatură. Asupra acestui punct însă vom reveni.

De unde ştiu însă demonii de care patimă suntem cuprinşi la un moment dat? Evagrie vorbea despre simple „reprezentări mentale", pe care ni le induc demonii. Demonii nu ne cunosc „inima", adică fiinţa noastră cea intimă - afirmaţia este de mare însemnătate pentru Evagrie. Acest sanctuar interior este inaccesibil demonilor. Numai Dumnezeu, Care a creat-o, cunoaşte inima noastră. Insă demonii sunt vicleni şi iscusiţi, fiindcă de multă vreme sunt prezenţi ca observatori urmărind purtarea noastră, şi nu le scapă nici cea mai mică mişcare, chiar şi inconştientă. Pornind de la aceste „semne", ei cunosc cele ascunse în inima noastră, din care ies gândurile noastre bune sau rele. Plecând de la aceste semne care ne trădează, ei extrag materialul pentru ispitirile noastre, punând în mişcare, de exemplu, la vremea rugăciunii, amintirea noastră şi aducându-ne imaginea celui care ne-a ofensat. Această imagine o avem apoi prezentă în permanenţă în faţa ochilor ca pe un „idol" doar pentru a convorbi cu ea, în locul lui Dumnezeu.

Toate lucrurile materiale se „imprimă" în mintea noastră, lasă cu alte cuvinte în ea o „imagine" sau o „întipărire", cu care avem de-a face în minte ca şi cum ar fi vorba de lucrul real însuşi. Numai Dumnezeu, Cel cu desăvârşire „imaterial", „fără formă" fiindcă e „netrupesc", lasă mintea - în ea însăşi sau în forma „gândului" său - neimprimată". El este prezent „în chip nemijlocit", în chip personal, cum am spune astăzi, şi, prin urmare, acţionează nemijlocit.

Dacă din vina sau fără vina noastră am ajuns într-un conflict cu semenii şi am reacţionat „pătimaş" la acest incident, atunci în mintea noastră se impţimă ca un gând demonic „chipul unui om sensibil", cu care apoi „în ascuns spunem sau facem ceva în chip nelegiuit", ca şi cum ar fi de faţă persoana respectivă. Acest lucru are un efect de blocaj mai cu seamă „în vremea rugăciunii", când mintea, dat fiind că se află în convorbire cu Dumnezeu Cel imaterial şi lipsit de formă, „trebuie să fie slobodă de chipuri".

Cine „vrea sa se roage, «aşa cum se cuvine», dar tulbură pe cineva, «aleargă în zadar»". Pretinsa lui rugăciune nu e nimic altceva decât o maimuţăreală sau o „imitaţie” a rugăciunii reale, fapt care, la rândul său, provoacă mânia lui Dumnezeu. De aici avertismentul:

Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii!

Acelaşi lucru e valabil, se înţelege de la sine, despre fratele pe care noi l-am rănit fără să ne împăcăm cu el.

Ia seama la tine însuţi, ca niciodată să nu fugăreşti pe vreunul din fraţi enervându-l, fiindcă nu vei scăpa în viaţa ta de demonul întristării care ţi se va face pururea piedică la vremea rugăciunii.

Pe drept cuvânt se poate aşadar spune că la rugăciune are loc un fel de „judecată" asupra stării şi alcătuirii noastre lăuntrice.

Ori de câte ori te va întâmpina o ispită sau te va aţâţa o împotrivire, ca să-ţi întărâţi mânia spre cel ce-ţi stă împotrivă sau să spui vreo vorbă goală, adu-ţi aminte de rugăciune şi de judecata care are loc atunci, şi îndată se va linişti mişcarea fără rânduială din tine.

Nu te preda pe tine însuţi gândului furiei luptându-te în gând cu cel ce te-a întristat, nici, iarăşi, celui al desfrânării, închipuindu-ţi mereu plăcerea; fiindcă unul întunecă sufletul, iar altul îl invită să ardă în patima sa, şi fiecare întristează mintea. Iar la vremea rugăciunii, închipuindu-ţi astfel de imagini şi neaducându-i lui Dumnezeu rugăciune curată, îndată cazi pradă demonului lâncezelii [akedia], care se prăvăleşte tocmai peste asemenea stări şi rupe în bucăţi sufletul precum un câine o căprioară.

Acest text lasă să se întrevadă foarte frumos felul în care feluritele „gânduri" se ivesc unele din altele. Cel vinovat de o despărţire durabilă de un semen nu va fi părăsit niciodată de demonul întristării, întrucât îi lipseşte posibilitatea de a repara cele întâmplate. Remuşcările conştiinţei, care se instalează mai devreme sau mai târziu, rămân sterile. Intristarea este sora geamănă a lâncezelii, care la vremea rugăciunii ne prăvăleşte în acea stare specifică a akediei, pe care Evagrie a descris-o atât de adecvat.

Ţinta făptuirii sau a vieţii practice este de-a aduce lui Dumnezeu o rugăciune „curată", adică liberă de toate „gândurile" si „imaginile" pătimaşe şi, în cele din urmă, de toate „înţelesurile" sau „reprezentările mentale". Aceasta înseamnă de asemenea că mintea noastră nu trebuie să se agate de nimic, ca să nu se „risipească". O astfel de „rugăciune fără împrăştiere” e un lucru mare, ba chiar este „înţelegerea supremă a minţii" („actul intelectiv suprem al intelectului")! Putem, aşadar, spune - în sensul lui Evagrie - că omul este pe deplin el însuşi numai în rugăciune. Pentru că în această „convorbire" personală nemijlocită „a minţii cu Dumnezeu", „chipul" creat se regăseşte în „Arhetipul" său necreat, spre Care a fost făcut să tindă. Satana, care a tulburat această relaţie încă de la început, nu se lasă în încercarea sa de a zădărnici în orice chip posibil această convorbire.

Când mintea începe să se roage neîmprăştiat, atunci tot războiul se face, ziua şi noaptea, în jurul părţii irascibile a sufletului.

Ar fi o greşeală însă a socoti că această luptă cedează pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească. Din contră! Nu începătorii, ci cei „vechi" în cunoştinţă, „bătrânii" sau „părinţii duhovniceşti", care „au primit deja darul Duhului", sunt războiţi cel mai intens de demonul mâniei. Fiindcă la „contemplativi" sau „văzători" păcatele mâniei au consecinţele cele mai devastatoare, orbind acei „ochi" ai minţii prin care aceştia văd pe Dumnezeu şi cunosc creaţia Lui.

Demonii cei vicleni aşteaptă noaptea ca să tulbure ei înşişi pe învăţătorul duhovnicesc; iar ziua îi învăluie pe oameni în strâmtorări, defăimări şi primejdii.

De aceea, Evagrie avertizează cu insistenţă pe cei „ţinuţi încă în păcate şi în izbucniri de mânie să nu se întindă cu neruşinare spre cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, sau să se ridice spre rugăciunea nematerială". Pretinsa lor „rugăciune în Duh şi Adevăr" n-ar fi atunci nimic altceva decât o caricatură grotescă a „adevăratei rugăciuni". Iar Dumnezeu nu va lăsa nepedepsită o astfel de îndrăzneală.

Precum vederea neacoperită şi tare a soarelui din miezul zilei, când luminează mai viu, nu foloseşte ochiului bolnav, tot aşa nici întipărirea rugăciunii suprafireşti şi cu adevărat înfricoşată, care se face în duh, nu foloseşte minţii pătimaşe şi necurate!

Lui Evagrie îi erau, aşadar, bine cunoscute ceea ce astăzi numim „stări autoinduse", stări pe care le putem numai „simţi", fără a le fi trăit cu adevărat. Semnificativ este faptul că spre astfel de „imitaţii" înclină mai cu seamă cei „încurcaţi încă în păcate şi în izbucniri de mânie"! Mândria care se ascunde în spatele acestei mânii e cea care-i împinge să nu aştepte să fie chemaţi ca Moise de către Dumnezeu din rugul aprins, ci să încerce să se înalţe cu obrăznicie şi cu de la sine putere spre „locul rugăciunii". Astfel, „rugăciunea adevărată" e un „dar al harului", un „dar" pe care Dumnezeu „îl dă celui ce se roagă pentru el", şi de care trebuie „să ne învrednicim".

Decurge oare de aici că atunci cel aprins de mânie nu trebuie să se roage deloc? Nicidecum! Dar, în loc să se întindă spre lucruri inaccesibile, ba chiar vătămătoare în virtutea stării sale pătimaşe, el trebuie să caute un refugiu în acele chemări ale lui Hristos „scurte şi stăruitoare", despre care vorbeşte întreaga literatură monastică timpurie, în acele „rugăciuni azvârlite" sau împunse (Augustin), din care s-a ivit mai apoi bine cunoscuta „rugăciune a lui Iisus". Dacă vrei să-l pui pe duşman pe fugă, „roagă-te neîncetat"!

Aceste rugăciuni scurte, „concise", „tensionate", „dese", ba chiar „neîncetate", sunt pâinea zilnică a celor asaltaţi de ispite, şi mai cu seamă de demonul mâniei. Ele sunt aduse cu lacrimi, întrucât nimic nu este în stare să „înmoaie sălbăticia sufletului", ea însăşi de origine demonică. Dar cu aceasta am ajuns deja la remediile sau leacurile irascibilităţii inflamate, despre care va fi vorba mai pe larg mai încolo.

Schimarhimandrit Gabriel Bunge

Mania si terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis

Cumpara cartea "Mania si terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul"

09 Mai 2016

Vizualizari: 2147

Voteaza:

Manie si rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE