Vom începe cu exemple din viaţa noastră de zi cu zi.

Fiind foarte bogat, Igor nu se sinchisea de suma pe care o lăsa zilnic în sala de joc. De ce să-i pese? Avea propria firmă, cont în bancă, colecţie de antichităţi, soţie frumoasă. După părerea lui, cazinoul reprezenta o parte la fel de integrantă a vieţii omului înstărit ca clubul de golf şi recepţiile mondene - şi cât de plăcut era atunci când, câteodată, îi intrau câştiguri frumoase în buzunare!

„Iluminarea" a venit numai atunci când a înţeles că a pierdut milioane. Apartamentul şi vila din afara oraşului au fost ipotecate pentru datorii, soţia l-a părăsit, iar firma, ale cărei lichidităţi se „înecaseră" în automatele de jocuri, a dat faliment.

Una peste alta, Igor a căpătat ce a vrut: cazinoul a prins rădăcini în viaţa lui. Mănâncă la cazinou; cazinoul îi plăteşte locuinţa şi chiar îi dă o mică „pensie", însă cu o condiţie: să joace mereu şi să-i dea tot câştigul patronului.

Odată, într-o populară emisiune TV a fost relatat cazul jurnalistului Felix Medvedev. în vremea perestroikăi, acesta lucra la revista „Ogoniok". Atâta timp cât în Moscova nu existau cazinouri, omul acesta avea apartament, trei maşini, şofer personal, o colecţie foarte valoroasă de cărţi. După ce au apărut cazinourile, de fiecare dată când ieşea de la redacţie miza la ruletă ca să-şi recâştige pierderile anterioare. Treptat, averea lui Medvedev s-a evaporat, iar datoria lui a ajuns la o cifră astronomică: un milion de dolari S.U.A.

Unde se ascund însă sursele bolii? Dorinţa patologică de a juca are rădăcinile duhovniceşti, sociale, psihologice şi chiar genetice. Să vorbim mai amănunţit despre aceasta.

Prin studiul unor perechi de gemeni au fost stabilite mutaţiile genetice care răspund de funcţiile neuronale - transmiterea impulsurilor nervoase. Cu cât sunt mai alterate aceste gene, cu atât este mai înalt gradul de înclinaţie patologică spre jocurile de noroc.

Pentru a înţelege mecanismul moştenirii acestei tulburări psihice vom fi nevoiţi să facem o scurtă digresiune în genetică. Sistemul nervos este capabil să regleze activitatea aparatului genetic. Creierul ia mereu în considerare nevoile curente ale organismului, particularităţile mediului şi experienţa individuală. în condiţiile unei excitabilităţi scăzute a sistemului nervos, o parte din gene rămâne inactivă. Ea parcă ar dormita, şi unele moduri de comportament posibile din punct de vedere genetic nu se manifestă în mod concret, însă când excitabilitatea sistemului nervos creşte aceste gene se „trezesc" - se activează...

Creierul şi aparatul genetic „ţin legătura" cu ajutorul hormonilor, inclusiv al hormonilor de stres. Cercetătorii presupun că activitatea genelor oscilează ca răspuns la stresul puternic. Acele modificări în nivelul activităţii genetice ce sunt determinate de influenţa hormonilor de stres se pot moşteni.

După părerea Nataliei Şemciuk, specialist al Centrului ştiinţific de Stat pentru psihiatrie socială şi juridică „V.N. Serbskii", înclinaţia spre mania jocurilor este în mare parte determinată de ereditate. „Majoritatea jucătorilor au înaintaşi cu diverse dependenţe: cărţi, curse, pariuri pe bani, loterie, chiar şi simplul fumat! Dacă străbunicului tău îi plăcea să «tragă la măsea», eşti predispus la dependenţa de jocurile de noroc."

Conform datelor Nataliei Şevciuk, peste 83% dintre ludomani au suferitîn copilărie de sindromul deficitului de atenţie însoţit de hiperactivi- tate, iar peste 96% au rude alcoolice. Aşadar, bolnavii sunt, parcă, loviţi din două părţi: sindromul sus-menţionat (transmis, poate, ereditar) plus înclinaţia genetică spre alcoolism. Intrucât impulsivitatea şi hiperactivitatea copilului se transformă frecvent într-un caracter patologic al pasiunilor lui, jucătorul pătimaş se vede uneori din copilărie.

Totuşi, nu trebuie să punem totul pe socoteala geneticii. Parafrazând un cunoscut aforism, vom sublinia: ludoman nu te naşti, ludoman devii.

Un puternic factor de risc pentru dependenţa de jocuri este educaţia incorectă (grija insuficientă, exigenţa excesivă, cruzimea etc.). Atunci când rolul bunurilor materiale este supraestimat, în familie atenţia se fixează mereu asupra posibilităţilor şi greutăţilor financiare, este cultivat sentimentul invidiei faţă de oamenii mai bogaţi. Rezultatul este concepţia: „Dacă banii rezolvă tot, ei trebuie dobândiţi cu orice preţ." Iar de aici nu e decât un pas până la jocurile de noroc, care par uşoare şi profitabile.

Intrebat despre cauzele dependenţei de jocurile de noroc, igumenul Anatolie Berestov, doctor în ştiinţe medicale, conducătorul Centrului Ortodox de îngrijire sufletească „Sfântul Ioan din Kronstadt", răspunde: „Patima jocurilor de noroc e o manifestare a caracterului şi temperamentului omului, care depinde de anumite particularităţi biologice ale creierului. Când omul pătimaş începe să joace, un reflex condiţionat este declanşat în el de către licăritul butoanelor, «clipitul» cifrelor sau altor imagini pe ecranul automatului, sunetul banilor ce se revarsă din maşină. Până la urmă, în scoarţa cerebrală se formează o gravă dominantă patologică, ce îi şi face dependent pe om. Acesta devine sclav al patimii sale, care pune stăpânire pe el în mod total şi fatal. Totodată, patima jocurilor este însă şi o expresie a stării duhovniceşti a omului.

Aici, un rol foarte important îl au mediul social, atitudinea omului faţă de viaţă şi însuşi modul de viaţă. In vremea noastră, când din societate lipsesc, practic, principiile care îi pot ţine în frâu pe oameni şi aceştia se depărtează de Dumnezeu, valorile lor spirituale se schimbă. După cum spunea Dostoievski, «fără Dumnezeu se poate orice». De aceea a devenit posibilă şi manifestarea necontrolată a patimii, neînfrânată de vreo inhibiţie morală."

O magnifică descriere a aspectului exterior şi stării interioare a unui tânăr îmbătat de magia jocurilor de noroc este făcută în nuvela Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, ce aparţine cunoscutului scriitor Ştefan Zweig (v. anexa IV). Eroina principală a operei este martoră a unei situaţii şocante în cazinou. Pierderea şi câştigul, speranţa şi dezamăgirea se reflectă cu o putere nemaivăzută în mimica şi în gesturile unui tânăr jucător. Fiecare muşchi al mâinilor acestuia, fiecare expresie a feţei sale redau o gamă întreagă de pasiuni şi de trăiri sufleteşti care se zbuciumă în inimă. Prin gura eroinei sale, scriitorul povesteşte despre ceea ce savanţii numesc acum dominantă ludică patologică, pe care probabil că nimeni nu a descris-o până acum mai bine decât el. A repovesti textul lui înseamnă a face palidă şi ştearsă priveliştea. Vom cita, destul de complet, un fragment din nuvelă: „...Mi-am ridicat privirea şi am văzut chiar în dreptul meu - m-am şi speriat - două mâini cum nu mai avusesem încă prilejul să văd: se încleştaseră ca două fiare înverşunate, şi în lupta lor crâncenă se strângeau şi se schingiuiau una pe alta în aşa hal că degetele scoteau un zgomot sec, ca atunci când e spartă o nucă. M-am uitat la mâinile acelea întreaga seară - mă uimeau cu înfăţişarea lor irepetabi- lă, dar totodată mă speria agitaţia lor, expresia lor nebuneşte de pătimaşă, această încleştare şi luptă febrilă.

Am simţit imediat că omul acela, plin ochi de patimă, îşi împinsese această patimă în vârfurile degetelor ca să nu fie sfâşiat de ea - şi iată că în secunda când bila a căzut, cu un zgomot scurt şi sec, în căsuţă, iar crupierul a strigat numărul câştigător, mâinile s-au des- cleştat brusc, căzând ca două fiare lovite de acelaşi glonte. Au căzut ca moarte, nu pur şi simplu obosite; au căzut cu o asemenea expresie de descurajare, deznădejde, dezamăgire încât nu pot să o redau prin cuvinte, fiindcă niciodată - nici înainte, nici după aceea - nu am văzut asemenea mâini vorbitoare, în care fiecare muşchi să strige şi în care patima să iasă aproape vizibil din toţi porii. Ele au zăcut o clipă pe stofa verde, flasce şi nemişcate ca meduzele aruncate de val pe ţărm. După aceea, una dintre ele - cea dreaptă - a început să se învioreze încet, începând cu vârfurile degetelor: s-a înfiorat, a făcut un salt înapoi, preţ de câteva clipe s-a mişcat dezordonat pe masă, apoi, înhăţând cu un gest nervos un jeton, l-a învârtit ca pe o rotiţă între degetul mare şi arătător. Deodată, s-a arcuit ca o panteră şi a aruncat - parcă a scuipat - jetonul de o sută de franci în mijlocul câmpului negru. îndată, ca la un semnal, a tresăltat şi stânga paralizată de somn. S-a ridicat uşor, s-a furişat, s-a târât apropiindu-se de sora ei care tremura, parcă obosită de aruncarea jetonului, şi acum zăceau amândouă una lângă cealaltă, tremurând şi lovind uşor masa cu încheieturile aşa cum clănţăne dinţii celui bolnav de friguri... Nu, niciodată în viaţă n-am văzut mâini care să exprime zbuciumul înfrigurat cu o asemenea elocvenţă zguduitoare...

Nu am mai fost însă în stare să mă abţin: trebuia să văd faţa omului căruia îi aparţineau acele mâini magice, şi cu sfială - da, cu sfială, pentru că mă temeam de ele - privirea mea a început să pipăie mânecile şi să se furişeze spre umerii înguşti. Şi iarăşi m-am cutremurat, fiindcă acel chip vorbea aceeaşi limbă nestăvilită, incredibil de încordată, ca şi mâinile. La fel de delicat şi de o frumuseţe aproape feminină, el exprima acelaşi joc zguduitor al pasiunilor. Niciodată nu am văzut un asemenea chip pierdut, absent, şi aveam deplina posibilitate de a-l contempla ca pe o mască sau ca pe o sculptură fără ochi, fiindcă pe acel chip ochii nu vedeau nimic, nu observau nimic. Pupila neagră, sticloasă, privea nemişcată, ca o reflecţie în oglinda magică a bilei de un roşu întunecat care se învârtea cu entuziasm jucăuş, dănţuind în temniţa sa rotundă. Repet, niciodată nu am văzut un chip atât de pătimaş încordat, atât de expresiv. îngust, delicat, uşor prelung, el aparţinea unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani.

La fel ca mâinile, nu lăsa o impresie de virilitate, ci părea mai degrabă chipul unui adolescent stăpânit de patima jocului. Toate aceste lucruri le-am remarcat însă abia pe urmă, căci în acea clipă chipul era pe de-a-ntre- gul patimă şi înverşunare. Gura mică, cu buze subţiri, era întredeschisă, şi chiar de la zece paşi depărtare se putea vedea cum îi clănţăne febril dinţii. O şuviţă blondă i se lipise de frunte, şi în jurul nărilor ceva se frământa mereu, de parcă s-ar fi rostogolit sub piele valuri mărunte. Capul lui, înclinat, se mişca treptat înainte, încât părea că acum-acum o să fie tras în vâltoarea ruletei, şi doar atunci am înţeles de ce mâinile îi erau încleştate cu atâta febrilitate: numai acea rezistenţă, acel spasm îi menţinea în echilibru trupul gata să cadă.

Niciodată, niciodată în viaţă n-am întâlnit un chip pe care patima să se răsfrângă atât de făţiş, atât de deschis şi cu atâta lipsă de ruşine, şi nu-mi puteam dezlipi ochii de el, ţintuită, fermecată de nebunia lui aşa cum el însuşi era ţintuit şi fermecat de salturile şi învârtirea bilei. Din acea clipă n-am mai băgat de seamă nimic din jur; totul mi se părea palid, tulbure, nedesluşit, cenuşiu în comparaţie cu focul arzător al acelui chip şi, uitând de existenţa celorlalţi oameni, l-am observat o vreme bună pe acel om, am observat fiecare gest al lui. Iată că în ochii lui s-a aprins o lumină puternică, mâinile strânse într-un nod s-au desfăcut în zbor, ca în urma unei explozii, şi degetele tremurânde s-au întins lacome: crupierul a împins către el douăzeci de monede din aur. In secunda aceea, chipul lui s-a luminat subit şi a întinerit imediat, cutele s-au şters, ochii i-au scăpărat, trupul zgârcit de spasm s-a îndreptat uşor şi cu bucurie. Şedea relaxat, ca un călăreţ în şa, sărbătorind victoria; degetele prefirau ştrengăreşte, cu dragoste, monedele rotunde şi sunătoare, le făceau să danseze, să zornăie melodic. Pe urmă şi-a întors iar capul cu nelinişte, a cuprins masa verde cu privirea unui tânăr câine de vânătoare ce caută urma, şi deodată a aruncat cu o smucitură toată grămada de monezi din aur pe unul dintre pătrate - şi iarăşi acea atenţie, acea aşteptare încordată. Iarăşi au plecat de la buze spre nas valurile mărunte, tremurătoare, iarăşi s-au încleştat convulsiv mâinile; chipul tânărului a dispărut, s-a ascuns îndărătul expresiei de nerăbdare lacomă, pe care a înlocuit-o deodată dezamăgirea. Chipul stăpânit de o agitaţie adolescentină s-a ofilit, s-a stins, a devenit palid şi îmbătrânit, privirea s-a înceţoşat şi s-a stins - şi toate acestea într-o singură clipă, când bila a căzut pe un alt număr. Pierduse..."

Aşa este patima jocului. Se pune întrebarea: poate fi explicată ştiinţific acţiunea ei care „aprinde" şi „fascinează"?

„Bombardarea" constantă a psihicului de către joc şi de către procesele biochimice care îl însoţesc duce la apariţia în creier a unui focar de puternică excitaţie.

Concomitent este inhibată activitatea altor centri ai sistemului nervos (v. cap. I şi anexa V). Dominanta maladivă este nutrită de noile şedinţe de joc şi de noile porţii de doping intern (hormonal).

Jocul de noroc provoacă în organism anumite reacţii chimice. Cum s-ar spune, jucătorul se droghează fără drog. El riscă tot timpul, tot timpul trăieşte o stare de euforie şi de stres, iar în momentul unei pierderi enorme sau chiar al unui câştig neînsemnat are loc o puternică descărcare de adrenalină în sânge. Cu fiecare nouă porţie de adrenalină apare nevoia unei noi doze...

Din punctul de vedere al lui Mark Griffiths, psiholog la Universitatea din Nottingham, patima jocurilor de noroc seamănă cu dependenţa narcotică şi alcoolică. Savantul a încercat să înţeleagă de ce hobby-ul se transformă nu rareori în manie. In acest scop, el a înregistrat frecvenţa pulsului şi nivelul hormonului cortizol din saliva câtorva jucători profesionişti de bridge în timpul meciurilor acestora.

Amintim că acest hormon suprarenal influenţează procese metabolice foarte importante. Descărcarea lui în sânge depinde de acţiunea unei alte substanţe: dopamina, care dă naştere unui sentiment de euforie. Apropo, este vorba de aceeaşi dopamină implicată în formarea dependenţei alcoolice şi narcotice. Paralela este evidentă.

S-a dovedit că patima câştigului la joc accelerează frecvenţa cardiacă şi face să crească drastic concentraţia cortizolului din salivă. Atunci când cartoforii jucau doar pe puncte, frecvenţa pulsului lor era în jur de 80 bătăi pe minut, iar nivelul cortizolului în jur de 0,15 micrograme la de- cilitru, însă atunci când puneau ca miză proprii bani, frecvenţa pulsului ajungea la 95 bătăi pe minut, iar nivelul cortizolului devenea de peste două ori mai ridicat.

Până acum se considera că la o asemenea dependenţă chimică se ajunge numai prin intermediul introducerii în organism a unor preparate speciale. Dacă ipoteza lui M. Griffiths se va con firma, la armata fumătorilor, alcoolicilor şi nar- comanilor vor putea fi adăugaţi cu bun temei şi fanii sportivi, melomanii, jucătorii înrăiţi de cărţi, domino, jocuri pe calculator ş.a.m.d.

KONSTANTIN V. ZORIN

DEPENDENŢA, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "DEPENDENŢA"

• 'Pilula' impotriva patimii jocurilor
  Publicat in : Religie