Necazul fiicei şi povara familiei1

De zece ani consult persoane care au suferit traume psihologice, ca o consecinţă a avortului. Doar de două ori am primit telefon, cu solicitare de ajutor din partea taţilor fetelor care au făcut avort. Ultimul a fost un bărbat pe care îl voi numi domnul Davis. El m-a rugat să-i ajut fiica: „Are nevoie de sprijin psihologic. De cineva obiectiv.

Dumnezeu mi-e martor că eu nu sunt obiectiv!" El a tăcut atunci, ca şi cum s-ar fi gândit la ceva trist.

„In ce constă problema?", l-am întrebat eu.

„Ei, a zis el mai înviorat, fiica mea Dina este îndrăgostită de un băiat. Acesta o jigneşte şi a şi lovit-o. îi distruge viaţa." în vocea bărbatului se putea distinge un ton de disperare. Am mai înţeles, din ton, durerea şi mânia, dar, cel mai grav, neajutorarea. „Nu pot să stau şi să privesc cum fiica mea îşi distruge viaţa. Acest băiat are deja un copil pe care nu e în stare să-l întreţină. Nu înţeleg ce a găsit la el. Dina mea este o fată extraordinară!" Vocea lui s-a stins până la şoptit. „O iubesc atât de mult, dar simt că o pierd..."

A tăcut o secundă, apoi vocea i-a tremurat: „Puteţi face ceva în acest sens ? Ajutaţi-o, vă rog, să-şi dea seama ce ticălos e băiatul acela! Pe mine nu mă mai ascultă."

I-am explicat domnului Davis că nu pot să-i fac să nu se mai vadă, dar o pot ajuta pe Dina să-şi înţeleagă sentimentele şi emoţiile legate de acest băiat. După aceea l-am întrebat pe Davis dacă nu a mai avut loc ceva între fiica lui şi băiat.

Intrebarea a fost o provocare pentru el. Domnul Davis ezita. In fine, a răspuns: „Ei, s-a întâmplat ceva, dar aceasta trebuie să vă spună ea. Până la urmă, este viaţa ei şi nu vreau să creadă că am vorbit-o pe la spate."

„Fiica dumneavoastră a făcut avort?" am întrebat eu, pe un ton mai mult afirmativ. Cuvântul a fost rostit: avort. Tăcere. Această tehnică funcţionează întotdeauna: conduc un Centru de ajutorare post-abortivă şi ştiu că oamenilor le este greu să-mi spună din prima pentru ce m-au sunat.

M-am întâlnit cu fiica lui în aceeaşi seară. Dina era o fată de 19 ani, cu păr blond şi ochi albaştri, foarte trişti. „Tatăl meu m-a obligat să fac avort, mi-a explicat ea. Mi-a spus că nu mă va mai lăsa să locuiesc cu el, dacă păstrez copilul. Ştia că îl voi urî pentru asta, dar a riscat, totuşi. Mi-a spus că voi trece peste asta. Am fost educată că avortul e un lucru rău. în clasele mai mari am scris referate în care condamnam avortul." Ochii ei s-au umplut de lacrimi şi luceau ca nişte diamante.

Timp de trei ani, Dina nu a povestit nimănui despre avort; după câteva minute amintirile au năvălit peste ea ca un uragan de tristeţe. Valul de amintiri s-a lovit de zidul calmului meu medical. Am încercat să o liniştesc şi să o pregătesc pentru următorul val de sentimente.

Povestea Dinei era întreruptă de hohote de plâns şi oftaturi adânci: „Am venit în week-end acasă, de la facultate, ca să le povestesc alor mei despre sarcină şi să discutăm despre planurile de viitor... Tata a înnebunit de furie. Mă întreba ce a făcut ca să merite una ca asta. L-a dus pe prietenul meu la bucătărie, ca să vorbească doar între bărbaţi. Nu am fost lăsată să merg acolo. Tata a încercat să-1 forţeze să mă convingă că avortul este cea mai bună soluţie, în situaţia dată."

Cu mare greutate, ea a continuat: „...Plângeam tot timpul, în drum spre spital... Mama mă ducea acolo... Ii tot spuneam că nu vreau să fac asta... Vă rog, nu! Nu mă obligaţi să fac asta, nu!.. Repetam întruna... Nimeni nu mă asculta. Ei au făcut asta: mi-au ucis copilul!"

Sleită de puteri, Dina ofta încontinuu. Ghemuită şi ţinându-şi mâinile pe burtă, tot nu-i venea să creadă că a făcut avort. A plâns mult, înainte de a continua: „Cum s-a întâmplat asta? Şi toţi se poartă de parcă au uitat deja. Părinţii nu mi-au mai spus nimic despre asta. Au fost chiar extrem de supăraţi atunci când au aflat că încă mă mai văd cu Joe. Nu ezitau niciodată să mi-l vorbească de rău. Nu eram bine nici cu Joe. Ne certam tot timpul. Eram supărată şi nu ştiam ce să fac cu sentimentele mele. Imi era prea ruşine să vorbesc despre avort cu prietenele, iar părinţii mă obligau să promit că nu voi spune nimănui nimic."

Dina a început să meargă la întrunirile unui grup de susţinere şi să facă terapie individuală!" Ea era supărată pe Joe pentru că acesta nu a apărat copilul, dar şi pentru că părinţii ei au fost cei care au insistat asupra avortului. Vina s-a întors asupra ei. Era foarte supărată pe părinţi, pentru că aceştia nu au acceptat sarcina ei. Voiau doar să rezolve cumva problema. Fiind între două tabere, Dina se simţea ca paralizată şi nu era capabilă să analizeze atitudinea sa faţă de cele întâmplate.

Deşi nominal membrii familiei Dinei sunt creştini, credinţa lor nu a jucat vreun rol în luarea deciziei de întrerupere a sarcinii. Părinţii credeau că, dacă vor insista asupra avortului, o vor salva pe fiica lor de un trai sărac, alături de un om care, după cum considerau ei, nu este în stare să iubească şi să asigure cele necesare preţioasei lor fiice. Joe mai avea un copil de care nu avea grijă şi ei se temeau pentru viitorul fetei lor.

Acum a sosit însă acel viitor, iar Dina era încă alături de acel om dur şi bădăran. Stima sa de sine era la pământ şi depresia o însoţea tot timpul. Părinţii urmăreau cu tristeţe cum se pierde fiica lor, devenind cu totul altfel decât o cunoşteau ei.

Dina, femeia-copil, avea urgentă nevoie de aprobare şi dragoste părintească, lucruri care erau foarte importante pentru ea. Nu i s-a permis să „crească", să nască un copil şi să devină mamă. Atunci când a făcut avortul, fiinţa sa interioară, feminitatea, a fost, de asemenea, avortată. In planul dezvoltării ea s-a oprit între tendinţa spre independenţă şi maturitate şi aceea de încercare eşuată de a rupe dependenţa emoţională faţă de părinţi. Incremenită şi neîncrezătoare în forţele proprii, Dina nu avea forţa să ia decizii, nu era în stare să-şi apere interesele şi nu era capabilă să iubească.

Mânia şi durerea i-au umplut inima. Era, de asemenea, tristeţea care acapara totul, a amintirii legate de copilul mort, care nu-i va fi niciodată alături, pentru a-i oferi bucurii şi speranţă. Tot ce era legat de copii o făcea să-i dea lacrimile: lucruri pentru copii, reclame la scutece şi chiar copiii de pe stradă. Toate acestea îi provocau o durere puternică în inimă. Sufletul ei era rănit, iar rana nu se putea vindeca, sângerând încontinuu.

Incepând tratamentul pentru stresul post-abortiv, Dina a reuşit să-şi exprime unele sentimente. Era important ca părinţii ei să facă parte din procesul terapeutic, pentru a recunoaşte pierderea pe care a suferit-o fata lor, dar şi responsabilitatea lor pentru înrăutăţirea stării ei. Ştiam că atât mama, cât şi tatăl Dinei îşi vor justifica acţiunile.

Această împotrivire sau incapacitate de a recunoaşte boala sufletească se numeşte negare. în această etapă, negarea este o mare ispită pentru cei implicaţi în terapie.

Mama Dinei a venit prima. A ascultat-o pe fată şi şi-a exprimat părerea de tău... odată cu inevitabilul DAR. Ştiu că ţi-este greu, DAR noi credeam că facem ce e bine. Ştiu că te doare, DAR tu trebuia să-ţi continui viaţa. Voiai acel copil, DAR cum l-ai fi crescut? DAR cum ai fi continuat studiile, DAR, DAR, DAR... Lista a continuat la fel ca hainele murdare, care trebuie spălate tot timpul. Fiecare „DAR" îi lua Dinei capacitatea completă de conştientizare a pierderii avute. Ea era lipsită de simpatizare autentică din partea părinţilor. Iniţial, aceştia nu au vrut să accepte sarcina ei, acum nu-i acceptă suferinţa. Ea se simţea renegată.

Tata ştie mai bine?
Dina mi-a spus că tatăl ei nu avea habar prin ce a trecut ea, după avort. El nu conştientiza sacrificiul pe care l-a făcut fiica lui, pentru a-i intra în voie. Era foarte important ca Dina să-i povestească acestea tatălui ei şi eu l-am invitat pe Davis la convorbire. In seara de dinaintea întâlnirii, el m-a sunat.

„Am probleme cu stomacul încă de luni, de când am auzit despre această întâlnire... Vreau ce este mai bine pentru Dina." După aceea tonul lui a devenit mai oficial şi hotărât: „Vreau doar să ştiţi că pentru mine aceasta nu este o chestiune de morală. Dina trebuia să facă acest avort! Şi acum cred că am decis corect. Dacă aş avea acum de ales, aş alege acelaşi lucru. Ştiu că ei nu-i place să audă aşa ceva. Trebuie să mint ca ea să se simtă mai bine ? Spuneţi-mi, trebuie să mint, să-i spun că am greşit? Dacă e aşa, să ştiţi că nu pot face acest lucru!"

I-am explicat atunci cu hotărâre: „Domnule Davis, ştiu că vă iubiţi mult fiica. Ştiu şi că Dina vă iubeşte mult. Altfel, ea nu ar fi fost de acord să facă avortul. Copilul ei este nepotul dumneavoastră. Dina se gândeşte la aceasta zilnic. Ea plânge pentru acel copil în fiecare noapte. Incidentul acesta nu s-a încheiat pentru ea. Trebuie să aflaţi cum a afectat-o avortul."

Domnul Davis nu răspundea. Am continuat, hotărâtă: „Atunci când moare cineva, cel mai rău este să spui că aceasta este spre bine." Astfel de cuvinte nu liniştesc pe nimeni, nu mângâie. Ele nu fac decât să se simtă rău cei care au suferit pierderea, pentru că nu înţelegeţi suferinţa lor şi nu apreciaţi pierderea lor. Pentru Dina este rău că nu recunoaşteţi viaţa după care plânge. Ea suferă după prun-cul ei, pe care nu aţi vrut să-l recunoaşteţi." In fine, domnul Davis a fost de acord să asculte ce are de spus Dina şi, poate, va reuşi să înveţe ceva din asta. Nici nu speram mai mult. Era semnul unei uşi întredeschise. „Bărbaţii nu sunt predispuşi spre sentimentalisme", mi-a amintit el. Voia să simtă durerea fiicei lui, dar nu putea. Cu toate acestea, el era pregătit să o asculte, dacă acest lucru ar fi ajutat-o.

A asculta şi a-ţi asuma responsabilitatea
Atunci când domnul Davis a venit, în dimineaţa următoare, a zis: „Nu aveam dreptul să fac această alegere." Gândindu-se, în timpul nopţii, la cele discutate cu mine la telefon, el a recunoscut că şi-a dat seama, pentru prima oară, că avortul nu a fost alegerea Dinei.

Discuţia a început şi a continuat într-o atmosferă încordată. Dina şi-a manifestat mânia şi supărarea. Ea a spus, de asemenea, cum suferă după copilul pierdut. Părinţii ei o ascultau pentru prima oară, fără a o întrerupe, fără a se justifica şi a oferi explicaţii legate de cele întâmplate. Dina şi-a recunoscut propria responsabilitate legată de faptul că a permis să se facă avortul şi ar fi vrut ca şi părinţii să recunoască acelaşi lucru.

Părinţii începeau să înţeleagă că au forţat-o pe Dina să aleagă între ei şi copil. Eu i-am îndemnat să nu o mai forţeze să aleagă, încă o dată, acum între ei şi Joe. In starea în care se află ea, ar fi putut face un altfel de „avort": să înceteze a mai fi fiica lor.

Dina avea o mare durere sufletească şi se simţea respinsă. In subconştient, ea se împotrivea, încerca să-i oblige pe părinţi să-l accepte pe Joe, care, după cum ştia ea, era dispreţuit de părinţii ei. Acest lucru îi amintea de alegerea pe care a făcut-o cu avortul. Dina continua să se simtă legata de Joe, deşi acesta se purta urât cu ea. Joe era legat de Dina şi prin copilul ucis, pe care ea încă îl mai plângea. In acest cerc vicios, Dina se pedepsea atât pe sine, cât şi pe tatăl ei.

Domnul Davis s-a confruntat cu unele lucruri pentru prima dată în viaţă. In sfârşit, el a reuşit să se gândească la copil şi să-l separe pe Joe de sarcină. Avortul a fost o modalitate de a şterge toate simptomele activităţii sexuale a fiicei şi a o elibera pe aceasta, într-o manieră eroică, de propriile ei acţiuni. El începea să înţeleagă că fiica lui este deja femeie şi că el nu mai trebuie să încerce să o controleze. Trebuia să înveţe să aibă încredere în Dina, lăsând-o să ia singură deciziile, fără a se teme de faptul că părinţii ar părăsi-o.

Atunci când Davis a înţeles acest lucru, negarea nu a mai avut aceeaşi forţă. Dintr-odată, domnul Davis a devenit foarte melancolic. El privea, fără să-şi creadă ochilor, ca şi cum o nouă lumină ar fi năvălit în camera noastră.

Vocea lui tremura de durere: „Fetiţa mea, Dinuţa, a zis el, îmi pare atât de rău... Iartă-mă! Nu am avut dreptate!" A îmbrăţişat-o pe Dina şi a început să plângă. Lacrimile lui s-au amestecau cu cele ale Dinei, care-şi îmbrăţişase, la rândul ei, tatăl. Domnul Davis îi mângâia fetei părul. Toată mânia, supărarea, emoţiile estompate s-au vărsat în acele lacrimi. Tatăl i-a cerut iertare fiicei şi i-a spus că ar fi o mamă extraordinară. într-o clipă minunată, maternitatea Dinei a fost preţuită şi ea a plâns cu uşurare.

Zidul negării a fost dărâmat. Fără îndoială, avortul a reprezentat pentru domnul Davis, până la urmă, o chestiune de morală. Părerea de rău pentru păcatul săvârşit era evidentă. Familia se chinuia şi suferea, dar Dumnezeu ne învaţă să credem şi să sperăm că după Golgota urmează învierea.

Pentru a ne fi mai uşor, fiecare membru al familiei trebuie să-I ceară iertare lui Dumnezeu şi să îi poată ierta pe ceilalţi. Domnul Davis va trebui să-l ierte pe Joe pentru că Dina a rămas însărcinată. Pentru a ierta pe cineva este nevoie de eforturi, rugăciune şi milostenie. Pentru aceasta nu este neapărat ca omul căruia îi adresăm acestea să ne placă. Iertarea este o alegerea grea pentru domnul Davis, dar este necesară pentru ca el să nu-şi piardă fiica, aşa cum a pierdut nepotul.

Avortul este o greşeală tragică pentru toată lumea care are legătură cu el. Consecinţele acestuia pentru relaţiile familiale pot merge extrem de departe şi pot fi foarte dureroase. Şi totuşi, nu există nici o greşeală pe care Domnul, prin milostivirea Sa, să nu o poată ierta şi nici un rău pe care să nu-l poată repara, în afara păcatului nemărturisit.

Konstantin V. Zorin
Ce li se ascunde tinerilor, Editura Sophia

Cumpara cartea "Ce li se ascunde tinerilor"

NOTA:
1.T.K.Burke.

• Reglementarile privind avortul in tarile Uniunii Europene
  Publicat in : Morala
• Avortul este o dubla crima
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Avortul
  Publicat in : Morala
• Ortodoxia si avortul
  Publicat in : Sanatate si stiinta