Nepatimirea

Nepatimirea Mareste imaginea.


Nepatimirea

Capatul drumului nevointei crestine este despatimirea si unirea cu Hristos in dragoste. Toata lucrarea aceasta complicata si grea, Sfantul Apostol Pavel o rezuma intr-un verset: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20). De fapt, acest urcus anevoios il facem la porunca lui Hristos: "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 48).

Drumul pe care l-am creionat pana aici nu-i altceva decat un drum al crucii impreuna cu Hristos, o rastignire dimpreuna cu Hristos si o biruinta asupra pacatului si mortii cu ajutorul lui Hristos. Nu fara talc duhovnicesc o stihira din saptamana patimilor spune: "Mergand Domnul spre Patima cea de bunavoie, a zis Apostolilor pe cale: Iata ne suim la Ierusalim si Se va da Fiul Omului precum scrie pentru Dansul. Sa venim dar si noi cu ganduri curate, sa mergem impreuna cu Dansul si impreuna sa ne rastignim, si sa ne omoram pentru Dansul, despre desfatarile lumesti; ca sa si vietuim impreuna cu Dansul".

In ziua plina de lumina a Invierii Domnului afirmam acelasi lucru: "Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase; astazi ma ridic impreuna cu Tine, Cel ce ai inviat. Rastignitu-m-am ieri impreuna cu Tine; Insuti impreuna ma preamareste, Mantuitorule, intru Imparatia Ta".

Nepatimirea este culmea spre care duce tot efortul nevointelor noastre. Nepatimirea este o stare de pace a sufletului. Cel ce a ajuns la nepatimire nu mai pacatuieste usor nici cu fapta, nici cu gandul. Pofta si mania nu se mai misca spre pacat.

Nepatimirea este un adevarat cer pamantesc. In aceasta situatie pamantul devine un adevarat cer covarsit fiind de darurile Sfantului Duh. "Nepatimitor este si se cunoaste, propriu-zis, cel ce si-a facut trupul nestricacios, si-a inaltat mintea deasupra zidirii si toate simturile si le-a supus mintii, iar sufletul si l-a supus lui Dumnezeu". Uneori trupul unui asemenea om nu putrezeste nici dupa moarte, ci moastele lui sunt binemirositoare si facatoare de minuni.

Avva Longhin ne da si un criteriu dupa care putem cunoaste cand am ajuns la nepatimire: "femeia atunci cunoaste ca a zamislit, cand i se va opri sangele. Asadar si sufletul, atunci cunoaste ca a primit Duhul Sfant, cand i se vor opri patimile ce curg jos dintr-insul. Iar cata vreme petrece intr-insele, cum poate sa se mareasca in desert, ca este fara patima? Da sange si ia Duh!". Cand a ajuns nepatimitor omul, nici nu mai viseaza lucruri urate.

Nepatimasul are si pe plan social un comportament binecuvantat. Spun Parintii ca lui ii este totuna daca cineva il lauda sau il huleste; el il iubeste cu aceeasi intensitate pe vrajmas ca si pe prieten. Lucrul acesta il face fiind ranit de dragostea lui Hristos. Ori, dragostea "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Corinteni 13, 7).

Omul desavarsit s-a curatit de toate patimile, de toate rautatile si in primul rand de iubirea de sine si de egoism. Inima lui este plina de mila pentru toata zidirea. In mod concret aceasta mila se manifesta prin "arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru toata faptura. In acest caz, gandul la acestea si vederea lor fac sa curga din ochi siroaie de lacrimi. Din mila multa si apasatoare ce stapaneste inima si din straduinta, inima se micsoreaza si nu mai poate rabda sau auzi, sau vedea, vreo vatamare, sau vreo intristare cat de mica, ivita in vreo zidire".

Nepatimirea, curatia de patimi, presupune o iubire fata de toate. Ea este contrariul oricarui fel de egoism. Cine il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa-l iubeasca si pe semenul sau. Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca" (1Ioan 4, 20).

Nu numai Sfantul Isaac Sirul avea o dragoste puternica pentru toti si pentru toate. Orice sfant are aceasta dragoste. Iata, de exemplu, ce spune Sfantul Siluan Athonitul: "Domnul m-a invatat sa iubesc pe vrajmasi. Lipsit de harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrajmasi, dar Duhul Sfant ne invata iubirea si atunci vom simti mila chiar si pentru demoni, caci ei s-au dezlipit de bine, au pierdut smerenia si iubirea lui Dumnezeu".

Parintele Paisie Olaru, un isihast roman care a plecat la Domnul imediat dupa Revolutie, spune ca semnele sporirii duhovnicesti sunt "lacrimile la rugaciune, cugetul ca esti cel mai pacatos, o mare bucurie in inima si multa iubire si mila fata de toata zidirea".

Nepatimirea nu se face vazuta doar in relatiile cu oamenii si cu mediul inconjurator, pofta si mania fiind anihilate, ci si in planul cugetarii. Omul desavarsit "poate zbura, purtat de aripi, in planurile celor nevazute si sa atinga adancul marii celei neatinse, patrunzand carmuirile dumnezeiesti si minunate, cele din firile celor gandite cu mintea si din firile celor supuse simturilor, si cerceteaza tainele cele duhovnicesti, cele prinse printr-o intelegere simpla si subtire". Dumnezeu Cel transcendent este experimentat, prin har, datorita starii de curatie la care nevoitorul a ajuns.

Harul lui Dumnezeu este prezent in inima lui si isi face vazuta aceasta prezenta printr-o seama de lucrari: contemplarea lui Dumnezeu in creatie, intelegerea duhovniceasca a Scripturii, cunoasterea apofatica (tainica) a lui Dumnezeu, rugaciunea curata si fenomene mistice extraordinare.

Omul poate vedea cu ochii trupesti Lumina dumnezeiasca, asa cum au vazut-o ucenicii Domnului pe Muntele Tabor, daca a fost preschimbat prin harul lui Dumnezeu si efortul propriu intr-un om nou. Trupul nu este piedica in aceasta experienta mistica pentru ca el insusi a devenit "trup duhovnicesc" (Romani 8, 11).

"Se spune despre Avva Pamvo, citim in Pateric, ca precum a luat Moise icoana slavei lui Adam, cand s-a slavit fata lui, asa si fata lui Avva Pamvo, ca fulgerul stralucea si era ca un imparat sezand pe tron. De aceeasi lucrare era si Avva Siluan si Avva Sisoe".

Constiinta plinatatii Sfantului Duh, pe care o are omul pe masura despatimirii, face sa se risipeasca intunericul mortii, teama de judecata, adancul iadului, indreptand privirile numai catre Domnul Hristos Care vine in Slava Sa. Nici un efort nu-i prea mare pentru a intra "in camara de nunta a palatului. Ca de vom lipsi din vreo pricina oarecare, fie din pricina poverii vreunei patimi ce ne stapaneste de mai inainte, fie din pricina vremii, fie si numai de vreun locas din jurul camarii de nunta, va fi mare nenorocire".

Nepatimirea poate ajunge la masuri nebanuite. Biruind asupra patimilor, care sunt rezultatul pervertirii unor functiuni firesti asezate de Dumnezeu in om, se poate ajunge la performanta de a te ridica - macar vremelnic - deasupra chiar a trebuintelor firesti. Se anticipa astfel starea de dupa inviere cand oamenii "nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu in cer" (Matei 22, 30). Sfintii au ajuns sa se lipseasca vremelnic si de hrana strict trebuincioasa. Nepatimirea presupune mai intai tamaduirea firii din starea de boala la care au adus-o patimile, iar in al doilea rand ridicarea ei mai presus de fire.

IPS Andrei Andreicut
Dinamica despatimirii, Editura Renasterea

07 Iulie 2015

Vizualizari: 3399

Voteaza:

Nepatimirea 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE