Nevointa sfantului

Nevointa sfantului Mareste imaginea.

„Mari lupte a săvârşit, prin postire, şi chinuindu-şi trupul, şi prin privegheri de toată noaptea." (Mitrofan)

Să ne străduim acum să pătrundem în viaţa ascetică a sfântului din mănăstirea lui şi în mod special în Asketerionul lui (loc de nevoinţa), care se vede înlăuntrul bisericii, în partea de vest. Avem multe de învăţat, chiar dacă nu suntem toţi călugări. Este o greşeală să se spună că doar călugării trebuie să se nevoiască. Nevoinţa pentru dobândirea sfintelor virtuţi trebuie săvârşită de toţi creştinii.

Fiecare în partea lui şi „fiecare în propria lui tagmă" (I Corinteni 15, 23). Care este scopul creştinului şi prin ce mijloace îl duce la îndeplinire? Răspunsul la această îndoită întrebare ne dă rezolvarea problemei. Şi primul scop este cuprins în cuvintele Sfântului Petru: „După Sfântul care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii" (I Petru 1,15). Sfinţenia aceasta nu înseamnă altceva decât să ne asemănăm Mântuitorului Iisus Hristos. Nu vom stărui asupra acestui aspect, pentru că nu este aici locul potrivit, ci vom spune doar că elementele sfinţeniei înseamnă cultivarea „asemănării". Adică omul să se unească cu Dumnezeu în duh. Acest lucru înseamnă credinţă absolută, dezvoltarea puterilor duhovniceşti ale sufletului la o scară înaltă, astfel încât să-L fixezi pe Dumnezeu „faţă către faţă", alungând frica morţii, arătând iubire faţă de om şi faţă de împlinirea poruncilor evanghelice.

Se înţelege câtă putere de voinţă se cere ca să se întâmple toate acestea. Când cineva se hotărăşte însă, harul lui Dumnezeu este în preajmă şi lupta începe. Mijlocul pentru izbândă este rugăciunea, adică dăruirea absolută a sufletului smuls dintre cele pă-mânteşti. Şi ştim cu toţii cât de greu este acest lucru. Sub acest aspect, sfântul s-a nevoit mulţi ani şi a reuşit să dobândească vederea măreţiei dumnezeieşti: „Făcutu-te-ai, preafericite, prin rugăciunile tale chip dumnezeiesc, pe Dumnezeu în chip desăvârşit văzându-L cu ochiul cugetului cel curăţit", aşa cum spune imnograful său. Acesta este şi motivul pentru care sfântul a reuşit să se roage zi şi noapte şi să se desfete de bucuria luminii dumnezeieşti. Inlăuntrul acestei deplinătăţi de lumină cerească, omul îşi îmblânzeşte cu uşurinţă păcatele cele cu voie şi cele fără de voie. Robirea lui este mai uşoară şi singurul lucru de care se îngrijeşte este să o păstreze în limitele vieţii pentru lucrare, nimic mai mult.

Postirea şi hrănirea doar cu hrana necesară reuşeşte să îmblânzească trupul şi să-l robească voii lui Dumnezeu. Este caracteristică nevoinţa înfrână-rii sfântului, aşa cum scrie Mitrofan: „ca unul fără de trup în trup se lupta, şi întărit de puterea dumnezeiască jumătate de săptămână mânca dovleac fără sare, iar în cealaltă vreme rămasă lintea era hrana lui, şi acestea fără pâine înmuiată." Dovleac fără sare, jumătate de săptămână şi cealaltă vreme a săptămânii linte fiartă fără pâine! Astfel îşi întreţinea trupul, fără să-i îngăduie să aibă mai multe pretenţii. Deoarece însă este destul de greu să fie micşorate mai mult neputinţele firii, de aceea ascetul recurge şi la siluire, chinuin-du-şi trupul: adică somn puţin, indispensabil, aşezat sau întins pe o stâncă, lucrarea mâinilor etc: „trupul omorându-l cu înfrânarea şi sufletul curăţindu-l cu apatia", scrie imnograful.

De asemenea, caracteristic este faptul că sfântul vieţuia „în peşteri şi în crăpăturile pământului" (Evrei 11,38), aşa cum este şi Asketerionul său, în mănăstire. O deschizătură în partea de vest a bisericii îl conduce pe închinător, coborând scara, într-un subsol întunecat, săpat adânc, în curtea de atunci a mănăstirii. Este despărţit în două încăperi care comunică printr-o crăpătură tetragonală dintr-o lespede de 30 x 40 cm. Prima încăpere are aproape formă de săgeată, a cărei parte dreaptă are lungimea de cinci metri. A doua este paralelipipedică, cu dimensiuni 2 x 5. Pe jos sunt stânci şi pământ. Lateralele sunt zidite din piatră şi se încheie cu un acoperiş boltit, zidit din piatră, aşa cum se construiau în vechime podurile. Pereţii, la începutul etajului, sunt finisaţi cu var şi nisip. In camerele din mijloc şi în partea stângă sus există un tunel de cărămidă care duce afară. Atât tunelul, cât şi întreaga construcţie a Asketerionului, duc la ipoteza că probabil acesta va fi fost înainte un spaţiu pe care sfântul îl folosea pentru nevoinţa lui.

Nu este exclus însă să-l fi construit ca un mormânt şi pentru acest scop, tocmai ca să-i amintească de moarte. Netemerea de moarte îl eliberează pe om de pământ şi acesta jinduieşte spre cer şi spre cele din ceruri. Prin nevoinţa aceasta, a voinţei, a minţii, a trupului şi a netemerii de moarte, sfântul a reuşit să devină „înger în trup". Dacă nu putem prin nevoinţe înalte să ajungem precum sfântul, este necesar să începem lupta pentru dobândirea sfintelor virtuţi. In cele din urmă, biograful consemnează că: „de aceea, curăţindu-se pe sine şi vărsând râu de lacrimi şi sfin-ţindu-se. s-a făcut lăcaş al Sfântului Duh". Iată acum un alt aspect al conştiinţei delicate a sfântului - cel reprezentat de lacrimi. Oh, într-adevăr, câţi n-au simţit harul lor curăţitor! Creştinul sensibil îşi manifestă pocăinţa adâncă prin inima înlăcrimată. Este cea care uşurează sufletul şi îl odihneşte. Sfântul plânge pentru neputinţa sa omenească, însă sufletul său delicat varsă lacrimi pentru că fraţii săi, creştinii, se pierd prin îndepărtarea lor de Dumnezeu. Orice păcat înseamnă ofensarea lui Dumnezeu şi sfredeleşte sufletul sfântului. Astfel, el plânge şi pentru neputinţele sale personale, dar şi pentru ale celorlalţi. Această smerenie a lacrimilor, însă, atrage harul lui Dumnezeu. Cu admiraţie şi uimire, biograful său consemnează nevoinţa lui sporită şi sistematică: „şi locurile de luptă pe pământ şi izbânzile şi privegherile şi plecăciunile şi şuvoaiele şi izvoarele lacrimilor şi luptele şi taberele celor potrivnici nu este cu putinţă a le reda în scris" (Mitrofan).

Prin această luptă duhovnicească, sfântul devine „lăcaş al Sfântului Duh". De aici înainte, sfântul purtător de Duh Sfânt vieţuieşte împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Sfântul nostru făcându-se astfel locaş dumnezeirii, celelalte minuni aveau să fie urmarea acestei îndrăzneli şi familiarităţi a lui cu Dumnezeu. Am tâlcuit pe cât a fost cu putinţă viaţa ascetică a sfântului în mănăstire şi în Asketerionul lui. Ceea a izbândit şi ceea ce reuşeşte să împlinească până astăzi vedem în fiecare zi şi nu mai este nevoie de altă dovadă. El a devenit „taumaturg purtător de Dumnezeu" prin Cortul Său nestricăcios şi model al vieţii sfinte şi mângâietor pentru toţi drumeţii obosiţi ai acestei vieţi.

Pr. Constantin Gkeli
Sfantul Gherasim Kefalonitul, izgonitorul diavolilor. Viata. Minunile. Acatistul, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sfantul Gherasim Kefalonitul, izgonitorul diavolilor. Viata. Minunile. Acatistul"

 

.
Pe aceeaşi temă

17 Iunie 2015

Vizualizari: 282

Voteaza:

Nevointa sfantului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE