Omul iertat

Omul iertat Mareste imaginea.

Pe masura ce trec anii, anumite lucruri devin dificil de realizat, tinand seama nu atat de varsta, ci mai ales de oboseala, de uzura trupului si a sufletului. Unul dintre aceste lucruri dificil de realizat este acela de a te afla fata in fata cu trecutul tau, cu ochii larg deschisi si de a nu fi cuprins de spaima. Caci pe masura ce acumulam experienta si privim inapoi, suntem de cele mai multe ori stupefiati sa constatam ca intr-o anumita problema am facut dovada unei orbiri, a unei surditati, ingustimi, si ramanem uimiti socotind binele pe care l-am fi putut face si raul pe care l-am fi putut evita.

Imi amintesc de o credincioasa foarte in varsta din parohia mea, care a adormit cu mult timp in urma, si cand zic „a adormit” imi exprim exact sentimentul pe care l-am avut atunci: dupa multi ani trupul ei adormit si ea a intrat in vesnicie. A venit intr-o zi sa ma vada, agitata de o neliniste care n-o parasea nicicum.

Mi-a zis ca odata cu venirea batranetii nu-si mai putea stapani gandurile ca altadata. Noptile ii pareau din ce in ce mai lungi, caci nu avea somn, iar imaginile din trecut reveneau in memoria ei. Uneori ii apareau si imagini frumoase, luminoase, insa ea si le amintea doar la lumina zilei; cat despre celelalte, ele erau sinistre, pline de tristete, morbiditate si rusine. Ele o inconjurau ca un nor, fara sa-i lase vreun ragaz. Apareau noaptea si o acopereau ziua intreaga ca un val intunecos, de rusine si remuscare.

Nu vedea nici o posibilitate de eliberare din aceste ganduri. Cum sa iasa din aceasta? I s-au prescris somnifere, insa efectul a fost ca aceste imagini din trecut, aceste ganduri s-au involburat si mai tare si o cuprindea groaza. Ele nu conteneau si in loc sa-i lase o amintire clara asupra a ceea ce s-a intamplat, chiar dureroasa, ele deveneau cosmaruri.

I-am zis atunci ceea ce vreau sa va spun si ceea ce repet fara incetare: sa ne intoarcem la acele momente din trecut care tasnesc in memoria noastra si, plecand de la toata experienta acumulata, sa ne modificam comportamentul de atunci este inevitabil mai presus de puterea noastra.

Trecutul se prezinta sub diferite aspecte. Exista evenimente care, survenite in trecut, au murit cu acest trecut si sunt indepartate asemenea frunzelor cazute toamna. Aceste evenimente din trecut si-au avut timpul lor si si-au pierdut orice consistenta in prezent. Asa se intampla si cu pacatul pentru care ne-am pocait: omul s-a purtat urat in cuvant, gand, dorinta si deodata capata repulsie fata de acestea si se intoarce spre Dumnezeu, isi plange durerea si rusinea, se pocaieste si renunta la predispozitia sufletului care l-a putut impinge spre o astfel de purtare urata si care a trezit asemenea sentimente si cuvinte. Se intampla ca un pacat grav, precum si teama pentru o fapta rea savarsita sa se stearga, pentru a nu lasa decat o cicatrice ca semn de avertisment, pentru a ne aminti de fragilitatea noastra si de necesitatea de a trai cu prudenta pentru a nu cadea din nou in aceleasi obiceiuri.

Faptele pot fi oribile, insa exista posibilitatea de a fi sterse definitiv printr-o pocainta sincera. Sfantul Nichita Stithatul, ucenicul Sfantului Simeon Noul Teolog, zice ca lacrimile unei pocainte sincere pot sa ne redea chiar fecioria pierduta. Iar Sfantul Varsanufie cel Mare zice ca daca ne pocaim cu adevarat in fata lui Dumnezeu si daca stim ca orice intoarcere la actiunile anterioare ne este de acum imposibila, pentru ca datorita pocaintei, ceva in noi a fost distrus prin foc si de nu vom mai putea da prilej acelei actiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice ca am fost iertati si ca ceea ce s-a intamplat a fost sters din cartea vietii. Trecutul a disparut. Cum zice un proverb rusesc: „Trecutul? – Sa nu mai vorbim de el”.

Dar exista in trecutul nostru fapte care, o data savarsite, au supravietuit in timp si n-au fost eliminate din comportamentul nostru. La un moment dat, s-a instalat in noi dispozitia rea care s-a transformat in ura. Desigur, nimic grav nu s-a intamplat, insa aceasta ura s-a depozitat intr-o anumita parte din sufletul nostru, intr-un anumit punct. Si chiar daca am fi pierdut amintirea persoanei sau a imprejurarilor in care s-au nascut aceste sentimente, aceste miscari ale dispozitiei, ele au ramas acolo. Si oricare ar fi fost modul nostru de a trai, oricare ar fi persoana care am devenit, ele otravesc viata noastra la radacina ei, in profunzimile sale, astfel incat acest „trecut” nu mai este de domeniul trecutului, ci este ancorat in prezent. O anumita etapa a vietii n-a fost depasita, ramanand in punctul ei de plecare. Ceva trebuie sa intervina pentru a aduce vindecarea completa a acestui trecut.

Pentru a ilustra cuvantul meu de inceput, iata exemplul unui barbat, a carui imagine mi-a ramas clara in memorie. El a fost primul care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Cu mult timp inainte de intalnirea noastra el comisese o crima si timp de mai multi ani traise cu un sentiment de spaima fata de aceasta fapta. Se caise si nu numai ca regretase fapta sa, dar fusese macinat si de groaza in care cazuse. El a sfarsit prin a-L gasi pe Dumnezeu datorita pocaintei care se maturizase in el pana la starea de a-I putea zice lui Dumnezeu: „Eu nu mai sunt barbatul care a comis aceasta crima; iarta-ma, lasa-ma sa traiesc ca un om liber!”

Prin aceste cuvinte: „Eu nu mai sunt barbatul care a comis pacatul”, se masoara pacatul nostru si se verifica daca crima a fost stearsa, daca am fost sau nu iertati. In masura in care suntem capabili sa zicem: „Eu nu mai sunt acel om”, atunci nu ne indoim ca acest pacat se aplica celui care am fost. Dar acest om este mort, el nu mai este; nu mai ramane decat omul nou, nascut din pocainta, un om nou care a trecut printr-o incercare grea si caruia Sfantul Varsanufie cel Mare ii zice: „In asemenea caz se poate chiar scuti de a merge la spovedanie, caci se poate zice cu toata certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, pentru ca El a facut din mine un om nou”[1].

Insa adeseori se intampla altfel. Cum zicea femeia aceea in varsta din parohia noastra: imaginile din trecutul sau, unele dupa altele stapaneau memoria ei, evenimentele mai mici aveau aceeasi importanta ca si cele mari. Acestea nu erau pacate de marimea unei crime, ci erau pacate mici care otraveau inima si viata sa. Atunci, sa le uitam? Eu insist asupra faptului ca nu trebuie sa le uitam, ca uitarea nu e o sansa. Putem primi iertarea, dar nu ne putem ierta pe noi insine. Uitarea nu e o sansa, pentru ca nu rezolva nici o problema, nu vindeca sufletul si nu schimba viata.

Atunci ce sa facem? Eu am sfatuit-o ca de fiecare data cand o imagine din trecut ii revine in memorie, sa-si puna o intrebare: daca m-as afla din nou in conditiile in care am pacatuit, cum m-as comporta acum cu noua experienta de viata acumulata de-a lungul anilor? Aveam 20, 30 sau 40 de ani, astazi am 80 si de atunci multe lucruri mi-au fost date pentru a le indura si pentru a le intelege. Daca va puteti intoarce la acest eveniment, daca aruncati o privire patrunzatoare, sfasietoare privire fara gand ascuns si fara compatimire asupra voastra insiva si va intrebati: „Daca aceleasi conditii s-ar repeta astazi, cum m-as comporta? Ce as face?” si daca sunteti in masura sa afirmati: „Eu n-as mai putea face acel lucru niciodata; nu l-as mai putea zice, gandi sau trai”, sa stiti atunci ca ati trecut printr-o renastere spirituala si-I puteti zice lui Dumnezeu: „cel care a comis aceasta fapta rea, actorii acelei imprejurari, acum sunt morti; eu nu ma mai pot pocai pentru acest pacat pentru ca acest personaj care era in mine este mort acum….”.

Imi vine in minte o spovedanie similara in care persoana in cauza imi zicea: „Iata pacatele pe care le-am comis in trecut, le cunosc, le reneg, le urasc; dar eu nu pot sa ma mai pocaiesc cu lacrimi pentru acestea pentru ca eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort si n-a mai ramas nimic din el in mine, datorita cutremurarii fiintei mele pe care mi-a adus-o pocainta si penitenta”.

Mitropolitul Antonie de Suroj
Taina iertarii. Taina tamaduirii , Editura Reintregirea, Alba-Iulia


Conferinta tinuta la Londra in timpul Postului Mare din anul 1987

[1] Nu e vorba de a nega importanta Tainei Sfintei Spovedanii, ci arata cat de puternica este pocainta sincera care il poate innoi total pe om (n.trad.)

 

.

08 Iulie 2015

Vizualizari: 1452

Voteaza:

Omul iertat 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE