„Şi a privit Dumnezeu toate cîte făcuse şi iată erau bune foarte" (Facerea 1,31). Lumea a fost deci, dintru început, operă desăvîrşită a Celui Desăvîrşit. Şi nici n-ar fi putut să fie altfel; căci cum ar fi creat o lume precară Cel Atotştiutor şi Atotputernic? Sau cum să fi creat o lume rea Cel Atotbun şi Atotdrept? Cît despre om, cum să fi fost pieritor şi rău cel zidit „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu"? Imperfecţiunile de care suferă astăzi omul şi lumea nu ţin de starea firească, originară, ci sînt „maladii" ale făpturii înstrăinate de Dumnezeu, deci posterioare şi improprii Creaţiei, accidentale, iar nu esenţiale, introduse prin păcat şi urmînd a fi abolite o dată cu acesta.

Este semnificativ că toate religiile păstrează, într-o formă sau alta, memoria mitică unei „vîrste de aur", a unui timp originar de plinătate a omului şi a lumii, anterior istoriei propriu-zise şi recuperabil religios (fie mijlocit şi parţial, în ritual, fie nemijlocit şi deplin, în eshaton, adică la „restaurarea" finală a Creaţiei). De aici acea „nostalgie a paradisului" de care vorbea Nichifor Crainic în termeni creştini sau acea „nostalgie a originilor" de care vorbea Mircea Eliade în terminologia mai generală a istoriei religiilor. Această universală conştiinţă tradiţională a unei desăvîrşiri originare, precum şi nădejdea stăruitoare a posibilei ei recuperări -iată temeiul adînc al tuturor manifestărilor religioase, principiul şi finalitatea lor.

Cum era omul în starea lui originară, conform revelaţiei biblice? Am văzut deja că el a fost conceput ca sinteză şi încununare a întregii Creaţii, fiind înzestrat cu toate puterile fizice şi spirituale prin care să-şi poată împlini menirea în sînul lumii şi în raport cu Creatorul său. Scripturile mărturisesc în multe locuri această măreţie dintîi: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale", stă scris, de pildă, în înţelepciunea lui Solomon (2, 23). Numai că „prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sînt de partea lui vor ajunge s-o cunoască" (ibidem, 2, 24). Iată cum ne înfăţişează lucrurile Mărturisirea ortodoxă (1,23; ed. cit., pp. 41-42): „De două feluri este starea lipsei de răutate (după Sfîntul Vasile [cel Mare]). Intîia este o îndepărtare de bunăvoie de la păcate, cînd, adică, omul se îndepărtează cu însăşi voinţa sa de la greşeli, datorită deprinderii pe care o are şi a obişnuinţei îndelungate cu faptele bune. A doua este neştiinţa şi necunoaşterea răului, adică atunci cînd nu cunoaşte şi nici n-a încercat întru nimic răul, fie din pricina vîrstei, fie din alte pricini. De acest al doilea fel erau nevinovăţia şi lipsa de răutate în Adam, înainte să păcătuiască, sădite într-insul potrivit cu toată desăvîrşirea şi dreptatea, atît în privinţa minţii, cît şi în privinţa voinţei. în minte se cuprinde toată ştiinţa, iar în voinţă toată blîndeţea şi bunătatea.

Deci cunoscînd Adam prea bine pe Dumnezeu (întrucît, în vremea aceea, îi era îngăduit şi i se cuvenea), [...] cunoştea toate lucrurile împreună cu EI [este vorba de o modalitate de cunoaştere cu totul deosebită de cunoaşterea noastră de tip intelectual; este o cunoaştere totală, esenţială, supra-raţională şi non-discursivă, prin har; numai marii înduhovniciţi se învrednicesc în parte şi-n veacul de acum de o astfel de cunoaştere mistică, superioară oricărei alteia, dar de neînţeles pentru omul lipsit de credinţă - n. n.]... Cît despre voinţă, aceasta se supunea întotdeauna judecăţii, cu toate că era pururi slobodă, omul avînd putere să păcătuiască sau să nu păcătuiască [discordia dintre minte şi voinţă este caracteristică doar omului „căzut" şi reprezintă o proastă întrebuinţare a libertăţii originare - n. n.]... Aşadar, într-o astfel de stare de nevinovăţie şi lipsă de păcat se afla omul, asemenea îngerilor. Cum însă a greşit, călcînd porunca, îndată, chiar acolo, în rai, el a căpătat starea de păcat şi a ajuns muritor, căci aşa ne încredinţează Scriptura, zicînd: «Plata păcatului este moartea» [Romani 6, 23]. Şi atunci, pe dată a pierdut desăvîrşirea judecăţii şi a cunoştinţei, iar voinţa s-a plecat mai mult spre rău decît spre bine. Şi astfel, o dată ce el a încercat răul, starea de nevinovăţie şi de lipsă de răutate s-a schimbat în starea de păcat, iar omul creat desăvîrşit s-a înjosit întru atîta încît să spună, dimpreună cu David: «Iar eu sînt vierme şi nu om» [Psalmul 21, 6]".

Nici un gînd şi nici o pornire necurată nu umbreau la început nestricăciunea firească a primilor oameni: „Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau" (Facerea 2, 25). Fericitul Augustin comenta: „Erau amîndoi goi şi nu se ruşinau; nu ca şi cînd nu şi-ar fi cunoscut goliciunea, ci nu se ruşinau pentru că nici o poftă nu le mişcase încă sensibilitatea împotriva voinţei lor", iar Sfîntul Ioan Damaschin vedea în aceasta „punctul culminant al nevinovăţiei" (D. Fecioru traduce: „al impasibilităţii"; a se vedea Dogmatica, ed. 1993., p. 68).

Şi trupeşte omul era perfect sănătos, necunoscînd beteşuguri sau dureri. Dar, peste toate, omul era nemuritor. „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură depieirea celor vii" (înţelepciunea lui Solomon 1, 13), ci moartea a intrat în lume prin mijlocirea pizmuitoare a diavolului şi ca „plată a păcatului", prin care toate s-au smintit din firea lor.

Pe de altă parte, omul începuturilor trăia în deplină armonie cu întreaga Fire, toate supunîndu-i-se cu blîndeţe, ca unui stăpîn legiuit. Omul stăpînea deci natura în chip firesc, fiind părtaş cu ea al aceleiaşi ordini dumnezeieşti, iar nu în chip silnic, cum umblă să o stăpînească astăzi (desfigurîndu-şi nebuneşte propria lume, după ce s-a tot desfigurat pe sine însuşi). Totuşi, şi după „cădere", omul, cîtă vreme s-a raportat religios la lume, a păstrat o legătură intimă cu natura, cum se vede mai ales din monumentele literaturii primitive sau ale celei orale. Omul modern pricepe însă din ce în ce mai puţin resorturile adînci ale acestei intimităţi arhaice, ce merge pînă la o mărturisită „frăţietate" ontologică şi mistică. în faţa acestei comuniuni complexe, omul modern rămîne adesea fermecat, dar şi nelămurit, nemaiputînd-o experia ca atare şi reducînd de obicei totul la biata lui perspectivă... estetică. „Instrăinarea" omului modern este aproape totală: şi de Dumnezeu, şi de propriul său spirit, şi de adevăratul spirit comunitar, şi de „dimensiunea cosmică" a existenţei.

In concluzie, „starea primordială se caracteriza printr-o desăvîrşită armonie a omului cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, dar şi cu natura externă. Cu sine pentru că trupul, netulburat de patimi şi nestricăcios, era organul de manifestare al sufletului curat; cu natura pentru că în aceasta nu întîlnea nici o piedică activităţii sale; cu Dumnezeu pentru că era în comuniune cu El [„Fără de ajutorul lui Dumnezeu, omul n-ar fi putut vieţui în pietate nici măcar în rai", observa Fericitul Augustin - n. n.] şi spre El erau îndreptate cugetarea, dorinţa şi iubirea lui" (Teologia dogmatică şi simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 522).

Trebuie făcută însă precizarea, foarte importantă din punct de vedere dogmatic, că această desăvîrşire a omului primordial nu era totuna cu desăvîrşirea dumnezeiască.

Căci nimic din afara lui Dumnezeu nu poate fi perfect în felul în care este Dumnezeu însuşi. S-ar şterge atunci hotarul dintre Dumnezeu (Creator) şi om (creatură), ceea ce creştinismul (dar şi simpla minte sănătoasă) nu poate admite. S-ar întuneca astfel şi rostul omului în lume, care este tocmai acela de a atinge, prin propria-i lucrare, alte şi alte trepte de desăvîrşire, în perspectiva „asemănării" cu Dumnezeu (care însă nu va ajunge niciodată identitate). In fine, „căderea" însăşi ar deveni astfel inexplicabilă, căci dacă omul ar fi fost perfect în felul lui Dumnezeu, atunci n-ar fi putut să cadă, iar dacă a căzut, rezultă una din două: sau că omul n-a fost şi nu poate fi perfect în felul lui Dumnezeu (ceea ce dogma ne şi învaţă), sau că nici perfecţiunea lui Dumnezeu (dacă e una cu a omului) n-ar fi lipsită de primejdia „căderii" (ceea ce reprezintă o pură blasfemie). Desăvîrşirea originară a omului nu era, aşadar, absolută, ci numai relativă în raport cu Dumnezeu (căci nu se pot măsura cu o măsură fiinţa creată şi Fiinţa necreată). Sau, mai bine zis, ea era o desăvîrşire relativă tinzîndspre absolut. Din această perspectivă trebuie interpretate şi cuvintele Domnului: „Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvîrşit este!" (Matei 5, 48).

Lucrul acesta poate fi mai bine înţeles dacă ne oprim o clipă asupra problemei nemuririi protopărinţilor, dînd ascultare iarăşi comentariului augustinian: „Pînă la păcat, trupul omului putea într-o privinţă să se numească muritor, iar în altă privinţă nemuritor: muritor pentru căputea muri; nemuritor pentru căputea să nu moară, dacă n-ar fi păcătuit. Astfel, era muritor după însuşirea firii trupului, dar nemuritor după harul dat de Creatorul său". Deci trupul nu era nemuritor în sensul că nu putea să moară (non posse mori), ci numai în sensul că avea putinţa să nu moară (posse non mori), cu condiţia sine qua non de a nu fi păcătuit.

Pe acest om al începuturilor, „bogat împodobit cu toate bunurile care rezultă din nevinovăţie" (Evghenie Vulgaris), îl numim aici om „paradisiac". „Domnul Dumnezeu a sădit rai în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care îl zidise" (Facerea 2, 8). Noi, românii ortodocşi, întrebuinţăm mai ales termenul de „rai" (în loc de „paradis"), aşa cum spunem mai ales „iad" (în loc de „infern"). Raiul nu trebuie înţeles însă doar literal, ca un spaţiu anume, ci mai ales simbolic, ca o stare de comuniune spirituală , (el reprezintă „acordul perfect între om şi Dumnezeu", cum îl definea Nichifor Crainic). Omului acestuia „paradisiac" i se opune omul „căzut", adică intrat, prin orgoliu şi neascultare, sub determinarea păcatului şi a morţii.

Scenariul biblic al căderii, aşa cum ni-l înfăţişează Moise sub puterea revelaţiei, dar în haina mitică a vremii sale, este următorul: „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mîncaţi roade din orice pom din rai?». Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!». Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul». De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mîncat şi a dat bărbatului său şi a mîncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi au cunoscut că erau goi, drept care au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.

Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Răspuns-a , acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sînt gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci?». Zis-a Adam: «Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mîncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat». Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntecele tău să te tîrăşti şi ţărînă să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcîiul». Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpîni».

Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănînci!, blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi cu iarba cîmpului te vei hrăni! în sudoarea fetei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti [în limba ebraică adamah înseamnă chiar „pămînt" - n. n.] şi în pămînt te vei întoarce». Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă [în limba ebraică - n. n.], pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.

Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mîna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască în veci!». De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pămîntul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vîlvîitoare, să păzească drumul către pomul vieţii" (Facerea, cap. 3).

Persoanele acestei tragedii sînt, aşadar, protopărinţii (Adam şi Eva, în care se află latent întregul neam omenesc, aşa cum pădurea se află potenţial într-o sămînţă), diavolul, „înşelătorul a toată lumea" şi „tatăl minciunii" (în original: „tatăl propriei sale minciuni"), cum am văzut că îl numeşte Evanghelia, dezbinatorul ce ia aici înfăţişarea şarpelui, „cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pămînt" (identitatea dintre şarpe şi diavol nu este un fruct al exegezei teologice creştine, ci ea este confirmată chiar de Sfînta Scriptură: „Voi sînteţi din tatăl vostru, diavolul... El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr" [Ioan 8, 44]; „... balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana..." [Apocalipsa 12,9], dar şi în destule locuri din Vechiul Testament) şi Dumnezeu (Care, deşi atotştiutor, lasă lucrurile să se petreacă după voia omului, spre a nu îngrădi cumva libertatea creaturii, atribut de căpătîi al perfecţiunii ei primordiale).

Ceea ce a fost căderea omului la nivelul Creaţiei văzute fusese mai înainte căderea lui Lucifer la nivelul Creaţiei nevăzute. Omul n-a păcătuit nici cel dintîi şi nici de unul singur. Diavolul păcătuise înainte, rupîndu-se, orgolios, din comunitatea spirituală a îngerilor şi din comuniunea harică cu Dumnezeu, devenind astfel, prin liberă voie, principiu al răului în sînul lumii create. Neputîndu-se opune lui Dumnezeu în mod direct, el a ales calea de a-l înfrunta perpetuu în mod indirect, subminînd puritatea şi armonia originară a lumii, ca duh al ispitei. El a căutat să acţioneze în acest scop acolo unde a socotit că se află punctul cel mai vulnerabil al întregii Creaţii conştiente de sine: nu asupra îngerilor, ci asupra oamenilor; nu asupra bărbatului, ci asupra femeii. De aceea se îndreaptă, în chip de şarpe, spre Eva, amintindu-i de singura interdicţie lăsată omului (spre binele lui) de către Dumnezeu („Din toţi pomii din rai poţi să mănînci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci cumva, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit!" - Facerea 2, 16-17) şi punînd-o, viclean, sub semnul îndoielii. Sîmburele ispitei este tot cel luciferic („veţi fi ca Dumnezeu"), altoit pe tentaţia cunoaşterii („vi se vor deschide ochii... cunoscînd binele şi răul").

Ispita dintîi, prin care omul a consimţit la păcat, a fost, aşadar, cea a cunoaşterii luciferice, tendenţioase şi disociative, rebele şi lipsite de necesitate. In starea-i originară, omul nu era lipsit de cunoaştere, ci numai de o anumită dimensiune posibilă a acesteia, profund negativă, condiţionată de păcat, ca una ce implică, precum se vede, alternativa răului ca lipsă a binelui. Omul trăieşte pînă astăzi sub semnul acestei ispitiri, în cultul raţiunii autonome, opuse, cu nebunească trufie, supraraţionalităţii mistice a cunoaşterii paradisiace. Mintea omului a încăput, prin liber consimţămînt, de pe mîna lui Dumnezeu pe mîna diavolului, păstrînd însă iluzia că ar fi stăpînă pe sine însăşi (a se vedea şi excelentul eseu al lui Denis de Rougemont, La parte du diable, 1946; trad. rom.: Partea diavolului, 1994).

De ce a lăsat Dumnezeu omului posibilitatea de a păcătui? Răspunsul este cît se poate de simplu: spre a nu-i şirbi cel mai mare dar pe care i l-a făcut - libertatea. Dar, dacă îi dăduse libertate deplină, cum de îi poruncise, sub ameninţarea morţii, să nu mănînce din pomul interzis? „Spre a procura materie voinţei lui libere", răspunde prompt Sfîntul Grigorie Teologul. Iar Sfîntul Ioan Damaschin observă că „nu era folositor ca omul să dobîndească nemurirea fără să fie ispitit, ca să nu cadă în mîndria şi condamnarea diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bunăvoie, s-a fixat în rău în chip neschimbat, fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi îngerii [ceilalţi], după alegerea de bunăvoie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în veşnicul bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întîi, căci cel neispitit şi neîncercat de nimic nu este vrednic [înţelepciunea lui Isus Sirah 34, 10]. Şi în încercare să se desăvîrşească, prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea ca răsplată a virtuţii" (Dogmatica, ed. 1993, pp. 93-94).

Această poruncă unică şi uşor de ţinut îl făcea pe om subiect - iar nu simplu obiect - al progresului întru desăvîrşire. El putea cîştiga astfel o vrednicie personală şi putea ajunge „la conştiinţa deplină a excepţionalei sale demnităţi şi a înaltelor valori spirituale pe care le posedă, ca şi la înţelegerea ba chiar el a păcătuit numai în a doua instanţă). Avem aici rădăcina şi modelul tuturor păcatelor, reprezentînd „nu numai un act de ruptură a comuniunii cu Dumnezeu [...], ci şi o denaturare a relaţiei omului cu creaţia. Interioritatea pervertită se răsfrînge şi asupra exteriorităţii vieţii sale. Omul se închide în haosul creaţiei [pe care el însuşi l-a determinat - n. n.]" (Ion Bria, op. cit., p. 294). Prin om păcatul intră în lume (căreia omul îi fusese rînduit drept stăpîn), afectînd-o în totalitatea ei: „Căci şi făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o... Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri pînă azi" (Romani 8, 20-22). Deci responsabilitatea omului are şi dimensiuni cosmice, cum ne învaţă tradiţia ortodoxă în toate ipostazele ei, dezvoltînd aceste cuvinte ale Apostolului.

Păcatul o dată săvîrşit, se trezi în primii oameni şi conştiinţa vinovăţiei, ca unii ce intraseră de-acum în tensiunea dialectică dintre bine şi rău. în limbajul simbolic al referatului biblic, ea se exprimă prin ruşinea faţă de goliciunea fizică şi prin teama faţă de întîlnirea cu Dumnezeu („au cunoscut că erau goi"; „m-am temut, căci sînt gol şi m-am ascuns"). Această întîlnire cu Dumnezeu, după săvîrşirea păcatului, trebuie interpretată şi ea în sens simbolic. Chemarea lui Dumnezeu („Adame, unde eşti?") a fost, de fapt, nu o încercare de localizare, ci o chemare la mărturisire şi pocăinţă (condiţii sine quibus non ale iertării), căci altminteri Dumnezeu ştia, desigur, şi ce se întîmplase, şi unde se afla Adam, şi cu ce gînd se ascunsese. Dar protopărinţii refuzară mîna întinsă de Creator: „N-au vrut să se smerească şi'să se pocăiască în timp ce îi întreba pe ei Dumnezeu şi cu încetul spre pocăinţă îi mîna. [...]

Dacă deci Adam atunci îndată păcatul ar fi vrut să-l mărturisească şi să se pocăiască, iertare ar fi dobîndit", scria Neagoe Basarab (1459-1521 [acum Sfîntul Voievod Neagoe Basarab, prăznuit în 26 septembrie]) în învăţăturile sale (cit. după ed. V. Grecu, Bucureşti, 1942, pp. 201-203). Primii oameni se arătară ruşinaţi, dar nu şi dispuşi la recunoaşterea deschisă a vinei lor şi la căinţă. Văzîndu-se ei descoperiţi, Adam dă vina pe femeie (ba chiar încearcă să-l scoată co-răspunzător pe Dumnezeu însuşi, zicînd: „Femeia pe care [Tu] mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mîncat"!), iar femeia dă vina pe şarpe; nici unul nu are curajul să-şi asume propria faptă. Cît despre „şarpe", ipostază diavolească, el iese din socoteli, căci pierduse deja posibilitatea căinţei şi a iertării, ca unul ce se înveşnicise în rău prin propria-i voinţă.

Faptul că a fost ispitit din afară nu se poate constitui într-o scuză suficientă pentru om, căci diavolul îndeamnă, dar nu poate constrînge. Omul a căzut, dar putea să nu cadă. Vina lui rămîne deci indiscutabilă, iar urmările ei apar drept fireşti.

In ce priveşte aceste urmări, ivite îndată după păcat şi răsfrînte asupra omului întreg (suflet şi trup), a întregii lui descendenţe şi a întregii „antroposfere" (a se vedea Romani 8, 20-22), ele nu sînt nişte pedepse impuse din „furia" divină, ci consecinţele fireşti ale păcatului, rezultate direct şi obiectiv din călcarea rînduielilor originare ale Creaţiei. Dumnezeu n-a blestemat în sensul curent, ci pur şi simplu i-a anunţat omului rezultatele derivate din neascultare, relele pe care singur şi le-a atras asupra-i: pe femeie o aşteaptă naşterea în dureri şi dependenţa (fiziologică şi socială) faţă de bărbat, iar pe acesta îl aşteaptă truda pentru supravieţuire, în cadrul unei naturi de-acum degradate şi ostile, pînă la întoarcerea amîndurora în ţărîna din care au fost zidiţi, ca unii ce au schimbat „dragostea faţă de Dumnezeu în dragoste faţă de materie" (Sfîntul Ioan Damaschin); în sfîrşit, pe amîndoi îi aşteaptă moartea trupească („Căci plata păcatului este moartea" - Romani 6, 23), după ce ei au ales să moară mai întîi duhovniceşte, prin păcatul neascultării, ieşind din comuniunea harică cu Dumnezeu („izgonirea" din Eden), unic izvor al vieţii adevărate şi nepieritoare.

Cît despre aşa-numitul „blestem al pămîntului" („blestemat va fi pămîntul pentru tine"), el iarăşi nu trebuie înţeles ca anatemă divină (lucru incompatibil, de altfel, cu ideea de Dumnezeu); nu Dumnezeu l-a blestemat, ci omul l-a făcut să ajungă ca şi blestemat.

„Părinţii Bisericii vor spune că omul a pierdut asemănarea, în timp ce chipul i-a fost întunecat şi îmbolnăvit. Dezintegrarea dintre «chip» şi «asemănare» se poate explica astfel: harul chipului îi era suficient omului pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar chipul n-a urmat cursul său normal, adică el nu s-a ridicat la ordinea unei vieţi supranaturale, spre «asemănare». Păcatul n-a distrus «chipul» în ceea ce are el propriu, dar inteligenţa şi libertatea au fost în aşa fel atinse încît omul nu mai poate trece de la o ordine [cea naturală - n. n.] la alta [cea supranaturală - n. n]. Omul nu mai rămîne, potrivit voinţei sale proprii, nici în cele ale firii, ci cade în cele contrare firii. Pedeapsa constă în aceea că omul se mută într-o stare care suspendă accesul la viaţa supranaturală. Deoarece nemurirea era dependentă de gustarea din «pomul vieţii», după păcat trupul se va descompune, urmînd destinul oricărei fiinţe biologice" (Ion Bria, op. cit., p. 294; subl. n.).

Cei doi „pomi" paradisiaci („al cunoştinţei binelui şi răului" şi „al vieţii") au fost interpretaţi în fel şi chip de exegeza creştină. Aici sînt de ajuns cîteva repere. Ne folosim pentru aceasta de Teologia dogmatică şi simbolică (ed. cit., vol. 1, pp. 538-539): „In cea mai mare parte a literaturii patristice, [...] sînt luaţi ca pomi reali, întrucît Geneza îi pune în rîndul celorlalţi pomi răsăriţi pe pămînt (2, 9). După cum lemnul Crucii este lemn obişnuit, dar se numeşte pomul sau lemnul mîntuirii, pentru ceea ce s-a săvîrşit prin el, tot aşa pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului sînt pomi obişnuiţi, dar cu un anumit rost hotărît de voinţa divină: cel din urmă ca o ocazie pentru virtute, iar cel dintîi ca o răsplată pentru aceasta. [...]

Probabil că pomul vieţii servea nemuririi trupeşti, judecînd după faptul că, în urma căderii, s-a închis accesul spre el; iar pomul cunoştinţei binelui şi răului avea legătură cu viaţa spirituală, putînd prilejui omului cunoaşterea pe cont propriu a deosebirii dintre bine şi rău, îndată ce acesta ar fi părăsit încrederea în Dumnezeu. [...] Prin acest pom omul a cunoscut, de fapt, binele din care a căzut şi răul în care a căzut. Fireşte, nu fructele ele însele aveau posibilitatea de a produce răul, ci nesocotirea de către om a poruncii de a nu mînca din ele. Căci nu pomul [în sine] era aducător de moarte, ci călcarea poruncii (Sf. Teofil al Antiohiei)".

Importanţa dogmatică a păcatului dintîi şi caracterul lui de „tragedie universală" vin de acolo că, potrivit concepţiei ortodoxe, el nu i-a afectat doar pe protopărinţi, ci şi, prin ei, pe toţi urmaşii lor naturali, adică felul de a fi al întregului neam omenesc. De aceea mai este numit şi păcat ereditar, reprezentînd o carenţă generală a naturii umane, transmisă din generaţie în generaţie. Mărturisirea ortodoxă spune în acest sens: „Păcatul strămoşesc este călcarea legii dumnezeieşti, care a fost dată, în rai, strămoşului Adam. [...]

Răzvan Codrescu

Frgament din cartea “O introducere in crestinism”, Editura Christiana

Cumpara cartea „O introducere in crestinism”

• Pacatul stramosesc si trebuinta unui Mantuitor
  Publicat in : Hristos
• Plangerea lui Adam
  Publicat in : Duminica Lasatului sec de branza
• Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocaintei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea - a doua creatie a lumii
  Publicat in : Dogma
• Modul de transmitere a vinei pacatului stramosesc
  Publicat in : Dogma