Orbirea mintii

Orbirea mintii Mareste imaginea.

Toată lumea cunoaşte expresia „mânie oarbă" care se aruncă „orbeşte" asupra a ceva sau a cuiva. Ea vrea să spună ca, în pornirea sa, omul furios ajunge să-şi piardă într-o oarecare măsură facultatea vederii fizice. Evagrie vede însă mai adânc lucrurile.

Depărtează gândul mâniei de la sufletul tău şi mânia să nu zăbovească în inima ta, şi niciodată nu vei fi tulburat la vremea rugăciunii.

Căci, aşa cum fumul neghinei tulbură ochii, tot aşa ţinerea de minte a răului tulbură mintea la vremea rugăciunii.

Ţinerea de minte a răului „tulbură" (tarassei) „ochiul inteligibil" al sufletului - mintea - sau, mai rău, o irascibilitate aţâţată „orbeşte pe cel ce vede". Pe scurt, „nimic nu întunecă" şi „nu orbeşte atât de mult mintea, ca o irascibilitate aţâţată". Orbirea „ochiului" nu este doar o metaforă. Fiindcă aşa cum trupul are cinci simţuri, aşa şi mintea are cinci simţuri duhovniceşti. Şi aşa cum simţul vederii trupeşti percepe în chip nemijlocit lucrurile materiale, tot aşa şi simţul vederii spirituale îi arată minţii lucrurile inteligibile „simple", aşa cum sunt ele. Şi aşa cum vederea noastră trupească se manifestă prin ochii trupeşti, tot aşa şi mintea are doi „ochi inteligibili" prin care „vede" sau cunoaşte pe Dumnezeu fie indirect prin „raţiunile" naturilor create, fie „nemijlocit", personal, „la vremea rugăciunii". Această dublă vedere-cunoaştere nimiceşte irascibilitatea aţâţată.

Gândurile demonice orbesc ochiul stâng al sufletului care se dedă contemplaţiei făpturilor; dar înţelesurile care imprimă şi dau un chip facultăţii principale [hegemonikon - mintea] tulbură ochiul drept, care contemplă la vremea rugăciunii lumina fericită a Sfintei Treimi, ochiul prin care şi „mireasa" din Cântarea Cântărilor l-a „atins la inimă" pe Mirele ei.

Din acest important text mistic ne interesează aici mai întâi doar începutul. Toate „gândurile" (în sens peiorativ) sunt în cele din urmă de origine demonică. în mod cu totul special acest lucru e valabil însă, aşa cum am văzut, despre gândurile irascibilităţii. Dacă ele „orbesc" mintea „văzătoare", atunci aceasta nu mai poate cunoaşte „făpturile" (ta gegonota) aşa cum sunt cu adevărat. „Contemplaţia făpturilor" cuprinde tot ceea ce Dumnezeu a creat, creează şi va crea, în timp şi în spaţiu. E uşor de văzut ce fel de consecinţe trebuie să aibă aici „orbirea" spirituală!

Cunoştinţa [gnoza] care ne vine din afară încearcă să arate materiile prin raţiunile [logoi] lor; dar cunoştinţa ce se face prin harul lui Dumnezeu înfăţişează printr-o vedere nemijlocită [autopsei] lucrurile spre care privind, mintea primeşte raţiunile lor. Celei dintâi i se opune eroarea, iar celei de-a doua mânia şi irascibilitatea şi cele ce urmează acestora.

„Cunoaşterea care vine de la oameni e întărită prin studiu şi exerciţiu continuu", în vreme ce „cunoştinţa care se face prin harul lui Dumnezeu e întărită prin dreptate, nemâniere şi milă". „Pe cea dintâi o pot primi şi cei împătimiţi, de cea de-a doua însă sunt capabili numai cei nepătimitori, care la vremea rugăciunii văd strălucirea (phengos) proprie minţii lor luminându-i." Aşa a auzit Evagrie din gura dascălului său Vasile cel Mare, „stâlpul adevărului".

„Inţelepciunea din afară" a oricăruia din „înţelepţii acestei lumi" e doar o chestiune de antrenament intelectual. Pe lângă studiu şi exerciţiu, mijlocul ei privilegiat este „dialectica". O „eroare" (plane) în acest domeniu e doar o „deficienţă tehnică", care nu-l discreditează ca atare pe „omul de ştiinţă" şi nu apasă greu asupra lui ca un eşec moral. Cu totul altfel e acea cunoştinţă care i se revarsă „de la Dumnezeu" (ek Theou), „prin harul lui Dumnezeu" (ek Theou charitos). Pentru a ne împărtăşi de ea, capacităţile intelectuale nu sunt de ajuns.

Cunoştinţa lui Hristos are nevoie nu de un suflet dialectician, ci de unul văzător; pentru că dialectica obişnuieşte să fie găsită şi de suflete care nu sunt curate, vederea însă e găsită numai de sufletele curate.

„Curăţia" înseamnă „nepătimire", mai cu seamă libertatea câştigată faţă de furie, de ţinerea de minte a răului şi cele ce urmează acestora, cum sunt invidia, suspiciunile şi cele asemenea. Aceasta din punct de vedere negativ. Din punct de vedere pozitiv, „văzătorul" are nevoie înainte de toate de virtutea dreptăţii, „comună tuturor puterilor sufletului", şi a cărei funcţie este de „a opera un acord şi o conlucrare a părţilor sufletului".Această virtute a dreptăţii îl caracteriza nu numai pe Grigorie din Nazianz, căruia Evagrie îi datorează atâtea, ci şi pe Antonie cel Mare, pe care în chip semnificativ monahul pontic îl prezintă ca pe un mare contemplativ.

Unul din înţelepţii de atunci a venit la dreptul Antonie şi a zis: Cum rezişti aici, părinte, lipsit fiind de mângâierea cărţilor? Iar el a zis: Cartea mea, filozoafe, e firea făpturilor, şi ea este de faţă atunci când vreau să citesc cuvintele lui Dumnezeu.

După aceasta, el are nevoie de virtuţile nemânierii şi milei. Dacă, în calitate de povăţuitor duhovnicesc, gnosticul sau contemplativul vrea să-i înveţe pe alţii, el trebuie să fie liber de orice mânie, ţinere de minte a răului şi întristare. Nemânierea e chiar virtutea de care gnosticul are nevoie înainte de orice.

Aşa cum izvorul curăţit de toate materiile care au căzut în el face să curgă apă limpede, tot aşa şi mintea curăţită de mânie, de ţinere de minte a răului şi de grijile trupeşti, găseşte cunoştinţă curată şi naşte în cel ce a câştigat-o un dor dulce.

Cunoştinţa care îi este împărtăşită - fiind primită pasiv - nu este o simplă ştiinţă, ci o cunoştinţă a lucrurilor aşa cum sunt ele cu adevărat, şi anume în calitate de creaturi ale lui Dumnezeu, pe Care îl vestesc în felul lor, o cunoştinţă dobândită în chip nemijlocit printr-o vedere directă (autopsei). In timp ce „dialectica" se foloseşte în chip necesar de „gânduri" (logismoi), de reprezentări mentale (noemata) sau intuitive (theoremata) - dezvoltate plecând de la realitatea corporală -, Dumnezeu lucrează în suflet cunoaşterea Sa în chip nemijlocit; drept pentru care contemplativul trebuie să depăşească conştient aceste mijloace auxiliare ale inteligenţei noastre dacă vrea să aibă „convorbiri cu Dumnezeu fără mijlocirea nimănui".

In timp ce în domeniul „cunoştinţei din afară" o greşeală are o însemnătate doar relativă, întrucât este desfiinţată printr-un „studiu" mai atent, ceea ce face ca, în ciuda tuturor erorilor şi reculurilor temporare, în principiu „cunoaşterea ştiinţifică" să progreseze constant - lucrurile stau cu totul altfel în sfera „cunoştinţei care vine de la Dumnezeu". O însemnătate hotărâtoare are aici alcătuirea lăuntrică a omului, fiindcă „asemenea unei furtuni puternice, ţinerea de minte a răului împinge mintea în afara cunoştinţei".

Ispita gnosticului e opinia mincinoasă care stă în jurul minţii şi prezintă ceea ce există drept ceea ce nu există, iar ceea ce nu există drept ceea ce există, sau ceea ce există ca existând altfel decât a fost.

Păcatul gnosticului e cunoştinţa mincinoasă a lucrurilor însele sau a contemplaţiei lor născută de o patimă oarecare sau pentru că cercetarea nu se face în vederea binelui.

Din asemenea „opinii false" şi, în cele din urmă, din astfel de „cunoştinţe false" se ivesc în spaţiul credinţei acele fenomene, pe care le numim îndeobşte „erezii": „naufragii în ce priveşte credinţa", ele pot răpi victimelor lor mântuirea veşnică dacă nu se întorc de la ele.

Cu cârmuire se duce războiul.

Cei ce suferă naufragiu în ce priveşte credinţa, aceia nu se războiesc cu cârmuire cu duhurile potrivnice teologiei. Acelaşi lucru se poate spune despre orice virtute; căci e un naufragiu şi în ce priveşte cuminţenia, iubirea şi neiubirea de arginţi. Şi în chip asemănător se întâmplă un naufragiu şi în privinţa oricărei dogme a Bisericii universale şi apostolice. Dacă însă împotriva potrivnicilor „războiul trebuie dus cu cârmuire", atunci viaţa de pe pământ se aseamănă foarte mult unei bătălii navale.

Aşadar, demonii se opun nu numai virtuţilor, ispitindu-ne spre patimile sau viciile diametral opuse acestora, ci şi pe tărâmul teologiei, luptând împotriva dogmelor şi a învăţăturilor de credinţă ale „Bisericii celei una, sfântă, universală şi apostolică".

In calea în care am umblat ascuns-au curse mie. Toate virtuţile sunt pândite de vrăjmaşii noştri: în curaj ei ascund cursa laşităţii, în cuminţenie pe cea a desfrânării, iar în iubire aşază cursele urii. In blândeţe toarnă aroganţă, în milostivire milostenia nu de dragul lui Dumnezeu, ci de dragul privitorilor, iar în post postirea de dragul oamenilor.

Acest lucru priveşte făptuirea [prak-tike]. Ce-ar trebui spus atunci despre contemplaţie? Cât de multe curse n-au aşezat în ascuns vrăjmaşii în dogmele ortodoxe prin erezii?!”

„Ereziile" nu sunt, aşadar, simple „erori dogmatice", comparabile cu „erorile ştiinţifice", ci lucrarea demonilor în capetele celor care le propagă sau li se supun. Evagrie ne asigură că a încercat pe propria sa piele acest lucru! Receptivi pentru astfel de orbiri demonice sunt numai cei a căror minte a fost mai înainte „orbită" de demonul mâniei şi care, de aceea, au pierdut „lumina" dumnezeiască a cunoştinţei. Cine a suferit o astfel de „înfrângere" şi nu s-a întors, acela devine cu uşurinţă „cap al unor învăţături şi păreri mincinoase", ereziarh sau întemeietor de secte. Fără să-şi fi dat seama, el face lucrarea demonului mâniei, care „îl războieşte zi şi noapte".


Aşa cum am văzut mai sus, „gândul demonic orbeşte ochiul stâng al sufletului, care se dedă contemplaţiei făpturilor". Cel în cauză ajunge la o „falsă cunoştinţă a lucrurilor însele sau a contemplaţiei lor, spunând, de exemplu, despre Creatorul lor că ar fi nedrept sau neînţelept", susţinând cu alte cuvinte că lumea n-ar fi expresia dreptăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, ci omul ar întâlni un destin nedrept şi în cele din urmă absurd. Astfel de idei se găsesc din belşug în „gnoza cu nume mincinos", atât antică, cât şi modernă.

Dincolo de acestea există însă şi erezii „teologice" în sensul strict al cuvântului, şi care privesc nu numai opera lui Dumnezeu, ci fiinţa lui Dumnezeu însuşi, tăgăduind, de exemplu, consubstanţialitatea divină a Duhului Sfânt. Că aici nu este vorba de chestiuni pur academice arată limpede faptul, pe care Evagrie îl accentuează extrem de,lămurit, că o astfel de tăgăduire răpeşte Botezului orice valoare soteriologică, şi prin aceasta smulge vieţii duhovniceşti terenul ontologic! Dar despre astfel de lucruri nu e locul a vorbi mai multe aici.

Ar trebui să ne pună pe gânduri faptul că defectele morale au în mod inevitabil consecinţe în domeniul „cunoaşterii" şi al „contemplaţiei duhovniceşti", şi, invers, că orice fel „de erezie" nu este pur şi simplu o eroare intelectuală, ci o lucrare a demonilor în cei „orbiţi" mai-nainte de patima mâniei. Cât de diferit ar arăta istoria Bisericii, dacă toţi cei implicaţi în controversele dogmatice ar fi luat în seamă mai cu atenţie păcatele irascibilităţii!

Şi nu numai atunci când aceste controverse au dus, dintr-un pretins „zel sfânt", la campanii împotriva unor „false învăţături" reale sau închipuite, ci şi în toate conflictele care au condus la rupturi în interiorul Bisericii. Fiindcă şi schismele din istoria Bisericii - Evagrie e convins de acest lucru - nu sunt altceva decât opera demonilor, mai cu seamă a demonului mâniei. Potrivit cuvântului profetului Ioil, astfel de conflicte trebuie soluţionate, din contră, cu blândeţe luptătoare sau statornicie blândă. Viaţa duhovnicească a celui ce nu se ţine de această regulă, cu alte cuvinte a celui care lasă deoparte iubirea, oricât de ascetică ar fi ea, nu este nimic altceva decât o autoamăgire evlavioasă. Fiindcă acest lucru îl ştiu cu încredinţare: cei ce sfâşie Biserica Domnului sunt departe de rugăciunea curată!

Şi cum ar putea fi „curată”, dacă e întinată de gânduri de mânie? Să ne aducem aminte aici de ceea ce am spus în capitolul anterior cu privire la relaţia dintre mânie şi rugăciune. Cine aţâţă în inima sa o fierbere ascunsă, ţinerea de minte a răului, şi-şi închipuie că se roagă, „se aseamănă celor ce scot apă şi o toarnă într-un butoi fără fund". Rugăciunea celui mânios e o formă subtilă de idolatrie, întrucât ea nu are în minte pe Dumnezeu, ci în permanenţă faţa celui pe care este furios. Şi mai rău stau lucrurile atunci când un astfel de om furios îndrăzneşte „să se întindă cu obrăznicie spre cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti sau să se ridice chiar la rugăciunea nematerială". Pretinsa sa „rugăciune în Duh şi Adevăr" nu e atunci nimic altceva decât o „imitaţie", o caricatură a treptei celei mai înalte a rugăciunii duhovniceşti, şi aceasta nu-l face nicidecum pe Dumnezeu favorabil lui, ci mai degrabă provoacă mânia Sa împotriva celui rătăcit astfel. In ochii lui Dumnezeu, el nu mai e decât un demon „ascuns"...

Ieroschimonah Gabriel Bunge

Mania si terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor şi pâinea îngerilor; Editura Deisis

Cumpara cartea "Mania si terapia ei"


 

12 Aprilie 2016

Vizualizari: 800

Voteaza:

Orbirea mintii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE