Teologia ortodoxă este glasul, cuvântul Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, nici teologia ortodoxă, nici Biserica Ortodoxă nu reprezintă o ideologie, ci terapie, altfel spus, Biserica este un spital duhovnicesc, iar teologia ortodoxă - însăşi descoperirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu - cea care deţine ştiinţa tămăduirii omului.

1. Termenul Ortodoxie
Cuvântul Ortodoxie are două înţelesuri: pe de o parte, dreapta învăţătură despre Dumnezeu şi despre toate adevărurile privitoare la om şi mântuirea acestuia, iar pe de alta, dreapta slăvire adusă Dumnezeului Celui în Treime. Intre aceste două înţelesuri există o foarte strânsă legătură. Pentru a-I putea aduce lui Dumnezeu adevărată slăvire, trebuie să cunoaştem Cine este acest Dumnezeu.

Dacă avem, de pildă, impresia că nu este Unul în Treime şi Dumnezeu personal, ci o idee abstractă sau o forţă nevăzută care guvernează totul, atunci şi închinarea noastră se va îndrepta către un astfel de „dumnezeu" abstract. Iar cum un astfel de „dumnezeu" impersonal în realitate nici nu există, şi închinarea pe care i-o aducem este, la rândul ei, abstractă, nu are un caracter personal. In Omilia sa la Schimbarea la Faţă a Domnului, Sfântul Ioan Damaschin arată că numai ortodocşii ţin cu adevărat praznicele şi sărbătorile, de vreme ce sărbătoarea se află într-o strânsă legătură cu adevărul dogmatic: „Cine are sărbători şi praznice? Cine are desfătare şi veselie, dacă nu cei ce se tem de Domnul şi se închină Sfintei Treimi?" Iar în continuare spune: „Toată bucuria şi veselia praznicelor a noastră este (adică a ortodocşilor). Pentru noi a gătit Hristos sărbătorile; căci nu este cu putinţă celor necinstitori să se bucure." Ale creştinilor sunt bucuria şi veselia praznicelor, şi, desigur, ale celor cu adevărat credincioşi, nu ale necinstitorilor.

De vreme ce închinarea adusă lui Dumnezeu este strâns legată de învăţătura despre El, Sfinţii Părinţi s-au luptat să păzească mărturisirea credinţei. Când credinţa se strâmbă, se strâmbă şi lucrarea mântuirii. Când credinţa se perverteşte, se pervertesc şi dragostea, nădejdea şi toate celelalte virtuţi evanghelice. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, credinţa în Hristos naşte frica, frica -înfrânarea, înfrânarea atotcuprinzătoare odrăsleşte virtuţile: nădejdea, răbdarea şi îndelunga-răbdare, nădejdea în Dumnezeu naşte nepătimirea, iar nepătimirea, dragostea. Astfel, putem vedea în chip lămurit că, odată pervertită credinţa, se pervertesc toate celelalte virtuţi, iar omul nu mai poate dobândi adevărata nepătimire şi dragoste. Sfântul Maxim îndeamnă: „Să păzim marele şi primul nostru leac spre mântuire, adică moştenirea cea bună a credinţei." „Cel ce are credinţă nefalsificată în Hristos, acela are în el însumate toate harismele Dumnezeieşti", spune Sfântul Maxim. In credinţa ortodoxă, buna cinstire nu stă în cuvinte, ci în însăşi viaţa omului: „Pentru noi, buna cinstire (credinţa) nu stă în cuvinte, ci în fapte", potrivit Sfântului Grigorie Teologul. Statornicia noastră în credinţa ortodoxă ne dă putinţa de a ne mântui.

Dezvoltând această temă, putem spune că poruncile lui Hristos ne arată felul firesc şi desăvârşit al vieţuirii. Când doctorul îi prescrie celui bolnav un tratament, are în vedere starea omului sănătos la care vrea să-l aducă pe pacient. Tot astfel lucrează şi poruncile lui Hristos. Credinţa ortodoxă ne arată calea tămăduirii pentru a afla sănătatea duhovnicească, odată cu care vom ajunge şi la adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. Când credinţa se perverteşte, se pervertesc deopotrivă modul şi metoda terapiei. Vedem aceasta în cadrul diferitelor religii şi confesiuni creştine.

Astfel, deosebirea dintre Ortodoxie şi celelalte confesiuni sau religii priveşte îndeosebi această problematică a tămăduirii omului. Ortodoxia are un sistem terapeutic desăvârşit. Cunoaşte starea sănătăţii omului, vede în chip lămurit rănile sale şi recomandă tratamentul cel mai potrivit. Aşadar, odată cu pervertirea credinţei, şi terapia, tămăduirea omului intră pe un făgaş greşit, încât omul nu mai are putinţa de a se vindeca şi a dobândi adevărata legătură şi părtăşie cu Dumnezeu.

2. Sfinţii Părinţi
Sfinţii Părinţi ne arată şi ne lămuresc această cale a tămăduirii. Şi luptele pentru credinţă s-au dus, în fapt, pentru păstrarea „metodei" de vindecare, altfel spus, a metodei prin care omul comunică cu Dumnezeu. în aceasta socotesc că este de aflat marea valoare a scrierilor patristice.

In vremurile mai vechi era răspândit îndemnul: „Inapoi la Părinţi!" De vreme ce, călăuzindu-se după logica sa omenească, omul nu a izbândit nimic, a conştientizat faptul că are trebuinţă de întoarcerea la Sfinţii Părinţi. Cuprins însă, mai apoi, de îndoială în legătură cu această „deviză", în sensul că ea ar vădi o anumită „înapoiere", a înlocuit-o cu o alta: „Inainte, alături de Părinţi!" Totuşi, nici aceasta nu exprimă în chip desăvârşit adevărul Bisericii. Indemnul „Inapoi la Părinţi!" nu este corect, deoarece Sfinţii Părinţi sunt fiii Bisericii. Ca unii ce au ajuns să se împărtăşească de luminare şi îndumnezeite, au exprimat apoi experienţa Bisericii. Astfel, Biserica este cea care îi naşte şi îi formează pe Părinţi, nu invers. De aceea, există şi astăzi oameni care s-au învrednicit să ajungă la luminare şi îndum- nezeire şi care pot vorbi despre problemele ce îl preocupă pe omul contemporan.

Fiecare epocă patristică este una bisericească sau, mai bine spus, este viaţă bisericească. Totodată, îndemnul „înainte, alături de Părinţi!" vădeşte mândrie şi, de asemenea, primejdia ca scrierile Sfinţilor Părinţi să fie tâlcuite de oameni care nu au dobândit prefacerea cea duhovnicească (transfigurarea), aşa încât teologia şi viaţa patristică ar putea deveni speculaţie raţională şi improvizaţie. Drept este să facem ascultare de Părinţii îndumnezeiţi, care există şi astăzi, de adevăraţii purtători ai Adevărului Revelat ce se păstrează în sânul Bisericii.

Astăzi, din păcate, suntem martorii unui proces de transformare a Ortodoxiei în ideologie. Mari adevăruri despre viaţă au devenit simple idei între multe altele, aşa încât creştinismul ni se înfăţişează ca fiind lipsit de orice izbândă, neputincios a răspunde cerinţelor epocii noastre. Poporul ortodox, dăruit cu o simţire ortodoxă, se scârbeşte de o astfel de viziune ideologică, ce nu are nici o legătură cu viaţa.

Mulţi nu văd în Părinţi organisme vii, ci scrieri învechite, „de muzeu", fapt pentru care au şi ajuns la un studiu şi o abordare a Părinţilor dintr-o perspectivă sentimentală sau scolastică. Deşi sunt următori modelului apusean de cugetare şi de vieţuire, îi studiază şi pe Sfinţii Părinţi. Hristos a spus însă: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; (...) ci pun vin nou în burdufuri noi" (Matei 9:17). Este de trebuinţă schimbarea întregii gândiri şi mentalităţi pentru a putea gusta din vinul cel nou al creştinismului.

Această schimbare se numeşte pocăinţă, schimbarea minţii. Cu o mentalitate raţionalistă, cu o dispoziţie sentimentală, acţiuni neortodoxe şi practici cu totul nebisericeşti, nu poate pătrunde cineva în duhul Sfinţilor Părinţi. Pocăinţa adâncă, nu de suprafaţă, este cea care ne va curăţi de orice lucru vechi şi ne va izbăvi de stricăciunea vieţii de după cădere, adică de toate înşelăciunile omului căzut.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, precum şi cele ale Noului Testament, trebuie văzute drept scrieri terapeutice, care îl tămăduiesc pe om, precum şi roade ale terapiei, iar nu mijloace „de paradă", prin care să-i impresionăm pe cei din jur, afişând noutatea şi moda. Schimbarea noastră în sânul Bisericii Ortodoxe va aduce cu sine ortodoxia credinţei şi a vieţii noastre şi ne va tămădui, astfel încât să-I putem aduce lui Dumnezeu adevărată închinare.

+ Hierotheos Vlachos
Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe"

• Bizantul si Ortodoxia
  Publicat in : Editoriale
• Ce este ortodoxia ?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia, factor de regres?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia si integrarea europeana
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia nu este invechita
  Publicat in : Editoriale