Patologia dorintei si a placerii

Patologia dorintei si a placerii Mareste imaginea.

In relaţiile sale cu creaturile, omul nu-L mai are în vedere pe Dumnezeu, ci propria sa plăcere, iar singura lui normă sunt propriile pofte. El nu mai priveşte creaturile în funcţie de „raţiunile duhovniceşti" -, ci le consideră ca importante sau valoroase numai în măsura în care le doreşte şi în funcţie de intensitatea plăcerii pe care i le oferă. Astfel lumea devine pentru ornproiecţia fantasmatică a dorinţelor sale, iar creaturile, simple mijloace de satisfacere a patimilor lui, instrumente de desfătare a simţurilor.

Relaţiile omului cu celelalte făpturi şi cu semenii sunt cu totul strâmbate, pentru că aceştia, pierzându-şi pentru el valoarea spirituală ajung simple obiecte de care se foloseşte pentru a-şi satisface nenumăratele patimi. Raporturile dintre fiinţele omeneşti devin, în fond, raporturi între obiecte supuse predate capriciilor, dorinţelor şi plăcerilor simţurilor.

„Mâncând din pomul neascultării (omul) încerca în simţire cunoştinţa binelui şirăului amestecate în el", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. In conştiinţa omului căzut, răul nu mai este privit ca rău, ci foarte adesea este socotit bine. Asta pentru că, în starea de păcătoşenie, plăcerea devine criteriul binelui; cunoaşterea binelui şi a răului pe care au dobândit-o oamenii prin păcat nu mai este cu adevărat cunoaşterea şi discernământul pe care le aveau atunci când cunoşteau adevăratul Bine şi respingeau răul, ci mai curând, după cum remarcă Sfântul Grigorie de Nyssa, „înclinarea... spre ceva ce-ţi stă la inimă".

Omul poate astfel numi şi căuta ca bun ceea ce este plăcut, pentru simplu motiv că-i place, chiar dacă, în mod obiectiv, acesta este pentru el dăunător; şi, tot aşa, el poate să fugă, ca de ceva rău, de ceea ce este, în chip obiectiv, bun, pentru că îi produce, în planul sensibilităţii, neplăcere. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Cel cucerit şi purtat de poftele cele rele pofteşte cele ce i se par lui bune, dar arată prin fapte că nu cunoaşte ceea ce este cu adevărat bun; de asemenea, cel stăpânit de mânie se războieşte cu cel ce se împotriveşte celor ce i se par lui bune şi frumoase; şi, simplu grăind, tot cel ce stăruieşte într-o viaţă rea, stăruieşte într-una ce i se pare lui bună, dar nu într-una care e cu adevărat bună".

Cuvintele Sfintei Scripturi, „cunoştinţa binelui şi răului", pentru a desemna această nouă aptitudine a omului, dobândită în urma păcatului, arată, după Sfântul Grigorie de Nyssa, tocmai această confundare a binelui aparent, spre care se îndreaptă dorinţa omului, cu adevăratul bine. Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă adesea că omul este în această situaţie, victima unei amăgiri, a unei adevărate iluzii. Lucrurile care sunt pentru noi prilejuri de păcat, la început par vrednice de dorit, altfel „cum s-ar afunda... prins de această momeală, dacă n-ar fi considerat plăcerea ca ceva bun şi vrednic de gustat?", întreabă Sfântul Grigorie de Nyssa.

„Răul a fost înfăţişat în chip învăluit sub două aspecte, pe de o parte ascunzând, printr-o cursă vicleană, pieirea omului, în vreme ce, pe de altă parte, el poartă la arătare chipul binelui". Cel ce produce această iluzie este diavolul: „Lăsându-se, aşadar, înşelat de dorul după adevăratul bine, cugetul a dat peste ceea ce de fapt nu există. Sedus de sfetnicul şi de născocitorul răutăţii, omul s-a lăsat convins că binele e tocmai opusul lui".

Pervertirea facultăţii poftitoare mai are, pentru oameni, şi alte urmări, deosebit de grave. Ei încep să divinizeze însăşi „patimile cele ruşinoase, pe care Dumnezeu i-a oprit nici măcar a le gândi", „cinstind cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pricinile care pierd (viaţa) şi născocind şi cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei". Prin dorinţele sale contrare firii, omul căzut ajunge să se autodistrugă.

Una dintre cele mai grave tulburări pe care omul o are de îndurat este dezordinea facultăţilor sale. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că viţelul de aur, care simbolizează realitatea sensibilă ridicată la rangul de idol, reprezintă în acelaşi timp „amestecarea şi confuzia puterilor naturale întreolaltă", sau mai curând, spune el, „împreunarea lor pătimaşă şi nesocotită, care dă naştere lucrării nesocotite a patimilor contra firii".

Efectele schimbării dorinţei le resimte în primul rând mintea omului. Mintea orbită de plăcere şi înşelată de ea, nu-şi mai exercită funcţia ei naturală, de cunoaştere, de contemplare şi de discernământ, nici pe cea, de asemenea naturală, de conducere a puterii poftitoare; dimpotrivă, lăsându-se înrobită de aceasta, se pune în slujba ei, făcând din căutarea şi punerea în lucrare a mijloacelor care să-i permită împlinirea poftelor, una dintre principalele ei activităţi.

Un aspect patologic al pervertirii puterii poftitoare este divizarea tuturor facultăţilor omului, înprimulrânda dorinţei. In Adam, dorinţa omului avându-L ca unică ţintă pe Dumnezeu şi tinzând fără încetare şi cu totul spre El, era desăvârşit unificată; omul nu dorea nimic altceva decât pe Dumnezeu şi nu avea altă dorinţă decât cea legată de Dumnezeu. Abătându-se de la Dumnezeu, dorinţa îşi pierde unitatea, iar îndreptându-se spre lumea sensibilă, privită ca de sine stătătoare, în afara lui Dumnezeu, ajunge să se răspândească, risipindu-se în multiplele forme sub care vede lumea, mintea decăzută a omului. Ea devine astfel multiformă, se divizează într-o multitudine de dorinţe eterogene şi adesea contradictorii. „Despărţindu-se de cugetarea la acel Unul şi cu adevărat existent, adică la Dumnezeu, şi de dorirea Lui, au căzut în pofte felurite şi mărginite ale trupului", spune Sfântul Atanasie cel Mare. Legat de aceasta, omul pierde unica şi adevărata bucurie, trainică şi statornică, şi se risipeşte în mulţimea plăcerilor sensibile. Iubind plăcerea, sufletul a început s-o caute pe felurite căi", adaugă Sfântul Atanasie. Atras din toate părţile de multele sale dorinţe, sufletul se risipeşte şi se divizează. Mintea se răspândeşte în nenumărate direcţii, risipindu-se şi revărsându-se în fiecare clipă spre ceea ce place simţurilor." Mintea pătimaşă, spune Evagrie, rătăceşte în toate părţile, iar când află prilejuri de împlinire a poftelor sale nu poate fi în nici un chip oprită de la împlinirea lor". Prinsă în vârtejul perpetuu al poftelor, mintea îşi pierde stabilitatea şi pacea pe care le avea atunci când îşi împlinea lucrarea sa firească, de contemplare a celor dumnezeieşti, este târâtă de curgerea neîncetatelor schimbări şi se află într-o necontenită frământare.

Sufletul este divizat nu numai de mulţimea dorinţelor care-l bântuie, dar şi de dualitate de care este marcat prin cunoaşterea binelui şi a răului pe care a dobândit-o prin păcat. „Căci cum se grăbeşte să înţeleagă binele, îndată îşi aminteşte şi de rău. Fiindcă de la neascultarea lui Adam, ţinerea de minte a omului s-a sfâşiat în două".
Omul înrobit de dorinţe şi de plăcerile simţurilor, se alienează în întregime. De acum omul are de suferit mărginirile impuse de trup şi suferinţele legate de el. Legându-se de trup prin plăcere, omul ajunge la stricăciune şi la moarte. Plăcerea păcătoasă este maica morţii, spune Sfântul Maxim.

Din duhovnicesc cum era în starea sa originară, omul, prin pervertirea dorinţei, devine psihic, şi pierzând trăsăturile proprii firii sale, se face asemănător animalelor; pornirea dobitocească şi neraţională l-a făcut să uite de firea omenească"; „sufletul se pleacă spre plăcerile trupului cum se pleacă oaia când paşte, asupra păşunii".
Abătându-şi puterea doritoare de la Dumnezeu şi îndreptându-o spre realităţile sensibile, pentru a culege din ele o plăcere care se dobândeşte uşor şi iute, omul vede în curând că desfătarea râvnită se spulberă numaidecât, şi plăcerii, îndată îi urmează vrerea.

In starea cea dintâi omul nu cunoştea durerea: bucuria duhovnicească pe care i-o dădea comuniunea cu Sfânta Treime era cu totul ferită de ea. Dar din clipa în care, prin păcat, a încetat să mai fie duhovnicesc şi a devenit trupesc, plăcerea s-a înjugat cu durerea. „Experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să aibă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere"; sau, tot aşa: „Omul află prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea".

Nu vorbim aici numai de durerea fizică, pe care o încearcă omul, ci şi, îndeosebi de suferinţa psihică şi morală, care capătă forma tristeţii. Jntristarea sufletului este urmarea plăcerii simţurilor, căci prin acestea se naşte întristarea", aflăm din scoliile la „Răspunsurile către Talasie".

Intorcându-şi, odată cu dorinţa, şi mintea spre cele sensibile, omul ii oferă puterii sale de cunoaştere un obiect care nu corespunde rostului ei şi care nu este nici pe măsura naturii sale. „Socotind lucrarea simţurilor..., drept o lucrare naturală şi... prinzându-se de cele corporale..., purtată în chip neraţional de acestea, din pricina simţirii care a biruit-o, mintea naşte întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conştiinţei".

Dar această tristeţe vine şi din aceea că obiectul dorinţei şi plăcerea care vine de la el nu sunt nici ele pe măsura puterii de a dori a omului şi a bucuriei care îi era menită.

Dorinţa a fost sădită în om ca să-L dorească pe Dumnezeu şi să se bucure de El. „Dorinţa noastră fierbinte e făcută pe măsura... bunătăţii nemărginite", arată Sfântul Nicolae Cabasila. Dumnezeu, spune tot el, „este Cel ce a potrivit astfel (pe măsura Lui) sufletul nostru şi dorul după fericire şi întreaga noastră fiinţă"; „căci şi inima omenească aşa a fost zidită dintru început, mare şi largă ca un rezervor, ca să poată cuprinde în ea pe însuşi Dumnezeu". „Şi aşa, omul avea din fire capacitatea nesfârşită de a se bucura, pe măsura bogăţiei bunătăţilor divine care-i fuseseră făgăduite, îndreptând spre cele sensibile puterea iubirii sale, omul îi oferă acesteia numai obiecte mărginite, cu o existenţă limitată, părticele neînsemnate, cu totul relative. El nu încetează însă să înseteze după infinit şi absolut, pentru că, prin cădere, facultatea sa de a iubi şi-a schimbat doar direcţia, nu şi natura, rămânând nemărginită, ca şi Cel spre care se îndrepta în chip firesc la început. Iar omul cade, astfel, pradă tristeţii sau, folosind un cuvânt mai percutant pentru omul modern, insatisfacţiei, pentru că nu-şi poate stinge niciodată dorinţa şi nu se poate bucura veşnic. Nicio realitate a acestei lumi, mărginită prin natura ei, nu este pe măsură să sature nemărginitul dor al omului după nemărginire”. „Nimic din lumea celor zidite nu-i în stare să întreacă dorinţa noastră spre fericire, ci toate sunt mai mici şi mai prejos de ea". La acest „ lucru se gândea Domnul Iisus Hristos când spunea femeii samarinence: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea însă din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac (Ioan4,13-14)".

„Golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi numai El îl poate umple (Ioan 4,14)... Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi afle împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea nebună în căutarea de noi plăceri, pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult".

Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Sub puterea patimii, el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că este mai puternică patima plăcerii”.

Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa. Altfel spus, în mod paradoxal, omul pornit în căutarea plăcerii, într-un sfârşit nu află altceva decât durerea, sub toate formele ei. Sfântul Maxim spune adeseori că omul care aleargă după plăcere nu-şi atinge niciodată ţelul, neputându-se bucura „nici de rodul simţirii, precum voia"756. încercarea omului de a-şi afla fericirea în afara lui Dumnezeu a fost dintru început în mod necesar sortită eşecului, pentru că era, în fapt, cum arată limpede Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu neputinţă de împlinit: omul a încercat „să dobândească, cum nu trebuia, cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu şi înainte de Dumnezeu, şi nu după Dumnezeu. Iar aceasta nu se putea".

Sfântul Ioan Gură de Aur spune:„Da, plăcerea e scurtă şi trecătoare, scrie el. Aşa sunt toate cele omeneşti, toate cele trupeşti; nici n-au apucat să vină, că şi zboară. Aşa e desfătarea şi celelalte (...). Nu au nimic trainic, nimic statornic, nimic nemişcat. Trec repede ca apa râurilor şi lasă pustii şi goi pe cei îndrăgostiţi de ele. Cele duhovniceşti însă nu sunt aşa; sunt trainice, statornice, neschimbătoare, întinse cât veşnicia. Nu este, oare o mare nebunie să schimbi pe cele statornice cu cele nestatornice, pe cele veşnice cu cele vremelnice, pe cele ce rămân necontenit cu cele ce zboară, pe cele ce ne aduc în veacul ce va să fie multă desfătarea cu cele care ne pricinuiesc acolo mare osândă?"

Comportamentul spontan. Comportamentul spontan este bun numai atunci când inima noastră este curată. Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune: „Când în inimă există dragoste curată şi deplină către Dumnezeu, atunci orice manifestare spontană a inimii este curată. Când însă nu există în inimă dragoste curată, atunci spontaneitatea trebuie frânată, căci această manifestare spontană este plină de toxine lumeşti".

Pentru a ne tempera spontaneitatea, trebuie ca mintea să frâneze inima, pentru că atunci când inima o ia înaintea minţii, se iroseşte fără rost. „Să te gândeşti bine înainte de fiecare acţiune, ca să pui corect la lucru inima pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, cu simplitate şi mărinimie".

„Suntem copiii lui Dumnezeu după har, şi este de datoria noastră să săvârşim binele de bună voie şi nu cu silă, fiindcă Dumnezeu este numai dragoste. Să luăm ca pildă exemplele din Sfânta Scriptură, din Vieţile Sfinţilor, din Paterice şi să ne cercetăm pe noi înşine ca să vedem unde ne aflăm. Dacă lucrăm astfel, primim ajutor de la Dumnezeu, de la Sfinţi, de la oamenii nevoitori, dar şi de la toţi oamenii. „Unul ca acesta se gândeşte: „Oare eu am o astfel de mărinimie? Cum voi fi judecat? Pentru că fiecare dintre noi va fi judecat de cel mai bun decât el".

Parintele Daniel de la Rarau

Curatia inimii, Editura Agaton

Cumpara cartea "Curatia inimii"

 

06 Iunie 2016

Vizualizari: 767

Voteaza:

Patologia dorintei si a placerii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

durerea placerea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE