Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor

Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor Mareste imaginea.

Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc (Apoc. 3,19).

Ca şi florile, copiii au nevoie de căldura blândă a soarelui, adică de iubire, de blândeţe, de mângâierea părinţilor, şi împreună cu acestea de umezeală - adică de învăţături şi sfaturi , iar din când în când şi de tunet, prin care se presupune pedeapsa.

Pedepsirea copiilor este nu doar dreptul părinţilor, ci şi datoria lor în privinţa copiilor care s-au făcut vinovaţi. Să ne amintim că, tocmai pentru că a neglijat să-şi pedepsească fiii păcătoşi, Dumnezeu l-a condamnat pe Prorocul Eli.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre necesitatea pedepsirii copiilor: „Iar acei părinţi care nu se îngrijesc de buna-cuviinţă şi de modestia copiilor lor sunt ucigaşi de prunci şi chiar mai răi decât aceştia, pentru că este vorba despre omorârea sufletului. De aceea, precum atunci când vezi un cal care se îndreaptă spre prăpastie arunci peste el frâul, îl ridici din răsputeri pe picioarele dinapoi, câteodată îl şi baţi, ceea ce îi şi este pedeapsa - iar pedeapsa este mama mântuirii -, aşa să procedezi şi tu cu copiii tăi, dacă ei vor greşi: leagă pe cel păcătos până când nu-l va milostivi Dumnezeu; nu-l lăsa dezlegat, ca să nu fie legat de mânia dumnezeiască. Dacă îl vei lega, Dumnezeu îl va lăsa liber, dacă nu-l vei lega, îl vor aştepta lanţuri grele."

Cum vedem din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, pedeapsa este un semn al grijii pentru cel vinovat, ea este o manifestare a dragostei. Dumnezeu, pe cine iubeşte, pe acela îl pedepseşte - se spune în Pildele lui Solomon (v. Pilde 3,12). Aceste cuvinte sunt confirmate de Apostolul Pavel (v. Evr. 12, 6) şi de Apostolul Ioan (v. Apoc. 3,19).
Unei inimi iubitoare îi este mai plăcut şi mai uşor să-şi răsfeţe copiii şi îi este greu să-i pedepsească. De aceea aplicarea pedepsei este un semn al iubirii, care jertfeşte pacea sufletească pentru curăţia hainei duhovniceşti a copilului, pătată de păcate.

Care este menirea principală a poveţelor şi a pedepselor? Aceeaşi ca şi în alegerea grâului de neghină.

Conform cuvintelor Mântuitorului, satana seamănă neîncetat patimi, înclinări şi dorinţe rele în sufletele noastre şi în cele ale copiilor noştri încă din pruncie (v. Mt. 13, 25).
Părinţii şi educatorii sunt chemaţi să smulgă iarba rea prin sfaturi şi pedepse. E mai uşor a o smulge cu cât este mai repede depistată şi mai greu când deja a început să prindă rădăcini. Totodată, dacă sufletul copilului şi cel al îndrumătorului sunt unite prin iubire, copilul îşi recunoaşte vina şi se căieşte de fapta săvârşită. Putem spune că planta rea este atunci smulsă cu tot cu rădăcină.

Insă dacă în copil sau în tânăr deja domină, într-o oarecare măsură, îngâmfarea şi samavolnicia (care naşte mândria) şi el nu-şi recunoaşte pe deplin vina, se îndreptăţeşte sau o micşorează, planta rea nu va fi smulsă doar cu dojana, ci va fi numai mototolită şi înăbuşită. Dar frica de o nouă pedeapsă poate opri creşterea neghinei.

Intr-o astfel de situaţie pedeapsa va fi mai aspră, ca să rămână în minte pentru mai mult timp. De aceea se vor alege cu grijă caracterul şi măsura pedepselor, punându-le în dependenţă cu starea duhovnicească, cu sensibilitatea, cu măsura conştientizării vinei şi cu căinţa. Apostolul Iuda sfătuieşte: Şi pe unii şovăitori mustraţi-i. Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i (Iuda 1, 22-23).

De la ce vârstă trebuie să începem să pedepsim copiii şi cum se face acest lucru? Să vedem ce spune Solomon, căruia Dumnezeu i-a dat înţelepciune ca un dar deosebit: Pedepseşte pe feciorul tău cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori. Iar mai departe: Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme (Pilde 19, 18 şi 13, 24). Aceeaşi idee o găsim în altă carte a Bibliei, şi anume în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: Nu-l lăsa în voia lui la tinereţe si nu trece cu vederea greşelile lui. Pleacă grumazul lui la tinereţe şi bate-l până este prunc, ca nu cumva, încăpăţânându-se, să nu te asculte (Sir. 30,11-12).

Despre acelaşi lucru spune şi înţelepciunea populară: „Pedepseşte-ţi copilul cât acesta mai stă de-a curmezişul laviţei, căci dacă se va aşeza de-a lungul ei, va fi târziu."
Aşadar, pedepsele sunt obligatorii începând chiar de la vârsta fragedă. Formele de pedeapsă din Noul Testament sunt diferite de cele din Vechiul, la fel cum altele sunt şi duhul, şi poruncile Noului Testament.

In Noul Testament educaţia copiilor trebuie să se facă în duhul iubirii, al blândeţii şi al milei. Copilul nu trebuie lovit sau bătut. Dacă e nevoie de o pedeapsă mai dură, nu e greu de găsit pentru fiecare copil. Totodată, pedeapsa poate fi mai eficientă şi să atingă ţinta mai bine decât loviturile. De exemplu, interzicerea pentru un timp a jocurilor, a cărţilor, a distracţiilor, a plăcerilor, a dulciurilor, a vizitării cunoscuţilor, iar pentru copiii mai mici punerea la colţ, aşezarea forţată pe scaun etc.

Mama lui Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk avea obiceiul să-şi pedepsească fiul pentru neatenţia din timpul slujbei cu închinăciuni până la pământ şi îi interzicea să cineze împreună cu ea.

O altă mamă, pentru neascultarea fiului care venea târziu acasă, îl pedepsea în felul următor: trei zile nu vorbea cu el. Fiul şi-a înţeles greşeala si de atunci nu a mai întârziat.

Iată încă un exemplu despre cum părinţii credincioşi îşi pedepseau copiii în vechime:

Stareţul schiarhimandrit Gavriil (din pustiul Spaso-Elizarovsk) povestea cum l-a dezvăţat mama lui de a mai face pozne: „Se întâmpla să fac o poznă, iar mama îmi spunea: «Ganea, fii cuminte! Iată, tu tot zburzi, iar eu trebuie să răspund pentru tine în faţa lui Dumnezeu. Tu cu poznele tale înmulţeşti păcatele, iar mai târziu nu vei putea să te izbăveşti de ele.» Dar în tinereţe nu-ţi dai seama de acest lucru: oricât încercam, tot nu reuşeam, iar făceam câte o poznă. Atunci mama îngenunchea în faţa icoanelor şi cu lacrimi începea să se plângă lui Dumnezeu: «Doamne, eu Ţi-am cerut un fiu, dar el nu mă ascultă, face mereu pozne. Ce să mai fac cu el?... Va pieri singur şi pe mine mă va duce la pierzanie... Doamne, nu-l părăsi, înţelepţeşte-l ca să fie cuminte...» Şi tot aşa, se ruga cu voce tare şi plângea. Iar eu stăteam lângă ea, tăcut, şi o ascultam. Mi se făcea ruşine şi milă de ea. «Măicuţă, măicuţă! Promit să nu mai fac de-acum înainte!», şopteam eu. Dar ea continua să se roage pentru mine. Din nou îi promiteam că o să fiu cuminte şi îngenun-cheam alături de ea, ca să mă rog."

Vom ţine cont că observaţiile aspre, urmate de discuţii lungi cu analiza detaliată a greşelii copilului, pot fi pentru el pedeapsa cea mai neplăcută, în cazul în care aceste observaţii sunt făcute cu măiestrie. Este adevărat că acest lucru ne va lua mai mult timp şi că este mai greu să cerţi decât să loveşti, dar loviturile pot fi mai mult dăunătoare decât utile.

Odată l-am întrebat pe un băieţel ce pedepse acţionau mai mult asupra lui. El a răspuns: „După ce ai fost pedepsit trăieşti sentimentul că te-ai achitat pentru vina ta şi nu-ţi mai faci griji. Or, atunci când eşti numai certat, dar nu şi pedepsit, simţi ruşine şi părere de rău, iar vina continuă să-ţi chinuie şi mai mult conştiinţa."

In legătură cu acest raţionament să ne amintim de Sfântul Pimen cel Mare, care prin milă şi blândă demascare vindeca viciile care nu se lăsau biruite de mustrările şi de învinuirile fraţilor, nici de frica pedepsirii şi a alungării din mijlocul lor.

Nu vom lăsa nepedepsite nici cele mai mici abateri ale copiilor. După Sfânta Scriptură, nu există puţin. Mântuitorul a spus: ...peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune (Mt. 25, 21). Chiar dacă copilul nu va fi pedepsit, o mustrare sau o observaţie tot trebuie să existe la fiecare greşeală.

Legile bisericeşti spun că, dacă noi nu vom suferi şi nu ne vom ruşina de păcatele noastre aici, pe pământ, ele vor rămâne neşterse în cartea vieţii şi va trebui să suferim pentru ele după moarte. Pe acest principiu se fundamentează Taina Spovedaniei.

La aplicarea pedepsei este necesar ca părinţii să fie într-o stare sufletească de pace şi linişte.

Căci Duhul Sfânt îl părăseşte pe omul mânios şi se pierde astfel legătura iubitoare de unitate între sufletul părintelui şi cel al copilului. Ca rezultat, copilul poate să se înrăiască şi pentru sufletul lui pedeapsa va aduce mai multă daună decât folos, în plus, în mânie putem mai uşor păcătui cu nedreptate şi asprime, sub înrâurirea celui rău.

De aceea, atunci când simţim furie sau mânie pe copii, nu-i vom pedepsi imediat. Chiar discuţia cu ei trebuie amânată până când ni se va linişti sufletul, iar sentimentul de iubire nu va mai fi întunecat de mânie. Sfinţii Părinţi ne amintesc că satana nu poate să alunge pe satana (v. Mc. 3, 23).

Despre pericolul înăspririi copiilor prin comportamentul nostru sau pedeapsa dată la mânie ne vorbeşte Apostolul Pavel: Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului (Efes. 6,4).

Un model al învăţării de minte a copilului ni-l dă chiar Evanghelia.

După părerea Mamei, pruncul Iisus S-a făcut vinovat faţă de ea şi de Iosif: fără să le spună un cuvânt, El a rămas la Ierusalim după Paşti, în timp ce ei au plecat înapoi, în Nazaret. Timp de trei zile Mama Lui şi Iosif L-au căutat. Să vedem care a fost mustrarea Mamei: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi (Le. 2,48). Aici este expusă vina Copilului. Aici găsim mustrare. Insă cât de blândă este această mustrare, cum se simte iubirea în fiecare cuvânt ieşit din gura Mamei!

Şi atunci când vom vedea vreo greşeală a copiilor noştri, când va trebui să le deschidem ochii, să ne amintim acest exemplu al certării iubitoare şi să-l urmăm. Căci numai iubirea poate face ca vorbele noastre să ajungă la inima lor.

Cuviosul Serafim spunea unui egumen: „Să fii copiilor tăi (duhovniceşti) nu tată, ci mamă."

Prin aceste cuvinte cuviosul ne arată necesitatea nu atât a durităţii şi a severităţii tatălui, cât a iubirii blânde şi a indulgenţei mamei.

Să ne temem atât de slăbiciunile noastre - indulgenţa exagerată şi ignorarea abaterilor -, cât şi de ruptura duhovnicească - înstrăinarea copiilor şi înăsprirea lor.
Inăsprirea inimii nu este chiar aşa de periculoasă la o vârstă fragedă: copilul poate fi convins cu uşurinţă, mângâiat sau pedepsit. Dar faţă de un tânăr aceste metode nu au întotdeauna succes, şi atunci el îşi va apăra cu îndârjire interesele şi nu va asculta. Uneori acest lucru se transformă într-o problemă serioasă şi părinţilor nu le rămâne decât să recurgă la unica soluţie, care se numeşte iubirea.

Un astfel de exemplu găsim în letopiseţele de la Optina: Un frate refuza să mai meargă la priveghere, motivând că nici egumenul schitului, Antonie, nu vine la priveghere. Dar pe acesta îl dureau picioarele şi nu avea putere să stea. Egumenul l-a mustrat de mai multe ori pe fratele neînţelept, însă acela spunea că mai degrabă va părăsi mănăstirea decât să asiste la priveghere.

Atunci egumenul a procedat astfel: cu toate că era bolnav, a venit la biserică, iar după terminarea slujbei a intrat în chilia fratelui. „Iartă-mă, frate, i-a spus Antonie, dacă tu nu te gândeşti la sufletul tău, să ştii că am fost eu în locul tău la priveghere!" Zicând acestea, i s-a închinat până la pământ. In momentul când se închina, din turetcile cizmelor sângele curgea şiroaie, încât ele s-au umplut de la rănile care s-au deschis. Fra-tele, înspăimântat, s-a aruncat la picioarele egumenului, cerându-i iertare, şi de atunci nu a mai lipsit de la nici o priveghere.

Părinţii să-şi amintească mereu această întâmplare, atunci când vor epuiza toate soluţiile şi nu vor reuşi să-i facă pe tineri să-i asculte. Să ceară înţelepciune de la Dumnezeu, ca să găsească iubirea, care ar putea întoarce inimile copiilor.

In cazuri aparte, când inimile tinerilor se învârtoşează, ei pot fi îmblânziţi şi corectaţi doar cu indulgenţă şi cu o atitudine îngăduitoare temporară. Concomitent, părinţii vor îmbina iubirea faţă de copii cu înţelepciunea, cum, de exemplu, a făcut Sfântul Pahomie cel Mare.

Intr-una din mănăstirile egiptene, un călugăr căuta să fie ridicat în funcţie, însă egumenul nu-l considera vrednic de aceasta. Intr-o zi, supărat, călugărul l-a adus aproape cu forţa pe egumen înaintea Cuviosului Pahomie, pentru a da explicaţie. Acesta se afla în acel moment pe unul dintre zidurile care înconjurau mănăstirea. Mânios, călugărul i-a strigat cuviosului: „Cobori ca să-mi vădeşti păcatul, Pahomie!"

Blândul Pahomie nu i-a spus nici un cuvânt acestui călugăr, dar acela continua să strige.

Inţelegând starea lui sufletească, cuviosul i-a spus liniştit: „Iartă-mă, frate, am greşit, dar tu nu ai greşit niciodată?"

Pe loc mânia călugărului s-a risipit. Luându-l deoparte pe egumen, cuviosul a aflat despre ce era vorba şi i-a dat următorul sfat: „Ascultă-mă şi-i împlineşte voia, ca să smulgem sufletul lui din mâinile celui rău."

Primind ce a cerut, peste câteva zile călugărul s-a căit de purtarea sa faţă de cuvios şi a venit la el să-i ceară iertare: „Dumnezeu ştie că, dacă nu erai mărinimos cu mine şi mi-ai fi spus un singur cuvânt rău, eu, păcătosul, lăsam călugăria şi mă întorceam în lume. Fii binecuvântat, omule al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu m-a înviat prin blândeţea ta!"

Părinţii să reţină că numai iubirea va deschide drumul spre inima copiilor şi să nu-i îndepărteze prin pedepse. Dacă inima copilului nu s-a învârtoşat, conştiinţa lui îi va arăta singură greşelile.

Iar dacă copilului i-a fost altoit gândul de a răspunde pentru greşelile sale, el va simţi o plăcere după aplicarea pedepsei, căci soarele străluceşte mai plăcut şi mai blând după furtună. Pedeapsa este suferinţă, iar suferinţa curăţă şi luminează sufletul dacă este suportată cu smerenie. Totuşi deasa pedepsire a copiilor duce la înăsprirea inimilor lor, la lipsa iubirii, la înstrăinarea de părinţi şi la tristeţe. Acesta este un mare pericol, şi părinţii, cu grijă, vor încerca să-l evite.

In situaţiile în care pedepsele nu pot fi evitate, avem la îndemână acele mijloace care să paralizeze toate consecinţele negative enumerate mai sus, apărute în urma aplicării pedepsei. Aceste mijloace (alături de mângâierea şi iubirea părintească) sunt lauda, încurajările şi răsplata.

Deseori lauda face rău şi dezvoltă la copii înfumurarea şi părerea de sine. Aceasta se în-tâmplă doar dacă sunt lăudaţi prea des.

Lauda trebuie administrată ca un medicament, care poate şi chiar trebuie folosit, însă cu măsură şi chibzuinţă. Afară de aceasta, ea este şi o soluţie bună pentru a încuraja copilul la muncă, acurateţe, ascultare etc. Fără laudă, educaţia este imposibilă. Dauna pe care o poate provoca lauda va fi învinsă prin dezvoltarea smereniei creştine la copii. Se vor aduce exemple din lumea înconjurătoare, din vieţile sfinţilor şi ale asceţilor, se va studia Evanghelia.

Paralel, copiilor li se va insufla ideea că talentele şi capacităţile ne sunt date de Dumne-zeu şi nu trebuie să ne mândrim cu ele. De la cei talentaţi se va cere mai mult căci oricui i s-a dat mult, mult i se va cere (Lc. 12, 48).

In unele situaţii ne vom ghida după lecţia dată în întâmplarea care urmează:

In Mănăstirea Diveevo locuia o văduvă împreună cu fiica ei. Fata era foarte frumoasă şi era des lăudată pentru chipul ei. Laudele au dat naştere la înfumurare şi la slăbiciunea pentru podoabe. Pentru a o învăţa minte, mama a rugat o călugăriţă să-i dea o lecţie. Când se întâlnea cu ea, călugăriţa îi spunea faţă de celelalte maici: „Ce-ai păţit? Cât de mult te-ai urâţit!" Aceste cuvinte au produs asupra fetei o puternică influenţă şi astfel ea s-a vindecat de patima pentru podoabe.

Pentru a întreţine la copii râvna pentru faptele bune, pe lângă laudă, este nevoie şi de răsplată - cadouri, dulciuri (în cantităţi acceptabile), distracţii, vizitarea prietenilor etc. Toate acestea se vor da în funcţie de comportamentul şi de ascultarea lor.

Copiii trebuie să simtă că în ochii părinţilor vor avea aprecierea corectă a purtării lor. Şi chiar dacă greşelile nu le rămân nepedepsite, bunătatea comportamentului lor le va aduce mângâiere şi răsplată.

După cum am mai spus, scopul încurajării sau al admonestării copilului este de a trezi în el puterea de conştientizare a vinei sale şi dorinţa de a se îndrepta. Dacă toate acestea se obţin, haina lui se va înălbi prin pocăinţă.

Un exemplu elocvent al unei astfel de iluminări sufleteşti îl prezintă scrisoarea unei fetiţe de 8 ani către mama sa: „Mă căiesc de toate. Regret că nu v-am ascultat, pe tine şi pe tata. Regret că l-am supărat pe Vitea. Recunosc că atunci când pleci, eu, asemenea unui hoţ, mă ridic pe patul lui Vitea, tai o felie de pâine şi o mănânc. Mă căiesc de acest păcat. Mă căiesc de toate. Draga mea mamă, iartă-mă, scumpa mea, că n-o să mai fac! Să nu-mi mai pregăteşti cina. De azi înainte eu o să mă ocup de aceasta. Voi pregăti cina şi vă voi iubi, pe mama şi pe tata, pe Vitea şi pe toţi.

Iartă-mă şi iubeşte-mă! Te voi iubi şi eu. Te voi iubi mereu."

Pasi pe calea sfinteniei. Cum sa crestem copii iubitori de Dumnezeu; Editura Sophia

Cumpara cartea "Pasi pe calea sfinteniei. Cum sa crestem copii iubitori de Dumnezeu"

25 Septembrie 2015

Vizualizari: 1802

Voteaza:

Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE