Practicile caritabile in Biserica Ortodoxa

Practicile caritabile in Biserica Ortodoxa Mareste imaginea.

Se cade ca de la bun inceput sa risipim o neintelegere manifestata in mod curent in ceea ce priveste locul practicilor caritabile in Biserica Ortodoxa. In Occident adeseori se crede ca Biserica Ortodoxa este mai mult „contemplativa” decat „activa” si ca are in privinta caritatii o conceptie mai curand interiorizata decat exteriorizata, mai degraba personala decat sociala, duhovniceasca, si nu institutionala.

Aceasta impresie a fost generata de faptul ca multe dintre Bisericile Ortodoxe au trait o mare parte a secolului al XX-lea sub regimuri comuniste, care toate urmareau sa reduca locul si, prin urmare, si influenta si actiunea Bisericii in sanul societatii.

Dar putem observa ca, in tarile care n-au avut astfel de regimuri, actiunea caritabila a fost intotdeauna foarte prezenta si manifesta pe plan „exterior”, social si institutional, si ca ea a revenit in tarile eliberate in prezent de sub jugul comunist, in care renasc si se dezvolta sub egida Bisericii, si cu participarea a numerosi clerici si laici, spitale, orfelinate, crese, adaposturi, centre de educare, institutii de ajutorare a celor lipsiti de camin si de venituri, a varstnicilor, copiilor bolnavi, a tinerilor rupti de familia lor, a drogatilor, a prizonierilor si a tuturor persoanelor defavorizate, excluse din societate sau care au nevoie de ajutor.

O astfel de actiune caritabila, manifestata pe plan social si organizata institutional, corespunde de altfel unei vechi si indelungate traditii in Rasaritul crestin. Sfantul Vasile cel Mare, care a trait in secolul al IV-lea, este indeosebi cunoscut drept un organizator neobosit al unor astfel de institutii de ajutorare a saracilor si fondator al primelor spitale.

Cat priveste ideea insasi ca Biserica Ortodoxa ar fi mai curand „contemplativa” decat „activa”, avand despre caritate o conceptie mai degraba interiorizata decat exteriorizata, spirituala, iar nu institutionala, este falsa intr-un sens si adevarata in altul.

E falsa daca se intelege prin aceasta ca actiunea e respinsa in numele contemplatiei, in schimb e adevarata daca se considera ca, in perspectiva ortodoxa, actiunea nu poate fi niciodata autonoma, ci trebuie sa fie intotdeauna intemeiata pe o raportare la Dumnezeu, care acorda valoare spirituala relatiei cu celalalt.

Aceasta inseamna asadar o prioritate „logica” a caritatii traite launtric in raport cu aceea exteriorizata prin actiune, dar nu implica in nici un caz o opozitie si cu atat mai putin o excludere a acesteia din urma de cea dintai. Caritatea „interioara” si caritatea „exteriorizata” apar ca doua modalitati complementare si indisociabile: caritatea ca atitudine spirituala interioara se exteriorizeaza in comportament, actiune si vietuire exterioara, pe care le inspira, le orienteaza, le dinamizeaza si le spiritualizeaza; iar acestea, la randul lor, concretizeaza si autentifica atitudinea interioara.

Tot asa, ideea ca atitudinea „personala” este mai importanta in ochii Bisericii Ortodoxe decat activitatea „sociala” este si ea falsa daca se intelege prin aceasta separarea sau chiar opozitia celor doua, si adevarata daca se considera ca activitatea sociala, in perspectiva crestina, nu poate fi niciodata impersonala si trebuie asadar sa ia intotdeauna forma unor raporturi care au drept izvor si tel persoanele aflate in relatie. Trebuie, pe de alta parte, sa subliniem faptul ca nu doar conceptia crestina despre caritate implica un raport concret cu aproapele, ci si intreaga viata crestina.

Dupa cum voi arata in continuare, teologia ortodoxa contemporana a valorizat puternic conceptia despre viata spirituala ca viata de comuniune, tradusa prin trecerea de la un mod de existenta individual, marcat de plierea pe sine, la un mod de existenta personal, marcat de deschiderea catre celalalt si relatia cu el. Aceasta conceptie e nemijlocit ancorata in Sfanta Scriptura, pentru ca unul dintre textele majore in ceea ce priveste actiunile caritabile, pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 25-37), invata ca in faptele de caritate relatia personala si concreta cu aproapele este esentiala. Intrebarea Domnului: Care dintre acesti trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut intre talhari? indica, prin inversiunea neasteptata pe care o comporta, ca nu cel cazut in mainile talharilor este aproapele celor trei oameni care au trecut pe langa el, ci acela care i-a venit in ajutor se arata a fi aproapele celui aflat in nevoie. Aceasta inversiune vrea sa semnifice ca aproapele nu exista ca realitate generala si abstracta, exterioara noua, ci doar ca persoana unica si concreta, cu care noi intram intr-o relatie de asemenea concreta. A iubi intreaga umanitate sau a-i iubi pe oameni in general inseamna a nu iubi pe nimeni. Aproapele nu exista ca atare pentru mine decat intr-o relatie personala, reala si nemijlocita, in care ma fac eu insumi aproapele lui, prin legatura pe care o stabilesc cu el, prin ajutorul pe care i-l dau, prin prezenta mea iubitoare pe care il fac s-o simta.

Consideratiile precedente nu exclud dimensiunea institutionala a practicilor caritabile: institutiile religioase trebuie sa fie un mod de concretizare a vietii spirituale, dand caritatii posibilitatea de a se exersa cu o mai mare eficacitate. Ele subliniaza insa faptul ca viata spirituala trebuie in mod constant sa inspire si sa anime institutiile, dat fiind riscul ca acestea sa se intepeneasca intr-o functionare autonoma si „birocratica”: aceste consideratii ne semnaleaza si faptul ca relatiile personale nu trebuie niciodata sa cedeze locul unor structuri impersonale.

Perspectiva ortodoxa afirma, asadar, ca dimensiunea interioara sau subiectiva a caritatii si dimensiunea sa exterioara sau obiectiva sunt inseparabile, dar insista, fara nici o indoiala, asupra faptului ca lucrul acesta e valabil in ambele sensuri. Daca este adevarat ca iubirea aproapelui traita interior trebuie exprimata exterior in mod concret, practicile caritabile nu pot avea insa o dimensiune pur obiectiva. Din perspectiva ortodoxa, practicile caritabile nu capata un sens crestin decat printr-un raport cu Dumnezeu, trait in mod subiectiv de cel care le implineste, in care acestea sa-si afle izvorul, infaptuirea si telul, ceea ce le deosebeste de actul filantropic, de actiunea umanitara si de ajutorul social lipsite de o perspectiva crestina. De aceea, din punct de vedere ortodox, nu poate exista o actiune caritabila pur institutionala, obiectiva si autonoma, care sa nu implice in mod activ, in insasi savarsirea ei, viata spirituala a celor ce o implinesc, singura care ii poate acorda semnificatia si valoarea ei crestina.

Trebuie sa notam si faptul ca Parintii – care, urmand Scripturii, dau in general numele de „milostenie” actiunilor caritabile (nume care trebuie inteles intr-un sens mai larg si pozitiv, iar nu in sensul strict si oarecum peiorativ, de „pomana”, pe care l-a dobandit in zilele noastre) – insista asupra semnificatiei spirituale pe care o are pentru cel care o implineste. „Milostenia” face parte din procesul de transformare spirituala a crestinului. Ca sa arate limpede acest lucru, Sfantul Ioan Gura de Aur face o afirmatie ce poate parea paradoxala si chiar socanta daca nu se tine seama de contextul si intentia ei pedagogica; astfel, el spune ca: „Dumnezeu a poruncit milostenia nu atat pentru ajutorarea nevoiasilor, cat pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac”. De aceea, potrivit naturii ei, milostenia nu este activism, ci virtute, adica, mai inainte de orice, o buna obisnuinta a sufletului. Este insa de la sine inteles ca aceasta buna obisnuinta a sufletului, daca e dupa dreptate, se arata in chip firesc in fapte, care devin si ele o buna obisnuinta.

Dimensiunea nu doar activa, ci si materiala a practicilor caritabile se explica mai cu seama prin faptul ca ele se adreseaza cel mai adesea aproapelui ca om care vietuieste in trup, straduindu-se sa raspunda suferintelor si nevoilor vitale pe care acesta le resimte trupeste. Dupa cum am aratat in alta parte, traditia ortodoxa acorda trupului un loc si o valoare importanta. Spre deosebire de curentele filosofice sau sectare care devalorizeaza trupul, antropologia Sfintilor Parinti rasariteni nu doar ca subliniaza cu putere faptul ca faptura umana este in chip indisociabil duh, suflet si trup, si ca trupul este o dimensiune inalienabila a persoanei, ci si afirma cu indrazneala ca omul a fost creat – si deci constituit – dupa chipul lui Dumnezeu chiar si in ceea ce priveste trupul sau. Faptul ca intruparea sta in centrul credintei crestine a intarit puternic aceasta valorizare a trupului, pentru ca de aici se vede ca Hristos a mantuit si a indumnezeit in Sine intreaga natura umana, si astfel a mantuit si a indumnezeit potential trupul fiecarei fiinte omenesti. Aceasta valorizare a trupului a facut ca, in mod firesc, grija fata de trupul aproapelui sa fie socotita de traditia ortodoxa drept o dimensiune fundamentala a practicilor caritabile.

Totusi Biserica Ortodoxa nu considera fapta de milostenie dintr-un punct de vedere exclusiv material si nu uita faptul ca omul nu se hraneste numai cu paine (cf. Deut. 8, 3; Mt. 4, 4). Daca putem defini practicile caritabile drept un ajutor acordat aproapelui, acest ajutor trebuie sa raspunda tuturor nevoilor sale, care privesc toate laturile fiintei lui: nevoi materiale (hrana, ingrijirea trupului, locuinta, loc de munca etc.), dar, dupa cum subliniaza adesea Parintii, si nevoi spirituale: aducindu-l la Dumnezeu, daca s-a instrainat de El, contribuind la ingrijirea bolilor sale spirituale si la sporirea lui duhovniceasca, dorindu-i mantuirea, ajutindu-l prin cuvant, slujire si mai ales prin rugaciune. E de la sine inteles ca aceste activitati trebuie savarsite in mod gratuit (cf. Mt. 10, 8), numai si numai spre binele si folosul aproapelui, in deplin respect fata de libertatea sa personala. Practicile caritabile cer din partea celui ce le implineste ca latura materiala sa fie dublata de o latura deopotriva afectiva si spirituala, pe care o putem exprima prin cuvantul „compatimire”.

Trebuie sa amintim in aceasta privinta faptul ca daca practicile caritabile sunt in mod obisnuit desemnate, in Scriptura si in scrierile patristice, prin cuvantul „milostenie”, termenul grec din care provine –eleemosune – inseamna, pe langa fapta de milostenie, si „mila”, „compatimire”. Altfel spus, practicile caritabile constau si in sprijinul psihologic, si in ajutorul duhovnicesc acordate aproapelui sub forma consolarii si a imbarbatarii sale. In toate acestea, ele implica un angajament personal, care nu poate lipsi din nici o opera caritabila, pentru ca iubirea este fundamental daruire de sine. Sa ne amintim aici de cuvantul Domnului, care zice: Dati milostenie intai pe cele dinauntru (Lc. 11,41).

In fine, iubirea de aproapele, caritatea, socotita in spiritualitatea ortodoxa drept suma tuturor virtutilor, implica o multitudine de simtiri si purtari duhovnicesti care trebuie sa se manifeste in practicile caritabile, potrivit oglinzii pe care ne-o pune inainte Apostolul Pavel, spunand: Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda (I Cor. I 13, 4-7). Caritatea, potrivit Parintilor, se arata mai ales prin bunavointa, bunatate, blandete, rabdare, compatimire, binefacere…

Practicile caritabile, ca gesturi exterioare, se intemeiaza, sunt conditionate si cer in prealabil o lucrare launtrica, asupra sufletului, din care se nasc aceste stari dudovnicesti pomenite mai sus, pe care traditia spirituala ortodoxa o numeste chiar praxis; lucrare ascetica de curatire a sufletului de patimi, care sunt forme de alipire de sine sau de lumea privita in afara lui Dumnezeu. Parintii spun ca dragostea desavarsita nu se arata decat in omul care s-a curatit de toate patimile sale, caci numai el poate sa se lepede de sine, sa se deschida si sa se daruiasca cu totul, intrand intr-o relatie de unire curata si frumoasa cu aproapele si cu Dumnezeu”.

Jean-Claude Larchet,

“Despre iubirea crestina”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre iubirea crestina"

 

18 August 2016

Vizualizari: 833

Voteaza:

Practicile caritabile in Biserica Ortodoxa 4.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE