Retrezirea constiintei

Retrezirea constiintei Mareste imaginea.

Conştiinţa! Să fie acesta un lucru despre care putem îndrăzni să vorbim în vremurile noastre? De fapt, numai preoţii îşi permit acest lux, întrucât aceştia sunt chemaţi întotdeauna să propovăduiască Adevărul lui Dumnezeu. Alţii, destul de curajoşi cât să vorbească despre aceasta, riscă să fie catalogaţi drept incorigibili, excentrici naivi, dacă nu cumva nebuni de-a binelea.

Şi, într-adevăr, cine din vremurile noastre ruşinoase se gândeşte la conştiinţă? Cine îi ascultă cu adevărat glasul? Nu cumva însuşi conceptul conştiinţei este considerat a fi o noţiune arhaică? Aceste întrebări pot fi adresate pe bună dreptate dacă ne uităm cu atenţie la omul contemporan, la viaţa sa politică, personală, familială şi socială.

Majoritatea contemporanilor noştri trăiesc şi se poartă ca şi cum nu ar avea conştiinţă. Acest lucru devine evident atunci când comparăm viaţa politică a oamenilor din ziua de astăzi cu cea din trecut. Cinismul total al scenei politice actuale nu încetează să ne uimească.

Intr-adevăr, mai sunt şi oameni naivi care se agaţă de credinţa în progresul moral al omului. „Exageraţi - mi s-a spus. Prezentaţi situaţia într-un mod mult mai pesimist decât în realitate. Vremurile în care trăim nu sunt chiar aşa de rele. In trecut, situaţia era mult mai gravă, iar oamenii nu erau mai buni decât cei de astăzi. Criticarea prezentului şi lauda trecutului este ceva comun". Există, într-adevăr, un sâmbure de adevăr în afirmaţia aceasta. însă, întrucât cei care le emit consideră că omenirea se află pe calea progresului moral, nu este de mirare că se înşală teribil. Nimeni nu va contrazice faptul că au fost perioade în trecut când decăderea morală, cruzimea şi brutalitatea depăşeau condiţia curentă a omului. Existau oameni în trecut care îşi ignorau conştiinţa, purtându-se de-a dreptul ruşinos. Cu toate acestea, noi nu vorbim despre oameni sau despre evenimente excepţionale şi fenomene petrecute în istoria omenirii. Vorbim despre un duh predominant şi direcţia vieţii omului, în general.
Luând în seamă acest punct de vedere mai amplu, faptele indică mai degrabă un regres decât un progres, în inimile oamenilor, răul începe să câştige teren. In zilele noastre, răul se manifestă rareori în mod direct, cu ostilitate. Pe măsură ce trece timpul, acesta devine din ce în ce mai priceput în a se ascunde sub chipul binelui.

Adesea neglijat de mulţi este faptul că oamenii care comiteau infracţiuni în trecut, de obicei înţelegeau că era rău ceea ce făceau şi adesea se căiau şi doreau să îndrepte ceea ce au săvârşit. Spre deosebire de ei, majoritatea contemporanilor noştri au pierdut conceptul de rău. Atunci când aceştia fac rău, o vor face cu sânge rece şi fără nici o emoţie. Sunt amorţiţi la orice înţepătură a conştiinţei şi, astfel, nu văd nici un motiv pentru care să se pocăiască. Sfinţii Părinţi au definit cu iscusinţă însuşirea caracteristică a condiţiei morale a omului contemporan drept „insensibilitate de piatră".

Până şi jurisprudenţa laică, având chiar rădăcini păgâne, face o diferenţă între infracţiunile comise la înfierbântarea nervilor şi cele premeditate. Urzeala crudă, nemiloasă şi egoistă, cu nepăsare faţă de bunăstarea altora - iată ce caracterizează îndeosebi vremurile noastre. Cuvintele profetice ale lui Iisus cu privire la vremurile ce aveau să vie s-au împlinit: „Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci" (Mt. 24,12). Mulţimea nelegiuirilor, încălcarea legilor lui Dumnezeu duc la „pierderea iubirii multora", întrucât oamenii devin cruzi, insensibili şi nemiloşi unul faţă de altul. Când credinţa în Dumnezeu este respinsă, la fel se întâmplă şi cu ideea de păcat şi nevoia de pocăinţă, iar oamenii se transformă în nelegiuiţi cu sânge rece, capabili de orice atrocitate în goana după câştigul propriu. Am asistat la o transformare a comportamentului uman în cel animalic în timpul războiului [cel de-al Doilea Război Mondial]. Mă refer la bombardarea nemiloasă a cartierelor civile paşnice din Belgrad chiar în ziua marelui praznic al Paştilor, imediat după săvârşirea Sfintei Liturghii în biserici. La polul opus, în Primul Război Mondial, în timpul marilor sărbători, ambele părţi combatante au încetat activităţile militare, şi-au făcut urări şi chiar daruri unii altora. La o distanţă de numai douăzeci de ani vedem astfel acest „progres" la nivelul cruzimii umane. Regresul indică o pierdere completă a conştiinţei. Sunt multe astfel de exemple în orice sferă a activităţii umane: în familie, în viaţa socială şi politică.

In viaţa de familie, vedem instabilitatea fără de precedent a legăturilor maritale, cu o rată crescută a infidelităţii şi a divorţului, lipsa de respect îngrijorătoare a copiilor faţă de părinţi, negarea autorităţii bătrânilor, urmărirea interesului propriu, perversitatea şi dezmăţul fără ruşine. Pe frontul social, lumea este divizată, însoţită de calomnii răutăcioase şi ură, lipsa înţelegerii, refuzul de a lucra împreună pentru binele societăţii. Sub masca ajutorării altora ne urmărim calea îngustă a propriilor ţeluri egoiste: înşelăciune, şantaj, ipocrizie şi minciună. Putem caracteriza politica internă şi externă a multor popoare contemporane şi pe conducătorii lor în acelaşi fel. Războaiele în trecut, în ciuda brutalităţii lor, erau purtate pentru un scop nobil şi aveau anumite principii şi restricţii în privinţa actelor de cruzime. In trecut, nu numai că se dădeau tratate la care ţările aderau cu respect, dar existau şi înţelegeri verbale din partea guvernelor care erau respectate. Acum, observăm că aceste tratate nu sunt decât nişte bucăţi de hârtie, lipsite de însemnătate. Acest lucru nu ne miră, odată ce conducătorii nu îl iau în considerare pe Dumnezeu sau legea Sa, căci ei îşi câştigă puterea politică prin fraudă şi mită, fără nici o intenţie de a sluji nevoilor neamului. Cei oneşti şi respectabili se feresc de cârma guvernului şi nu doresc să devină părtaşi la faptele sale murdare. Pe de altă parte, nimic nu poate sta în calea celor imorali, împiedicându-i să obţină puterea, confortul personal şi câştigul material, dându-i pe toţi ceilalţi la o parte şi chiar omorându-i pe cei care le stau în cale.

„Aşa stau lucrurile de când lumea", vor râde unii. Da, au fost situaţii şi în trecut, când, dacă pot să spun astfel, „oamenii îşi scoteau ochii", însă acestea erau doar nişte excepţii. Acum conducătorii oneşti şi nobili sunt o excepţie şi rareori reuşesc să supravieţuiască în lumea politică, deoarece stau în calea celor care vor să îşi continue afacerile murdare şi care încearcă să-i înlăture de la putere. Două exemple izbitoare sunt cel al asasinării regelui Alexandru al Iugoslaviei şi otrăvirea Patriarhului Serbiei, Barnaba. Trebuie să fim cu adevărat orbi ca să nu vedem modul trist în care înaintează omenirea, pierzându-şi conştiinţa. Lipsa conştiinţei este un semn distinctiv al timpurilor noastre, sau, cum ar spune alţii în spirit de glumă, în atemporalitatea noastră.

Cu toate acestea, oricât de imorală a devenit omenirea, nu putem afirma că aceasta şi-a pierdut complet conştiinţa. O putem suprima, dispreţui, putem să ne prefacem că nu este acolo, însă nu o putem înlătura complet. Doar pentru că omul se poartă ca şi când conştiinţa sa ar fi inexistentă, aceasta nu înseamnă că este adevărat, întrucât ea este vocea lui Dumnezeu în sufletul omului, al cărei scop este acela de a distinge între bine şi rău, de a-l cultiva pe primul şi de a-l evita pe cel din urmă. Vocea lui Dumnezeu nu poate fi redusă la tăcere. Omul o poate dispreţui, o poate ignora, poate să nu îi dea importanţă, însă aceasta va continua să dăinuie în sufletul său. Mai devreme sau mai târziu, în viaţa aceasta ori în cealaltă, conştiinţa se va impune cu toată puterea, ca un judecător aspru şi nemilos al omului, judecătorul tuturor faptelor sale, gândurilor, sentimentelor şi trăirilor în care s-a complăcut.

Poate conştiinţa să fie distrusă dacă este una dintre cele mai importante manifestări ale duhului uman nemuritor? Desigur că nu. Ea este o parte inerentă a oricărei persoane, indiferent de statutul său moral. „Când Dumnezeu a creat omul - spune Awa Dorotei -, a plantat într-însul ceva sfânt, ceva similar cu o scânteie, lumină şi căldură, ceva ce luminează mintea şi îi arată ce este bine şi ce este rău: acest lucru se numeşte conştiinţă şi este o lege a firii". Sfântul Apostol Pavel numeşte conştiinţa „fapta legii scrisă în inimile lor", în inima oamenilor (Rom. 2,15). Cu toate acestea, conştiinţa nu este doar o lege. Potrivit definiţiei mai profunde a Sfântului Teofan Zăvorâtul, „conştiinţa este legiuitorul, păzitorul şi executorul legii". Nu numai că ne arată ceea ce este şi ce nu este nevoie să facem, însă, „arătându-ne ce trebuie să facem, ne impune cu tărie să împlinim acel lucru" şi „răsplăteşte prin mângâiere împlinirea, dar pedepseşte cu remuşcări neascultarea". Ştim că sufletul are gânduri, sentimente şi dorinţe, ca parte a vieţii psihice. Duhul omului - duhul de sorginte dumnezeiască înălţat în el -, precum sufletul, are propriile gânduri, sentimente şi dorinţe, însă la un nivel mai înalt. în acest sens, Sfântul Ignatie (Briancianinov) numeşte conştiinţa „un sentiment subtil, vesel, al duhului, care distinge binele de rău. [...] Acest sentiment distinge binele de rău mai limpede decât mintea. Este mai dificil să înşeli conştiinţa decât mintea, iar conştiinţa duce o luptă îndelungată cu mintea amăgită, încătuşată de voinţa iubitoare de păcat. Cu alte cuvinte, nici un argument sau scuză a minţii nu poate închide gura conştiinţei, care continuă să se exprime. Dacă este aşa, vă veţi întreba: de ce au încetat oamenii să o ia în seamă?

Există anumite motive pentru aceasta. Conştiinţa este asemeni unui instrument foarte delicat şi sensibil, care trebuie mânuit cu grijă. Mânuirea neglijentă poate să strice asemenea instrumente, iar ele nu mai pot să îşi îndeplinească scopul. La fel funcţionează şi conştiinţa: devine dură şi insensibilă din cauza unei atitudini nepăsătoare şi neglijente. Este imposibil să ucizi conştiinţa, dar ea se poate amorţi, asurzi şi adormi. Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că acest lucru se întâmplă ca o consecinţă a păcatului intenţionat: „Păcatul - spune Sfântul Ignatie Briancianinov - lasă o urmă adâncă asupra conştiinţei. O viaţă plină de păcate voite o înăbuşă".

Aşa se poate explica lipsa conştiinţei din zilele noastre. Mândria omului de a se auto-impune l-a determinat să se proclame pe sine dumnezeu. Toate gândurile, sentimentele şi dorinţele sale sunt acceptate drept lucruri complet fireşti şi legitime. Nu există ideea de păcat. Pentru un asemenea om, totul este permis. Vocea conştiinţei este respinsă cu indignare, ca un vestigiu al timpurilor trecute, ca o superstiţie care îl împiedică pe omul-dumnezeu să trăiască pentru plăceri. Au apărut unele teorii ştiinţifice care şi-au propus să explice conştiinţa. Cât de adânc sapă mintea pentru a justifica voinţa iubitoare de păcat! Potrivit acestor oameni de ştiinţă, conştiinţa este un ansamblu de fenomene emoţionale fără nici o componenţă divină. Se bazează pe instinctul primar al auto-conservării şi îi dictează omului ce ar trebui să facă pentru a evita să îşi facă rău în această viaţă pământească. De exemplu, îi sugerează să nu facă rău altora, pentru ca nici ei, la rândul lor, să nu îi facă rău. Ar trebui să facă bine, pentru ca şi alţii să răspundă la fel. Cu alte cuvinte, conştiinţa este un mecanism foarte simplu, care s-a dezvoltat din cele mai banale şi egoiste motive. Ca orice alt sentiment, aceasta poate să se înşele şi să fie oarbă. Aşadar, nu este nevoie să trecem gândurile prin filtrul conştiinţei, căci omul de astăzi este atât de avansat în comparaţie cu strămoşii săi necivilizaţi, care se foloseau de ea, încât acesta poate acţiona numai pe baza raţiunii. Putem fi de acord cu această abordare „ştiinţifică"? Asemenea oameni de ştiinţă şi-au amorţit propria conştiinţă.

Unii s-ar putea întreba: de ce uneori conştiinţa ne sugerează să facem ceva total opus instinctului de supravieţuire şi care chiar ne ameninţă cu sărăcia şi moartea? De exemplu, cineva ar putea fi îndemnat de conştiinţă să îşi împartă ultima bucată de mâncare cu alţii, să îşi dea viaţa pentru a o salva pe a altora. Să ne amintim cu câtă bucurie au îndurat primii creştini mucenicia în numele lui Hristos şi câte lipsuri şi nevoinţe au îndurat monahii pentru El. Cu adevărat, sursa conştiinţei este de natură divină şi în nici un caz nu este o consecinţă firească a eului uman.

Intrucât fericirea din viaţa aceasta, precum şi cea din viaţa viitoare constau în împlinirea voinţei Domnului, Sfinţii Părinţi, experţi în viaţa duhovnicească, ne îndeamnă să acordăm o atenţie sporită conştiinţei noastre. Dacă facem astfel, spun ei, aceasta ne va arăta cu exactitate şi certitudine voia limpede şi nemijlocită a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi o numesc „păzirea propriei conştiinţe". Avva Dorotei a definit acest lucru drept „abţinerea de orice natură de la împiedicarea conştiinţei de a ne judeca, ascultarea ei chiar şi în cele mai amănunţite aspecte". Ascuţişul conştiinţei este foarte sensibil şi trebuie păstrat cu grijă. Dacă omul încalcă ceea ce conştiinţa dictează din cauza slăbiciunilor şi patimilor sale va trebui să verse lacrimi de pocăinţă". Până şi lucrurile mărunte sunt importante. „Din pricina acestor lucruri mărunte ajungem să le dispreţuim pe cele mari", afirmă acesta. „Când spune «dar ce contează dacă spun cuvântul cutare, dacă mănânc bucăţica asta sau dacă îmi desf ăt privirea cu asta?», acea persoană deprinde obiceiuri rele şi riscă să treacă treptat în insensibilitate. Căci atât viciile, cât şi virtuţile, încep prin lucruri mărunte şi conduc la altele mai mari, fie că sunt bune sau rele". Omul ar face bine să urmeze aceste sfaturi înţelepte şi totuşi simple, care ar fi prevenit situaţia catastrofală în care ne aflăm, în care conştiinţa este înăbuşită, iar condiţia „nesimţirii împietrite" predomină.

Singura scăpare este să ne păzim conştiinţa. Sfinţii Părinţi disting patru căi de a face acest lucru: prin relaţia cu Dumnezeu, cu aproapele, cu lumea din jur şi cu şinele.

Aceasta înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să facem tot posibilul şi să evităm să ne rănim aproapele, să tratăm lucrurile materiale cu grijă, amintindu-ne că sunt daruri ale lui Dumnezeu, şi să nu facem excese; să ne amintim valoarea înaltă a omului, care este „chipul şi asemănarea Domnului", şi că avem obligaţia de a prezenta acel chip în curăţie şi sfinţenie înaintea lui Dumnezeu.

Cel care îşi păzeşte astfel conştiinţa va observa că ea îl va ghida întotdeauna în direcţia cea bună, în orice împrejurare. Omul acela este împlinit, are un drum sigur în viaţă, este caracterizat de pace şi echilibru, nefiind chinuit de îndoieli sau griji. Pentru el, totul este limpede, căci are un ghid credincios şi de încredere - conştiinţa -care îl conduce direct pe cărarea către Dumnezeu. Un asemenea om simte o pregustare a binecuvântării raiului înăuntrul sufletului său, a desprins esenţa fericirii în această lume, un secret necunoscut multor suflete neliniştite, care se opun la ceea ce le dictează conştiinţa.

Consecinţele ignorării conştiinţei sunt cutremurătoare, întrucât duc la insensibilitate, împietrirea inimii, pierderea înfăţişării umane şi bestialitate. Toate acestea le putem vedea limpede în unele exemple expresive ale timpurilor apocaliptice pe care le trăim. Omul a devenit mai înfricoşător decât orice animal. Conştiinţa sufocată se va trezi mai devreme sau mai târziu în fiecare om în parte. Vai de cei care au călcat-o în picioare cu neruşinare: chinuiri de neînchipuit îi aşteaptă pe cei a căror conştiinţă s-a trezit prea târziu pentru a se mai putea căi.

Singura cale de mântuire a omului contemporan este pocăinţa şi împăcarea conştiinţei în această viaţă pământească. „Impacă-te cu pârâşul tău degrabă, cât timp eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban" (Mt. 5,25-26). „Pârâş" este conştiinţa. Este numită astfel pentru că se opune în mod constant voinţei răuvoitoare şi ne aminteşte ceea ce ar trebui şi ce nu să facem, pedepsindu-ne pentru ceea ce nu ar trebui, dar totuşi facem. De aceea, Domnul o numeşte pârâş. „Calea - spune Sfântului Vasile cel Mare -este lumea aceasta". Aşadar, pentru a evita chinurile groaznice şi infernale ale agoniei conştiinţei fără de speranţă, trebuie să fim împăcaţi cu ea încă din viaţa aceasta, ascultând cu atenţie ceea ce ea ne dictează. Este singura cale a mântuirii la care ne cheamă Biserica prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos însuşi, Capul Bisericii: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt. 4,17). Cât despre majoritatea contemporanilor noştri, care nu ascultă de această chemare, care îl resping pe Domnul şi pe cei credincioşi lui şi Bisericii, trebuie să recunoaştem că nu au nici o speranţă la mântuire. Răul a devenit o a doua natură pentru ei şi de aceea viaţa omului modern întruchipează un tablou atât de deprimant: atunci când conştiinţa a fost încălcată, nimic bun nu poate ieşi din asta.

Arhiepiscop Averchie Tauşev
Nevointa pentru virtute. Asceza intr-o societate moderna secularizata, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Nevointa pentru virtute. Asceza intr-o societate moderna secularizata"

29 August 2016

Vizualizari: 971

Voteaza:

Retrezirea constiintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE