Roadele osandirii neingaduite

Roadele osandirii neingaduite  Mareste imaginea.

Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Aşa cum mândria poate să păgubească pe om fără de nicio altă patimă, astfel şi osândirea noastră a faptelor străine poate să ne arunce în pierzanie deplină!"

Această idee nu este deloc exagerată. Ea este extrasă din Evanghelia Noului Testament, în care citim că cei ce osândesc pe aproapele lor, bârfitorii, clevetitorii şi alţii asemenea lor sunt vrednici de moarte (vezi Rom. 1, 30-32). Dacă osândirea nu ar fi fost atât de pierzătoare, Mântuitorul nu ne-ar fi prevenit să nu defăimăm pe cineva pentru scăderile lui morale. Cel ce osândeşte pe semenii săi este aspru nu doar către ei, cât mai cu seamă către sine însuşi, pentru că el însuşi provoacă înfricoşata judecată asupra sa (vezi Mt. 7, 1-2). Măsura cu care el măsoară păcatul semenilor săi va fi folosită fără îndurare şi către el. După Dumnezeiasca dreptate, cel care sapă groapa altuia va cădea el însuşi în ea (vezi Ps. 7,16-17; Pilde 26, 27). Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri (vezi Mt. 26, 52). Acela care fără milă defăimează, el însuşi va fi osândit. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iac. 2,13).

Chiar şi după legile psihologiei, după cum am văzut, osândirea conduce la osândire, deoarece inevitabil conduce pe om către aceleaşi păcate pe care el le critică la aproapele său. Neglijându-şi propriul său suflet pentru a se ocupa de păcatele altora, cel ce osândeşte nu ia aminte cum grădina sufletului său se umple de buruieni şi cum acolo încep să crească aceleaşi neghine pe care el le vede la alţii. Dar, atunci când le observă la sine, de obicei el nu se osândeşte, ci îşi rabdă cu generozitate slăbiciunile. Acestea i se par cumva fireşti şi de iertat, pentru că sunt ale lui. Insă la alţi oameni acelaşi păcate i se par şi tulburătoare, şi de neiertat, şi vrednice de toată mustrarea. Aceste fenomene le-au urmărit mulţi psihologi şi filosofi, iar unul dintre ei a spus: „Mă îngrozesc de propriile mele păcate când le văd la alţii!"

In opoziţie cu această orbire duhovnicească faţă de propriile noastre păcate, Mântuitorul ne învaţă cu înţelepciune că nu trebuie să socotim slăbiciunile altora ca fiind mari, iar pe ale noastre ca fiind mici. Dimpotrivă, păcatele altora trebuie să le socotim ca pe un pai, iar pe ale noastre - ca pe o bârnă (vezi Mt. 7, 3). Când vedem pe cineva că poartă o mare povară, ne îngreunează aceasta pe noi? Nu! însă dacă aceeaşi povară este în spatele nostru, o simţim ca fiind foarte grea. Iar aceasta este firesc. Iată, astfel trebuie să fie şi viaţa duhovnicească! Şi dacă acolo nu este astfel, este limpede că a rămas o încurcătură nimicitoare, datorată căderii în păcat. Păcatele străine nu ne privesc. Noi nu vom avea răspundere pentru acestea. Insă pentru păcatele noastre vom răspunde. Or, dacă îi judecăm pe semenii noştri, noi ne împovărăm fără de minte cu păcatele lor.

Cel ce judecă pe fratele său, către care Dumnezeu arată îndelungă-răbdare, e ca şi cum ar judeca pe Dumnezeu şi I-ar spune Lui astfel: „Tu nu ştii să judeci! De ce laşi pe acest nelegiuit să trăiască? De ce nu-l zdrobeşti? Lasă-ni-l nouă! Noi îl vom judeca şi astfel îl vom rândui în societate, ca toţi să-l dispreţuiască, întrucât merită una ca aceasta!"

O astfel de cruzime este întru totul potrivnică Creatorului nostru. Fariseul din cunoscuta pildă a lui Hristos (vezi Lc. 18,10-14) nu piere oare datorită faptului că osândeşte pe cei din jurul său, inclusiv pe vameş? Dumnezeule, îl auzim că spune în rugăciunea lui nebunească, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameşi (Lc. 18,11). Cugetaţi şi voi! Dacă el în timpul rugăciunii, când de obicei sufletul se umileşte, cu atâta înălţare îi osândea pe toţi, cum îi ocăra atunci când nu era la rugăciune?! El îi înjosea pe alţii, iar lui însuşi nu avea nimic să-şi reproşeze. Dacă s-ar fi osândit pe sine, Dumnezeu nu l-ar fi judecat. Insă pentru că a fost departe de a-şi vedea bârna osândirii din ochiul său şi de a recunoaşte că săvârşeşte păcat de moarte, această osândire îl duce la pierzare. Vameşul, prin toate nelegiuirile şi păcatele lui, s-a arătat mult mai puţin păcătos înaintea lui Dumnezeu decât fariseul cu toate virtuţile lui, otrăvite de răutatea osândirii aducătoare de moarte. Nu este, oare, adevărat atunci acel cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, că aşa cum mândria poate să pricinuiască pierzania omului chiar şi fără niciun alt păcat, tot astfel şi o singură osândire a faptelor altora, una singură, poate să ne ducă la pierzare.

b) O altă roadă amară a osândirii este următoarea: ea strică relaţiile frăţeşti dintre oameni, creând trainice legături prieteneşti între cel ce osândeşte şi satana. Chiar dacă omul nu ar crede nici în Dumnezeu, nici în existenţa forţelor întunericului, dacă osândeşte, el se face cu fapta prieten apropiat al clevetitorului diavol, duşman plin de cruzime al aproapelui său şi vrăjmaş de moarte pentru sufletul său!

Experienţa vieţii demonstrează că nimic nu-i face pe oameni să se urască între ei într-atât ca osândirile reciproce. Şi niciun alt păcat nu satanizează mai mult sufletul omenesc decât osândirea.

Luaţi aminte la aceasta, cei ce iubiţi să vă ocupaţi cu bârfele şi defăimarea!

Cât este de rea! Un astfel de om muşcă totul, fierbe de răutate, nu are dragoste de oameni, nici îngăduinţă către slăbiciunile lor, chiar dacă şi el este plin de acestea.

Astăzi se mănâncă cu unul, mâine - cu altul. Astăzi împărtăşeşte cu tine bănuiala lui pe motivul purtării unui vecin faţă de tine, iar mâine merge la vecinul tău ca să te osândească pe tine. Astăzi vorbeşte împotriva vrăjmaşului tău, iar mâine împreună cu vrăjmaşul tău va râde de tine. Cine ar dori să aibă prieten un astfel de om? Cine ar putea să îi încredinţeze ceva din inimă, să împărtăşească vreo taină din comoara sa cu el şi să se bizuiască pe ajutorul lui la vreo grea ispită? Toţi ar spune despre un asemenea bârfitor şi grăitor de rău: „Cât mai departe de el!"

Iată cum osândirea înstrăinează pe oameni unul de altul!

c) Grairea de rău, pâra, bârfa pricinuiesc nenumărate răutăţi şi în viaţa socială. Ele distrug familii, despart rudele, fac să se vrăjmăşească vecinii între ei, sapă autoritatea persoanelor cu răspundere, seamănă discordii între co-slujitori, aţâţă neînţelegerile între diferite categorii sociale şi fac să se certe oamenii între ei.

Cine poate să numere zguduiturile fără de număr şi nenorocirile ce le pricinuieşte limba cea rea a celui ce osândeşte (vezi Iac. 3, 5-8)? Sfântul Grigorie Teologul grăieşte despre o astfel de limbă; „Dacă ea vrea, poate fără nicio trudă ca, într-o clipă, să învrăjbească o familie împotriva alteia, un oraş împotriva altui oraş, un popor împotriva stăpânilor, un rege împotriva supuşilor lui, astfel încât scânteia poate să aprindă într-o clipă paiele. Ea înarmează lesne pe oameni unul împotriva altuia... Ea prezintă răul ca bine, iar acest bine ucide, şi toate acestea pot din nou să denatureze. Cine-şi va birui limba?"

d) Aici trebuie să adăugăm că, în afara defăimării publice pline de mânie, există şi o tainică osândire în gând a altora. Fără discuţie, ea este un păcat mai mic decât osândirea prin cuvânt, deoarece pângăreşte doar pe acela care o hrăneşte în ascuns în inima sa, până ce osândirea va ajunge prin cuvânt în sufletele altora, ca să le murdărească şi pe acestea. Dar deşi este, fără îndoială, un păcat mai mic, osândirea din mintea noastră este totuşi foarte primejdioasă, din două motive:

1. Ea închipuie tainic creşterea şarpelui otrăvitor în propria casă. Atâta timp cât este mic, acest şarpe creşte fără nicio supărare, însă, când se face mare, negreşit te va muşca şi îţi va pricinui moartea.

2. Precum desfrânarea cu mintea, care este un păcat mai mic decât desfrânarea săvârşită cu fapta, pângăreşte totuşi inima (vezi Mt. 5, 28), aşa şi osândirea cu gândul pătează neîndoielnic atât simţurile şi gândurile, cât şi conştiinţa celui ce osândeşte. întristătorul obicei al osândirii cu gândul, dacă nu este retezat, naşte ca şi defăimarea pe faţă, roadă morţii.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Vederea pacatelor noastre, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vederea pacatelor noastre"


 

06 Aprilie 2016

Vizualizari: 777

Voteaza:

Roadele osandirii neingaduite 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE