Creştinismul ortodox răsăritean aduce exemplul lui Moise atunci când se discută despre conceptul de teologie, vorbirea despre Dumnezeu. Noi învăţăm de la el că adevărata cunoaştere lui Dumnezeu este participativă şi relaţională. In cele din urmă, este vorba despre adorare şi rugăciune, nu despre definiţii intelectuale. Ideea nu este să te mulţumeşti cu rostirea adevărurilor abstracte sau a doctrinelor despre Domnul. Scopul este să intri în viaţa Sa şi să fii prefăcut de harul Său.

Dacă aceasta sună prea mistic, gândiţi-vă la următorul exemplu. Un vătrai de fier lăsat într-un foc foarte puternic în cele din urmă se va înroşi. Deşi rămâne fier, necesită căldură şi lumină, calităţi esenţiale ale focului, pentru a se înroşi. Este transformat fiind pus în foc. Este valabil şi în cazul oamenilor care îşi deschid inimile lui Dumnezeu în rugăciune şi arată faţă de aproapele lor dragostea lui Hristos. Atunci când oamenii află vindecare de rănile păcatelor şi cresc ca creştini, se împărtăşesc mai mult din mântuirea lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru a zis că cei care îl urmează trebuie să fie desăvârşiţi, aşa cum şi Tatăl lor Cel din cer este desăvârşit, deci avem toţi o cale lungă de străbătut (Mt. 5,48). In Biserica Ortodoxă, noi numim acest proces theosis = înaintarea în sfinţenie şi unire cu Domnul. S-ar putea spune că noi devenim ca un fier lăsat în Rugul Aprins (da, majusculele sunt intenţionate). Aşa cum a spus Sfântul Apostol Petru, noi devenim „părtaşi ai dumnezeieştii firi" prin har (II Pt. 1, 4)1.

Totuşi, ce au de a face aceste imagini ale focului cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu? De fapt, ele ajung chiar la miezul problemei. Creştinismul istoric dispune de dogme despre Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Iisus Hristos ca Dumnezeu-om şi alte noţiuni fundamentale pentru credinţă. In cazul în care toată discuţia despre taină a stârnit în voi anumite întrebări, trebuie să subliniez că Biserica Ortodoxă nu-şi născoceşte deloc învăţătura. Noi credem că Sfântul Duh a condus Biserica de-a lungul secolelor în definirea a ceea ce era necesar (şi încă este) să fie învăţat pentru a vesti plinătatea mântuirii în Iisus Hristos. Dar afirmaţiile teologice nu există de dragul lor.

In schimb, sunt necesare să protejeze şi să arate taina ce este dincolo de cuvinte. Şi chiar cele mai bune cuvinte pe care le folosim nu ating profunzimile lui Dumnezeu. Noi rămânem muritorii care au nevoie să îşi dea jos încălţămintea şi să cadă cu feţele lor înaintea Domnului. El este Dumnezeu Atotputernic, iar noi în mod sigur nu suntem.

Iată un exemplu concret. Sinodul de la Calcedon a stabilit clar, în anul 451, că Iisus Hristos este o persoană cu două firi2. Mântuitorul nostru este Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit în acelaşi timp. El nu amestecă aceste două firi într-un fel care să II facă nici numai divin, nici doar uman. El este amândouă aceste firi -în mod desăvârşit, întreg şi neschimbat. Sinodul a învăţat această dogmă din cauza dezbaterilor dintre diferiţi teologi care au compromis fie dumnezeirea Domnului, fie umanitatea Sa, astfel încât Biserica să nu poată să ofere o explicaţie despre cum El este Mântuitorul. Dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu desăvârşit, cum poate El să învingă moartea şi să ne ducă la viaţa veşnică a lui Dumnezeu? Dacă El nu este om desăvârşit, cum ne poate salva pe noi, care suntem pe deplin umani? Probleme foarte importante au fost discutate la Calcedon.

Dacă vom reflecta puţin la aceasta, vom înţelege că aceste definiţii sunt un indiciu către o taină ce se află mai presus de definiţie. Chiar limbajul tehnic folosit la sinod era negativ, în sensul că excludea mai mult erori decât făcea afirmaţii pozitive. Desigur, nimeni nu poate dovedi fără dubiu că Domnul este pe deplin atât uman, cât şi divin, sau chiar să explice precis cum lucrează întruparea. Ar provoca mai mult rău decât bine să spunem că am făcut-o. Vorbim aici despre probleme de credinţă, care, prin definiţie, sunt dincolo de explicarea completă prin intermediul dovezilor raţionale.

Desigur, aceasta nu înseamnă că ele nu sunt adevărate. Gândeşte-te un moment la oamenii pe care-i iubeşti cel mai mult în viaţa aceasta. Poţi face afirmaţii referitoare la ei despre care eşti total convins, dar nu le poţi pune generozitatea, smerenia, empatia sau frumoasele lor personalităţi sub microscop. Trebuie să ai experienţa traiului împreună cu aceşti oameni pentru a cunoaşte ceva despre ei. Relaţia ta cu oamenii este modul cunoaşterii lor; nu este nimic obiectiv referitor la aceasta. Probabil nu ai teorii pe deplin dezvoltate care să îi explice pe cei iubiţi şi trăsăturile lor. Oamenii sunt taine, nu idei, şi trebuie să acceptăm că fiinţele umane care trăiesc şi respiră sunt dincolo de deplina noastră înţelegere raţională.

Cuvintele şi ideile pe care le folosim să-i descriem pe cei pe care îi iubim sunt totuşi foarte importante. In lumina a ceea ce am experimentat, facem tot ce putem să exprimăm adevărul despre o altă persoană. Acelaşi lucru este adevărat referitor la cum vorbim despre Dumnezeu. Noi folosim limbajul conform cu modul în care II cunoaştem pe Dumnezeu, care dă mărturie a ceea ce am văzut sau am auzit. Nu avem nici un drept să folosim vreun vocabular despre alţi oameni care denaturează identitatea acestora sau nu este adevărat în legătură cu modul în care i-am cunoscut prin experienţă. De asemenea, Biserica Ortodoxă rămâne fidelă învăţăturilor despre Dumnezeu care reflectă experienţa multor generaţii de credincioşi devotaţi. Şi nu suntem preocupaţi doar de afirmaţiile dogmatice. Imnele, icoanele, slujbele, rugăciunile şi vieţile sfinţilor, toate arată cum Dumnezeu S-a revelat nouă pe Sine însuşi. Totul în viaţa Bisericii ar trebui să protejeze acest adevăr valoros, chiar dacă acest adevăr nu este foarte popular.

In mai multe cercuri de astăzi, este la modă să eviţi orice vocabular care foloseşte un apelativ masculin pentru Dumnezeu, de teama de a nu discrimina femeile. Am auzit de asemenea şi despre oameni care nu au avut o relaţie bună cu taţii lor şi, prin urmare, nu le place să se gândească la Dumnezeu ca Tată. Unii spun simplu „Dumnezeu" în loc de „Tată", iar alţii au inventat noi treimi, cum ar fi „Creatorul, Răscumpărătorul şi Atotţiitorul" sau chiar „Iubitorul, Mama şi Prietenul".

Creştinii răsăriteni cred că aceste dezvoltări sunt deviante şi periculoase din punct de vedere spiritual. Numele revelate ale lui Dumnezeu trebuie să aibă legătură cu taina, chemarea la rugăciune şi slujirea liturgică, nu cu revizuirea editorială. In evenimentele descrise în Vechiul Testament, Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca „Eu sunt Cel ce sunt". Noul Testament descrie autorevelarea lui Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Atunci când Sfântul Ioan Botezătorul L-a botezat pe Iisus Hristos, vocea Tatălui a spus limpede: „Acesta este Fiul cel iubit întru Care am binevoit", iar Duhul Sfânt a coborât peste Hristos în forma unui porumbel (Mt. 3,16-17). Sfânta Treime nu este speculaţia sau invenţia teologilor cu studii academice, ci adevărul despre Dumnezeu aşa cum a fost direct revelat de către El. Iar în situaţia în care există vreun dubiu asupra folosirii termenului Tată, amintiţi-vă cum Domnul i-a învăţat pe ucenici să se roage, spunând „Tatăl nostru". Da, aceasta este rugăciunea Domnului de la Domnul însuşi, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Este dificil să ai un argument teologic mai bun decât acesta.

Desigur, limbajul despre Sfânta Treime se încadrează în categoria tainei. Sinodul de la Niceea, din anul 325, a respins învăţătura lui Arie, conform căreia Iisus Hristos nu a fost pe deplin Dumnezeu, şi a insistat că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă şi fire comună3. Primul Sinod de la Constantinopol, din anul 381, a darifiat că Sfântul Duh este de asemenea Domnul şi Dătătorul de viaţă, Care este adorat şi slăvit împreună cu Tatăl şi Fiul. Aici este formularea oficială a dogmei despre Sfânta Treime. Exactitatea modului în care trei sunt unul şi unul este trei depăşeşte, desigur, posibilitatea unui calcul raţional. Mate-matica nu funcţionează aici. Bineînţeles, nu avem de a face în cazul de faţă cu numărarea găinilor, ci cu închinarea înaintea tainei aşa cum a fost revelată nouă în Iisus Hristos şi în Trupul Său, care este Biserica. Creştinii cheamă Sfânta Treime în rugăciune şi botez încă de la începuturile credinţei. Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca Treime la Botezul Domnului, iar formulările dogmatice ale învăţăturii au devenit necesare atunci când Arie şi alţii au negat că Iisus Hristos este, într-adevăr, Dumnezeu adevărat. Dacă nu ar fi existat o controversă referitoare la aceste probleme, nu ar fi fost convocate sinoadele care să rezolve aceste dispute.

Privirea multor oameni se înceţoşează când conversaţia se îndreaptă spre astfel de subiecte aparent abstracte. Totuşi nu este nimic teoretic în această controversă.

Intrebări asupra dumnezeirii Fiului şi a Duhului Sfânt sunt cruciale pentru o credinţă în care oamenii II cunosc pe Iisus Hristos ca Mântuitorul lor şi II adoră ca Dumnezeu.

La fel este adevărat şi pentru Duhul Sfânt, căci prin puterea lui Hristos este în inimile noastre şi noi găsim mântuirea. Priviţi doar la cum cei care-L urmau pe Domnul au fost preschimbaţi în ziua Cincizecimii şi continuă să fie întăriţi până în ziua de astăzi prin darurile Duhului Sfânt (Fapte 2,1 ş.u.). Felurile de a vorbi despre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt ca fiind mai puţini dumnezeieşti nu erau conforme cu experienţa Bisericii şi denaturau ceea ce Dumnezeu a descoperit poporului Său. Dacă Biserica nu ar fi susţinut cu îndrăznire că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt în egală măsură Dumnezeu, credinţa creştină ar fi fost rănită de moarte. Un Hristos Care nu este Dumnezeu nu ne poate duce pe noi în viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Iar fără un Duh Sfânt dumnezeiesc, cum poate vieţui Hristos în inimile noastre (ex. Gal. 4, 6)?4

De asemenea, respingerea folosirii termenului Tată din raţiuni ce au legătură cu genul sau alte limitări reflectă o eroare în a putea cunoaşte taina lui Dumnezeu5. Atunci când noi creştinii îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, nu credem că El este un bătrânel în cer cu o barbă albă. Tatăl nu a fost niciodată întrupat, nu a devenit niciodată o parte cu un trup în creaţia Sa, iar diferenţele de gen sunt trupeşti şi biologice^ El este pentru noi în multe moduri o taină. Biserica nu afirmă multe despre El în Crezul niceean. „Cred Într-Unui Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor". Da, asta este.

Noi ştim că Tatăl atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu născut ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3,16). Parabola fiului risipitor, rostită de Fiul lui Dumnezeu, înfăţişează un Tată extrem de smerit, iertător şi iubitor, Care Şi-a tratat fiul său nenorocit într-un fel în care nici un tată din acel timp şi loc, care se respecta pe sine, nu ar fi făcut-o (Lc. 15, 11-32). Indiciile pe care le primim de la Iisus Hristos în legătură cu persoana Tatălui cu siguranţă nu zugrăvesc un mascul opresiv şi şovinist. Hristos ni L-a arătat cu adevărat pe Tatăl şi ar trebui să ne placă ce vedem.

Tatăl meu a fost o persoană minunată şi îl voi iubi şi îmi va lipsi tot restul vieţii mele, dar el nu este modelul pentru Dumnezeu Tatăl. Este exact opusul Lui. Oricâtă bunătate regăsim în propriii noştri taţi, ei sunt o reflexie neclară a unei iubiri divine atât de minunate, încât se află mai presus de înţelegerea noastră. Şi orice rău sau stricăciune găsim în taţii noştri sau în noi ca părinţi, nu are nimic de-a face cu Tatăl, ci cu noi mai mult. Oricine îl foloseşte pe Tatăl ca o justificare pentru a subestima femeile, pentru a abuza pe cineva se face vinovat de blasfemie. Nu este ceea ce este Dumnezeu Tatăl. Ori de câte ori sunt mai puţin răbdător, altruist şi generos cu fiicele mele, mă îndepărtez de la adevăratul model al paternităţii şi trebuie să le cer iertare şi să mă pocăiesc.

Din nefericire, unii creştini de astăzi au abandonat efectiv Sfânta Treime, pentru a vorbi despre Dumnezeu şi Iisus Hristos, cu menţiuni foarte rare ale Duhului Sfânt, îmi amintesc de o vreme, acum câţiva ani, când studenţii mei scriau uneori „Dumnezeu şi Iisus te iubeşte" pe trotuarul campusului universităţii noastre metodiste. Le spuneam că acest fel de a pune problema implică faptul că Mântuitorul nu este Dumnezeu, ceea ce ar fi putut afirma foarte uşor, de exemplu musulmanii şi alţii, care îl văd pe Acesta doar ca mare învăţător sau profet. Aceasta este exact problema cu abandonarea discuţiei despre Sfânta Treime, căci aceasta ne îndreaptă cu claritate spre taina mântuirii noastre. Dacă vrem să susţinem şi să protejăm plinătatea experienţei creştine a mântuirii, trebuie să vorbim de Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

Biserica Răsăriteană accentuează faptul că Sfânta Treime este compusă din trei Persoane care se raportează una la cealaltă în moduri dif erite.Tatăl naşte pe Fiul, în timp ce Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Tot ce ştim despre diferenţa dintre naştere şi purcedere este că acestea nu sunt la fel (da, marii învăţători ai Ortodoxiei spun de fapt aceasta!). Dumnezeu este o comuniune de iubire, în care trei Persoane împart în moduri unice o natură divină comună. Sfânta Treime este modelul pentru căsătorie, familie, Biserică şi pentru toate interacţiunile sociale, de la prietenie la relaţiile internaţionale. A fi după chip şi asemănare înseamnă a respecta unicitatea şi diferenţa dintre persoane, chiar în timp ce le iubim. Devenim noi înşine desăvârşiţi în măsura în care îi lăsăm pe ceilalţi să fie cine sunt şi să crească prin bucuriile şi provocările cunoaşterii lor.

Creştinismul răsăritean foloseşte formularea iniţială a Crezului niceo-constantinopolitan din secolul al IV-lea pentru a vorbi despre relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl. Noi credem în „Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit". Biserica Romano-Catolică a adăugat „şi de la Fiul" (Filioque, în limba latină) la acea hotărâre. Catolicii, precum şi protestanţii care folosesc crezul, susţin că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Această expresie a fost adăugată să sublinieze dumnezeirea deplină a lui Iisus Hristos împotriva arienilor, care au dorit să minimalizeze sensul în care El este Dumnezeu, căci acel grup eretic nu afirma că Fiul este pe deplin Dumnezeu.

Din punct de vedere ortodox, schimbarea în formulare nu este necesară, ci greşită şi nu respectă taina descoperirii de Sine a lui Dumnezeu. Secţiunea crezului referitoare la Iisus Hristos afirmă în mod clar şi categoric că El este de o singură fiinţă cu Tatăl. Aceasta a fost adresată împotriva lui Arie şi vorbeşte de la sine. Hristos însuşi ne învaţă, la Ioan 15,26, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. El singur este născut din Tatăl şi numai Duhul purcede de la Tatăl, având cu El relaţii unice de descendenţă. Din moment ce avem de a face cu descoperirea de Sine a lui Dumnezeu ca Sfântă Treime, acestea sunt aspecte dincolo de completa înţelegere sau definiţie umană. Sensibilitatea ortodoxă susţine că cel mai bine este să te închini în faţa tainei, în loc să cazi în speculaţii raţionale ce fac mai mult rău decât bine.

De exemplu, spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, reducem în mod inevitabil demnitatea Duhului Sfânt, făcându-L în fapt cel mai mic pe scara ierarhică. El devine subordonat celorlalţi doi membri ai Treimii. Deoarece rolul Duhului este esenţial experienţei noastre de participare la viaţa lui Dumnezeu, marginalizarea Lui nu este lipsită de importanţă. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este personală şi bazată pe experienţă, iar nu o chestiune de analiză raţională impasibilă. A nu accentua unicitatea şi importanţa Duhului Sfânt cu scopul de a întări un argument despre dumnezeirea lui Hristos este autodistructiv. Ambii sunt Dumnezeu în moduri distincte, şi este mai bine să păstrăm taina rolurilor lor specifice în mântuirea "noastră, decât să-L înălţăm pe Unul prin subminarea importanţei Celuilalt.

Această schimbare în simbolul de credinţă a fost, de asemenea, în mod unic occidentală şi în cele din urmă aprobată de papalitatea romană în secolul al XI-lea. Nu a fost niciodată credinţa întregii Biserici de Răsărit şi de Apus; într-adevăr, adăugarea ei a încălcat chiar canoanele crezurilor ecumenice, care ele singure au exclus orice modificări sau revizuiri viitoare. Filioque rămâne un punct serios6 de dispută între Ortodoxia Răsăriteană şi Romano- Catolicism. Utilizarea occidentală a termenului a jucat un rol important neîntrerupt în separarea Bisericilor. Biserica Răsăriteană a pus în mod tradiţional accentul pe unicitatea şi interrelaţionarea Persoanelor Sfintei Treimi, iar Apusul a accentuat natura divină comună împărtăşită de cele trei Persoane. Ortodoxia insistă asupra faptului că Tatăl este sursa personală a unităţii treimice. Nu o esenţă impersonală, ci Persoana Tatălui este originea Fiului şi a Duhului Sfânt, iar fiecare are o relaţie unică cu El. Insăşi natura lui Dumnezeu este personală şi relaţională.

Contrar unei credinţe populare greşite cu care, probabil, v-aţi confruntat, Dumnezeu Tatăl nu este un rege solitar, care domină toată lumea şi totul în univers. El lucrează împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt ca să ne aducă, prin har, în comuniunea vieţii Lor. Vom rămâne mereu fiinţe umane, dar Dumnezeu ne cheamă să devenim asemenea fierului aflat în foc: perfect, aşa cum şi Tatăl este perfect, şi părtaşi ai dumnezeieştii firi (II Pt. 1, 4). Cu siguranţă, vom deveni în mare măsură cine suntem ca persoane distincte prin participarea mai intensă la sfinţenia lui Dumnezeu, deoarece este natura noastră să fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Philip LeMasters
Fragment din cartea "Credinta uitata", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Credinta uitata"


Note:

1 Vezi Ware, The Orthodox Way, pp. 124 ş.u., şi The Orthodox Church, pp. 231 ş.u., pentru o prezentare a termenului theosis.
2 Vezi Kelly, Early Christian Doctrines, mai ales cap. 9-12, pentru o introducere în problemele teologice discutate la Sinoadele Ecumenice de la Niceea până la Calcedon.
3 Vezi Alfeyev, The Mystery ofFaith, cap. 3, pentru o discuţie asupra Sfintei Treimi în teologia ortodoxă [Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinţei, trad. din franceză de Felicia Dumas, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, pp. 65 ş.u.].
4 Vezi Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, pentru o exprimare clasică asupra credinţei Bisericii în Duhul Sfânt.
5 Vezi Belonick, Feminism in Christianity, mai ales cap. 2; şi Alfe-yev, Taina credinţei, pp. 50-52.
6 Vezi Pelikan, Tlie Christian Tradition: A^History ofthe Develop-ment of Doctrine, Voi II, pp. 183 ş.u., pentru o părere clasică asupra lui Filioque. [Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, Voi. II, Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700), trad. de Pr. prof. Nicolai Buga, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 211 ş.u.].
 

• Lavra Sfantului Serghie de Radonej - Sfanta Treime
  Publicat in : Biserica in lume
• Biserica Sfanta Treime - Siret
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Biserica Sfanta Treime din Scheii Brasovului
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania