Sa nu ne impartasim fara lacrimi!

Sa nu ne impartasim fara lacrimi! Mareste imaginea.


"Sa nu ne impartasim fara lacrimi!"

"Deoarece, parintilor si fratilor, cititi scrierile cele insuflate de Dumnezeu ale sfantului parintelui nostru Simeon Studitul, scrieri care ne vorbesc despre faptele lui sublime si pe care el insusi le-a alcatuit spre folosul multora miscat fiind de Duhul Cel dumnezeiesc; iar aici laolalta cu celelalte ispravi mai presus de fire ale lui a scris si a invatat limpede, precum a pazit de altfel neabatut in intreaga sa viata, si acest lucru zicand: "Frate, fara lacrimi sa nu te cumineci vreodata!" si auzind aceasta ascultatorii - si ei erau multi -, nu numai mireni, ci si monahi - dintre cei mai renumiti si slaviti pentru virtutea lor -, s-au mirat de acest cuvant, si, uitandu-se unii la altii, au spus intr-un suflet si cu un singur glas, pe jumatate ironic: "Atunci sa nu ne mai cuminecam niciodata, ci sa ramanem cu totii necuminecati!" Auzind deci aceasta eu, nenorocitul si ticalosul, si aducandu-mi aminte in parte de cei ce spuneau acestea si de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plans cu amar graind in mine insumi intru durerea inimii mele asa: "Oare acestia au spus ceea ce spuneau avand intr-adevar o astfel de dispozitie fata de acest lucru si judecand intr-adevar si din tot sufletul lor ca el este cu neputinta? Sau au ras de acest cuvant mai degraba socotind ca faptul de a plange numai in vremea cuminecarii e doar o mica isprava?"
 

Fiindca, negresit, daca nu va avea cineva inaintea lui Hristos Dumnezeu plansul ca lucrare de fiece zi si de fiece noapte, acela nici atunci cand va voi sa se cuminece cu dumnezeiestile Taine nu va putea plange catusi de putin potrivit lui Dumnezeu, nici nu va putea varsa picaturi de lacrimi. Caci cum i-ar putea veni cuiva asa ceva daca nu printr-o economie negraita sau din intamplare, dintr-o cauza oarecare si doar arareori? Ceea ce nu mi se pare de mirare, cand multi plang sau lacrimeaza in chiar clipa iesirii sufletului din trupul lor (eu insa socot ca acestia nu sunt multi, ci mai degraba foarte putini si usor de numarat). Iar daca acestia socotesc ca este negresit cu neputinta si acest lucru: si anume faptul de a te impartasi in fiecare zi varsand lacrimi cu infricosatoarele Taine, atunci vai de nestiinta lor, vai de nesimtirea, vai de lipsa de minte si de nebunia celor ce graiesc acestea, vai de nepasarea si invartosarea lor! Caci daca s-ar fi judecat ei insisi, n-ar mai fi judecati de propriile lor cuvinte; daca s-ar fi ingrijit de pocainta, n-ar mai fi proclamat vreodata sus si tare ca acest lucru e cu neputinta; daca ar fi avut o faptuire roditoare, n-ar fi fost lipsiti cu totul de gustarea unui asemenea lucru bun, a unui asemenea dar al lui Dumnezeu; daca ar fi dobandit frica de Dumnezeu in inima lor, ar fi dat marturie ca este cu putinta si sa plangi si sa lacrimezi nu numai in vremea impartasirii cu dumnezeiestile Taine, ci si in tot ceasul.

Strapungerea inimii tine de vointa, nu de firea omului

De aceea, vrand sa incredintez si iubirea voastra despre acest lucru, am ales sa va pun unele intrebari, ca si cum as vorbi chiar cu aceia care spuneau unele ca acelea: "Spuneti-mi, frati preaiubiti, de ce e cu neputinta acest lucru?" "Pentru ca, zic acestia, unii sunt predispusi prin fire si fara osteneala, ca de la sine, sa aiba strapungerea [inimii]; altii insa, fiind mai aspri la inima si cu inimi de piatra, nu sunt strapunsi nici chiar atunci cand sunt loviti. Asadar, cei ce sunt asa cum vor putea plange sau cum se vor putea cumineca intotdeauna cu lacrimi? Inca si preotii ce savarsesc dumnezeiasca Liturghie si Jertfa fara de sange cum vor putea ei plange?" "Deci insusi acest fapt, si anume acela de a fi, cum spuneti, aspri si cu anevoie de miscat spre strapungere, de unde anume vine? Spuneti daca stiti? Iar daca nu stiti, atunci, pogorandu-va putin fara nicio rusine din, inaltimea voastra si plecandu-va binevoitor urechea, sa ni socotiti un lucru nevrednic de voi sa invatati de la mine, din urma dintre toti; caci scris este: "Daca s-a descoperit celui de pe urma, cel dintai sa taca"[1 Co 14,30]."

"De unde, zic ei, vine faptul ca unul este aspru, iar altul usor inclinat spre zdrobire?" "Asculta! Acest lucru vine din alegerea libera a vointei fiecaruia, care la unul este buna, iar la altul rea; din gandurile fiecaruia, care la unul sunt rele, iar la altul nu; si din faptele fiecaruia, care la unul sunt potrivnice, iar la altul iubitoare de Dumnezeu. Si daca vrei, baga de seama si vei afla ca toti cei din veac sunt cum sunt numai din aceste trei pricini, fiindca multi s-au facut din buni rai si din rai buni. [...]

Monahii fara strapungerea inimii

Astfel, nu din fire, cum socotesc unii, ci din alegerea vointei ajunge orice om fie smerit si usor de inclinat spre strapungere, fie aspru la inima, invartosat si lipsit de strapungere; caci de unde, spune-mi, se va strapunge la suflet si va varsa lacrimi din ochii sai cel care-si petrece aproape toata ziua umbland incoace si in colo si neingrijindu-se nici de tacerea buzelor, nici de rugaciune, nici de citire, nici de linistire, ci uneori vorbind cu vecinii in timpul slujbelor, lipsindu-se nu numai pe sine insusi de folos, ci si pe cei cu care vorbeste, iar alteori luand in ras si defaimand pe fratii cei mai evlaviosi si chiar pe egumen? Cand va dobandi strapungere cel ce scruteaza cu curiozitate lucrurile manastirii si nu numai cele ale manastirii, ci si viata fiecaruia in parte, zicand uneori unora dintre frati: "Am auzit ieri cutare si cutare", alteori: "Ai aflat ce s-a intamplat cu cutare, saracul?" Si iarasi: "Ati auzit de nenorocirea lui cutare?" isi mai aduce aminte oare unul ca acesta de rautatile proprii ca, indurerandu-se, sa verse lacrimi din ochii lui cand iese de la Liturghie in timpul citirii dumnezeiestilor Scripturi asezandu-se aproape sau mai departe si vorbind cu unii, povestindu-si, cand acela cand ceilalti, intamplari nefolositoare si graind asa: "Ati auzit ce-a facut egumenul cutarui frate?", iar altul: "Daca va spun ce a facut cutare, saracul, ce veti spune?" Cel care discuta unele ca acestea, si mai rele decat acestea, cel care ii ocupa pe altii si se ocupa pe sine insusi cu asemenea flecareli, cand oare va ajunge la constiinta pacatelor proprii si se va plange pe sine insusi?

Asistarea la slujbe nu e de ajuns

Caci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu nici nu pune usa de ingradire imprejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-si intoarce urechea lui de la auzire desarta [Ps 118, 37] si nu-si aduce aminte de raspunsul de pe urma si de infricosatorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui sa ne infatisam cu toti goi si dezbracati inaintea lui si sa dam cuvant pentru cele graite de noi, cum oare ar putea dobandi lacrimi si se va putea plange cu caldura pe sine insusi, chiar daca ar fi sa traiasca mai mult de o suta de ani in haina monahala? Cum cel care cere pentru sine insusi intaietatile la starea in biserica sau la sederea la masa si se lupta si se intristeaza mereu de unele ca acestea, se va intrista vreodata pentru sufletul lui si va plange cu amar [Le 2.2., 62] inaintea lui Dumnezeu? Iar cel care pretexteaza pretexte in pacate [Ps 140,4] punand inainte neputinta sa, desi este viguros si tanar, si masurandu-se pe sine insusi cu cei mai evlaviosi dintre frati care se ostenesc mult si in chip indelungat in asceza, zicand: "N-oi fi eu al doilea, mai prejos decat cutare sau decat cutare pentru ca, iata, acela sta pentru ca se sprijina [in strana], si ducandu-se iarasi sta sprijinindu-se", punandu-se pe sine insusi pe acelasi plan cu aceia, el care poate nu e vrednic nici macar de locul cel mai de jos - cand ajunge oare sa-si dea seama de neputinta lui, ca, suspinand din suflet, sa fie strapuns la inima si sa verse lacrimi din ochii sai? Fiindca slava desarta, care-l face rob lancezelii [akedia], nu-l mai lasa sa indure in rabdare si oricare din unii ca acestia petrece la toate slujbele in trandavie si nepasare, palavragind necontenit povesti desarte si babesti [1 Tim 4, 7] cu vecinii lui si cu cei ce primesc sa-l asculte. Si asa, intrand in chip nesimtitor sau mai bine spus fara durere la dumnezeiestile slujbe impreuna cu barbatii duhovnicesti si cinstitori de Dumnezeu, iese de acolo fara niciun folos, nesimtind nicio schimbare in mai bine intamplandu-se cu el, schimbare data de Dumnezeu prin strapungerea [inimii] celor ce se lupta, si, parandu-i-se ca ii este de ajuns numai sa nu lipseasca de la slujbele randuite - adica de la utrenie, de la vecernie si de la ceasurile cantate -, pentru a ajunge asa, simplu, la izbanda virtutilor si la desavarsirea celor desavarsiti, dupa varsta lui Hristos [Ef 4,13]. Fiindca am cunoscut pe unii care pana intr-atat erau stapaniti de o asemenea amagire sarguindu-se numai sa nu cada in vreun pacat trupesc, incat, neingrijindu-se sa fuga in genere de cele facute in ascuns sau de cele meditate in cele nearatate ale inimii, li se parea ca se vor mantui fara nicio alta lucrare, adica fara rugaciune si tacerea buzelor, fara priveghere, infranare si saracia duhovniceasca [Mt 5, 3], fara smerenie si iubire, asistand numai pur si simplu la slujbe. Dar nu asa stau lucrurile, fiindca Dumnezeu nu se uita la fata omului [1 Rg 16, 7], nici numai la vesmantul cel din afara al deprinderilor, nici la strigatele noastre, fratilor, ci la o inima infranta si smerita [Ps 50,19], pasnica si purtand frica lui Dumnezeu: "Peste cine, spune, voi privi daca nu peste cel bland si linistit si care tremura la cuvintele Mele?" [Is 66, 2]. [...]

Lacrimile si strapungerea spala casa sufletului

Strapungerea [inimii] este o roada a lucrarii [virtutilor] si aduce roade, sau, mai degraba, face si zideste toate virtutile, precum marturiseste de Dumnezeu insuflata Scriptura [2 Tim 3,16]. Prin urmare, si cel ce vrea sa reteze patimile si sa dobandeasca virtutile, pe aceasta trebuie sa o caute cu sarguinta mai inainte de toate cele bune si decat toate virtutile, fiindca fara aceasta nu-si va vedea niciodata sufletul sau curat; si, daca nu dobandeste aceasta curatie, negresit nici trupul nu-l va avea curat. Fiindca fara apa e cu neputinta sa fie spalata haina murdarita, si fara lacrimi e si mai cu neputinta ca sufletul sa se spele si sa se curateasca de pete si intinaciuni. Sa nu pretextam pretexte [Ps 140, 4] pagubitoare de suflet si desarte sau, mai bine zis, cu totul mincinoase si care duc la pierzanie, si sa cautam din tot sufletul aceasta imparateasa a virtutilor.

Caci cel care o cauta din tot sufletul o va afla [Mt 7, 8]; sau, mai degraba, venind ea insasi il va gasi pe cel care o cauta cu osteneala, si chiar daca va avea o inima mai invartosata decat arama, decat fierul sau decat diamantul, de indata ce vine, o face mai moale decat ceara. Fiindca e un foc dumnezeiesc care destrama muntii si stancile [3 Rg 19,11], face netede toate [Lc 3, 5], le face raiuri si preschimba sufletele care-l primesc. Pentru ca in mijlocul acestora se face izvor tasnitor, apa a vietii care izvoraste si curge pururea [In 4,14; Ap 22,1] si le uda din belsug, si se scurge ca dintr-o cisterna peste cei de aproape si peste cei de departe [Ef 2,17] si umple pana peste margini sufletele care primesc cuvantul cu credinta [Lc 8, 13 s. a.]. Fiindca mai intai spala de intinaciune pe cei ce se impartasesc de ea, apoi spala impreuna si sterge si patimile, smulgandu-le ca pe niste cruste de pe rani, adica rautatea, invidia, slava desarta si toate celelalte care urmeaza acestora; si nu numai acestea, ci, alergand ca o flacara, le sterge cate putin ar-zandu-le in fiecare ceas ca pe niste spini; mai intai trezeste dorul libertatii si curatirii desavarsite de acestea, iar mai apoi dorinta de bunatatile puse deoparte si gatite de Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El [1 Co 2,9].

Toate acestea insa le lucreaza dumnezeiescul foc al strapungerii impreuna cu lacrimile, sau mai degraba prin lacrimi; dar fara lacrimi, precum spuneam, un lucru din acestea nu s-a facut nici nu se va face candva in noi insine sau in oricare altul. Fiindca nu din dumnezeiestile Scripturi va demonstra cineva aceasta: si anume ca fara lacrimi si fara strapungere necontenita s-a curatit vreodata vreun om sau s-a facut sfant sau a primit Duhul Sfant sau a vazut pe Dumnezeu sau L-a cunoscut salasluindu-Se in el sau L-a avut pe Acesta vreodata salasluind intreg in inima lui, fara sa fi premers cainta si strapungerea si lacrimi necontenite tasnind pururea ca dintr-un izvor sa inunde si sa spele casa sufletului si sa o scalde in roua si sa racoreasca sufletul cuprins si aprins de focul cel neapropiat [1 Tim 7,16].

Plansul duhovnicesc, chezasia virtutilor

Asadar, cei ce spun ca nu e cu putinta sa plangem si sa ne tanguim in fiecare zi si noapte dau marturie ca ei insisi sunt dezbracati de orice virtute. Caci daca sfintii nostri parinti spun asa: "Cine vrea sa-si reteze patimile si le reteaza prin plans, si cine vrea sa dobandeasca virtutile le dobandeste prin plans", e evident ca acela care nu plange in fiecare zi nu-si reteaza patimile, nici nu primeste virtutile, chiar daca se pare ca strabate prin toate. Fiindca la ce folosesc, spune-mi, uneltele mestesugului, daca nu e de fata mestesugarul care stie sa prelucreze materia si sa faca din ea un vas armonios? Si ce castiga gradinarul daca lucreaza toata gradina, daca seamana si sadeste in ea tot felul de legume, iar peste ele nu cade ploaie de sus si nu le uda umezeala apei? Negresit niciunul. Tot asa nici cel ce strabate toate celelalte virtuti si se osteneste nu va avea niciun castig din ele fara aceasta sfanta si fericita stapana si ziditoare a tuturor virtutilor.

Fiindca asa cum, fara armata aflata sub conducerea lui, imparatul ajunge neputincios si la cheremul tuturor si nu se arata a mai fi imparat, ci este ca unul din ceilalti oameni, si asa cum multimea ostirilor si armatelor fara imparat sau fara generalul lor se risipesc usor si sunt nimicite de potrivnici, tot asa socoteste ca este si plansul fata de celelalte virtuti; fiindca prin ostirea adunata la un loc intelegem virtutile incepatorilor, iar imparatul si generalul acestora e fericita plangere si tanguire, prin care toata ostirea e pusa si asezata in linie de bataie, incurajata, antrenata, intarita si invatata unde, cum, cand si cat sa ia armele si sa impotriva cui, la buna vreme si prilej, si ce iscoade sa trimita si ce straji sa puna si ce discutii sa aiba cu trimisii potrivnicilor si cu care anume - fiindca se poate ca si numai dintr-o singura discutie sa-i intoarca pe toti inapoi, iar uneori prin simplul fapt de a nu-i fi primit la discutii - si cum trebuie facute ambuscadele si atacurile surpriza impotriva lor, cand si ce fel de armata trebuie trimisa impotriva lor si in ce locuri, toate acestea le sugereaza in chip limpede, spun, plansul; fara el insa tot poporul virtutilor e la cheremul potrivnicilor.

Cainta, plans, lacrimi

De aceea, inainte de toate si impreuna cu toate, lucrul nostru al tuturor, fratilor, sa ne fie cainta si plansul unit cu ea, si lacrimile care urmeaza plansului; fiindca nici plansul nu este fara cainta, nici lacrimile fara plans; si toate acestea trei sunt legate intre ele, si nu e cu putinta ca unul sa se arate fara celalalt. Sa nu spuna cineva ca e cu neputinta sa planga in fiecare zi; caci cel ce spune aceasta, spune ca e cu neputinta si sa ne caim in fiecare zi si rastoarna toate dumnezeiestile Scripturi, ca sa nu spun si insasi porunca Domnului: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia ceruri lor" [Mt 4,17], si iarasi: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide" [Mt 7, 7]. Fiindca daca spui ca e cu neputinta sa ne caim, sa plangem si sa lacrimam in fiecare zi, atunci cum vei spune ca va fi candva cu putinta sa se infaptuiasca de catre niste oameni stricaciosi smerita-cugetare, bucuria pururea si rugaciunea neincetata [I Tes 5,17], dar chiar si dobandirea unei inimi curate de tot felul de patimi si ganduri rele pentru a vedea cineva pe Dumnezeu [Mt 5, 8]? Nicidecum. Si asa vei ajunge sa fii asezat impreuna cu cei necredinciosi, iar nu cu cei credinciosi. Caci daca Dumnezeu a spus ca toate acestea sunt cu putinta sa se faca de catre noi si El spune si striga acest lucru in fiecare zi, dar tu il contrazici pe fata pe Acela, spunand ca ele sunt cu neputinta pentru noi, negresit nu te vei deosebi cu nimic de necredinciosi.

Vrei, asadar, sa nu te cumineci vreodata fara lacrimi? Fa cele cantate si citite de tine in fiecare zi si vei putea savarsi neincetat si aceasta. Dar care sunt acestea? Asculta pe cel ce spune: "Fiindca nu cei ce asculta Legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce fac Legea se vor indrepta" [Rm 2,13]. Dar ca sa nu lungim cuvantul, iti voi aduce aminte aceste cuvinte ale lui David: "Nu ma voi sui pe patul meu de odihna, nu voi da somn ochilor mei si genelor mele dormi-tare si odihna tamplelor mele, pana ce nu voi gasi loc Domnului, lacas Dumnezeului lui Iacob" [Ps 131, 3-5], si iarasi: "Nu este pace in oasele mele de la fata pacatelor mele, ca faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine. Imputitu-s-au si au putrezit ranile mele de fata nebuniei mele. Chinuitu-m-am si m-am garbovit pana in sfarsit, toata ziua mahnindu-ma umblam. Necajitu-m-am si m-am smerit foarte; racnit-am in suspi-narea inimii mele [Ps 37, 4-7. 9], facutu-m-am ca o pasare singuratica pe acoperis, asemanatu-m-am pelicanului pustiei, ca cenusa am mancat in loc de paine si bautura mea cu plansul am amestecat-o [Ps 101, 8. 7.10]. Ostenit-am in suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda [Ps 6, 7]". Fiindca zice si Sfantul Ioan Scararul: "Setea si privegherea necajesc inima, iar din inima necajita tasnesc ape". Iar celelalte cate s-au spus despre unele ca acestea le va invata cel ce va voi sa se plece asupra acestei carti.

Deci daca si tu vei implini nestirbit din toata inima cu smerita-cugetare si credinta acestea pe care le canti si le citesti sau ii auzi pe altii citindu-le in fiecare zi, amin iti vestesc tie bucurie mare [Lc 2,10] ca, daca starui facand acestea, insetand, priveghind, supunandu-te pana la moarte si ascultand fara deosebire si fatarnicie de intai-statatorul tau, suportand tot necazul si ocara, si defaimarea si batjocura, si nu numai acestea, dar si loviturile si intepaturile de la fratii cei mai josnici, ramanand cu toata multumirea, fara tinere de minte de rau, fata de ei si rugandu-te pentru ei, atunci bucura-te si veseleste-te cu bucurie negraita, pentru ca nu numai seara si dimineata si la amiaza [Ps 54, 8], ci si mancand si band si discutand de multe ori, cantand si citind si rugandu-te si sezand pe pat, venind la tine acest dar dumnezeiesc si negrait iti va urma in toate zilele vietii tale [Ps 22, 6] si te va insoti pe cale, se va opri impreuna cu tine atunci cand te opresti si va sluji impreuna cu tine atunci cand slujesti, mangaindu-te si indemnandu-te in suferintele din ostenelile tale. Si atunci vei cunoaste ca in chip foarte cuviincios si frumos a zis Sfantul Simeon ca nu trebuie sa se cuminece cineva vreodata fara lacrimi, si ca acest lucru e cu putinta si cu adevarat potrivit pentru toti. Fiindca nu acela, ci Duhul Sfant a spus si a scris prin acela acestea. Caci daca nimeni nu este fara de pacat, chiar daca viata lui ar fi doar o zi [Iov 14, 4-5], si nimeni nu poate sa aiba inima fara prihana, e vadit ca, pe cat ii sta cu putinta, omul nu trebuie sa petreaca fara cainta si lacrimi nici macar o singura zi din toata viata lui. Si chiar daca nu are lacrimi, trebuie totusi sa le caute din toata puterea si din tot sufletul sau. Fiindca altfel nu e cu putinta sa ne facem fara de pacat, nici fara prihana cu inima.

Fara exercitiu nu apare strapungerea

Iar daca cineva nu vrea sa se culce pe pamant si sa privegheze, nesocotind multimea pacatelor lui si povara greselilor lui, si daca lasa infectate si cangrenate de negrija si nepasare ranile poftei patimase si ale apucaturilor lui care il duc spre nesimtire - caci acest lucru e o adevarata nebunie -, cum va veni la simtirea osandei si judecatii viitoare a pacatosilor si cum va plange intru durerea inimii lui? Iar daca nu vrea cineva sa sufere raul lasandu-se chinuit si garbovit pana la sfarsit si umbland toata ziua in mahnire, necajit si umilit foarte si racnind din suspinarea inimii lui [Ps 37, 9], si fiind ca o casa singuratica pe acoperis [Ps 101, 8] si asemanandu-se unui pelican al pustiei [Ps 101, 7], facandu-se prin dispozitia sufletului strain de toate cele din manastire si de cele din lume si lipsit de indrazneala fata de cei mari si de cei mici, ostenindu-se intru suspin [Ps 6, 7] si mancand in loc de paine cenusa si amestecand bautura cu lacrimi [Ps 101,10], cum va putea candva, fratilor, sa-si spele in fiecare noapte asternutul sau, sau sa-si ude asternutul cu lacrimi [Ps 6, 7]?

Cu adevarat nicidecum nicicand; si nu numai ca nu le va putea vedea pe acestea facandu-se in el insusi, dar nici nu le va gasi in rugaciunea lui, nici nu va putea gasi loc Domnului, nici lacas vrednic Dumnezeului lui Iacob [Ps 131, 5], Care este Hristos Domnul [Le 2, 11], Mantuitorul si Dumnezeul nostru [Tit 2,13; 2 Ptr 2,1]. Iar daca nu le va gati dinainte pe acestea in chip frumos, nu va primi in el insusi cu vrednicie pe imparatul Dumnezeu cuminecandu-se cu lacrimi dupa cum se cuvine, chiar daca ar face aceasta o singura data pe an.

"Sfintele sfintilor!", zic in fiecare zi unii si vestesc celorlalti strigand cu glas mare acestora - fie insa ca sa le strige si lor insile - iar ceilalti ii aud pe aceia zicand acestea. Ce deci? Cine nu este sfant e oare si nevrednic? Nu, dar cine nu vesteste in fiecare zi cele ascunse ale inimii sale, cine nu arata pocainta vrednica pentru ele si pentru toate cele facute intru nestiinta, cine nu plange pururea si nu umbla mahnindu-se si nu strabate cu ravna cele zise mai inainte, acesta nu este vrednic. Iar cine face toate acestea si-si petrece viata in suspine si lacrimi, acela e foarte vrednic sa se faca partas de aceste dumnezeiesti Taine nu numai in zi de sarbatoare, ci in fiecare zi, si, chiar daca e lucru indraznet a spune aceasta, inca de la inceputul caintei si intoarcerii lui. Fiindca acesta e iertat intrucat vrea sa staruie pana la sfarsit in fapte ca acestea, umbland in smerenie si in inima zdrobita [Ps 50,19]; caci facand asa si fiind astfel, isi lumineaza sufletul in fiecare zi, ajutat la aceasta de impartasirea celor Sfinte si se inalta mai repede spre o curatie si sfintenie desavarsita.

Altfel insa e cu neputinta sa spalam sau sa curatim vasul nostru murdar si casa intinata a sufletului nostru. Eu n-am invatat nimic mai mult din dumnezeiestile Scripturi, nici n-am putut sa stiu de la mine insumi. Fiindca il auzim pe Apostolul zicand in fiecare zi: "Sa se cerceteze fiecare pe sine insusi si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Fiindca cel ce mananca si bea cu nevrednicie Trupul Domnului osanda lui insusi isi mananca si bea" [1 Co 11, 28-29]; si iarasi: "Cel ce mananca cu nevrednicie Trupul si Sangele Domnului vinovat va fi fata de Trupul si Sangele Domnului, nedeosebind Trupul Domnului" [1 Co 11, 27. 29]. Iar daca cineva care nu arata roade vrednice de pocainta [Lc 3, 8] este vadit ca nevrednic de catre de Dumnezeu insuflata Scriptura [2 Tim 3,16], spune-mi oare cum se va putea curati cineva candva fara lacrimi si se va putea impartasi de Taine cu vrednicie, pe cat ii e cu putinta?

Fiindca acestea sunt intaiul rod al pocaintei [Mt 3, 8] si, asa cum curgerea scarboasa a trupului si amestecarea voluptoasa a inimii spre orice patima se aduc de catre, noi ca o jertfa diavolului, asa si lacrimile varsate din aceasta se aduc ca o jertfa bine primita [1 Ptr 2, 5] Stapanului si curata rusinea acelei placeri patimase. Aratand aceasta, David zicea: "Jertfa lui Dumnezeu e un duh zdrobit, o inima zdrobita si umilita Dumnezeu nu o va urgisi" [Ps 50,19]. Si pe drept cuvant: fiindca ajungand sufletul la o asemenea deprindere si smerindu-se astfel in fiecare zi, nu trece o singura zi fara lacrimi potrivit lui David care zicea: "Spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda" [Ps 6,7].

O cainta de moment nu e de ajuns

De aceea va indemn si pe voi, parintii si fratii mei, ca fiecare sa-si exerseze sufletul sau cu sarguinta in acestea si in unele ca acestea, fiindca sufletul strapuns si transformat putin cate putin se face izvor ce tasneste rauri de lacrimi si zdrobire. Dar daca nu ne grabim sa ajungem curati in acest chip, ci vrem sa umblam in nepasare, indolenta si usuratate, eu nu voi spune nimic apasator fata de iubirea voastra, afara de aceasta: chiar daca se intampla ca cineva sa se cuminece poate cu lacrimi, sau sa planga fie inainte de liturghie, fie in timpul Liturghiei, fie chiar in vremea dumnezeiestii impartasiri, dar nu ravneste cu inflacarare sa faca aceasta si in celelalte zile si nopti, nu va avea niciun folos din acest plans al sau intamplat o data pentru totdeauna. Fiindca nu numai acest lucru ne face numaidecat vrednici si curati, ci faptul de a plange in fiecare zi si neincetat pana la moarte, precum ne-a poruncit sa facem Stapanul insusi zicand: "Pocaiti-va, cereti, cautati si bateti [Mt 3, 17; 7, 7]. Pana cand? "Pana cand veti primi, veti afla si vi se va deschide" [Mt 7,7-8]. Ce anume? Evident, imparatia cerurilor.

Stralucirea si vrednicia sufletului curatit

Fiindca insasi cainta, si anume cea savarsita astfel in chip nestirbit, precum spuneam, pana la moarte cu osteneala si necaz, ne face putin cate putin sa varsam lacrimi amare, prin care se sterge si se curata murdaria si necuratenia sufletului; iar dupa acestea ne da o cainta curata si preschimba in dulceata lacrimile amare si naste in inimile noastre o bucurie vesnica, si ne da sa vedem lumina cea neinserata, pe care daca nu ne luptam sa o apucam cu toata ravna, parinti si frati duhovnicesti, nu ne vom putea elibera desavarsit de toate patimile, nu vom dobandi toate virtutile, nu vom putea sa ne impartasim in fiecare zi lacrimand dupa Dumnezeu cu dumnezeiestile Taine si nu vom vedea Lumina dumnezeiasca care este in El. Nici nu vom avea vreodata inima curata [Mt 5, 8], nici Duhul Sfant nu Se va salaslui in chip constient in noi, nici nu ne vom invrednici sa vedem, ca sfintii, pe Dumnezeu [Mt 5, 8], atat cand suntem inca aici, cat si cand vom fi acolo, cum mi se pare, pentru ca plecam de aici orbi si, precum zice Teologul Grigorie, pe atat vom cadea din acea vedere "pe masura orbirii noastre, a fiecaruia", pe cat ne-am lipsit noi insine de bunavoie de acea lumina in viata aceasta. Faca-se insa ca noi toti sa ne invrednicim sa-L vedem curatindu-ne si curatiti.

Sfantul Simeon Noul Teolog

08 Iunie 2012

Vizualizari: 3435

Voteaza:

Sa nu ne impartasim fara lacrimi! 3.33 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE