Starea de rugaciune

Starea de rugaciune Mareste imaginea.

Starea de rugaciune

 

Rugaciunea este una din temele biblice fundamentale ale Vechiului si Noului Testament, tema reluata de traditia post-apostolica si pa­tristica, dezvoltata apoi de marile curente de spiritualitate liturgica si monastica. Rugaciunea nu este, cum s-ar crede, o tema exclusiv mo­nastica, o predilectie a miscarii isihaste, care a insistat asupra ruga­ciunii lui Iisus, sau rugaciunea inimii ori a mintii. Dimpotriva, parintii isihasti spun ca rugaciunea inimii ("Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma") nu este apanajul vreunui stereotip isihast, ci ea trebuie sa devina o practica a tuturor crestinilor : "Sa nu socoteasca cineva ca numai cei sfintiti si calugarii sunt datori sa se roage neincetat si totdeauna, si nu si mirenii. Nu, nu. Toti crestinii, indeobste, sunt datori sa se afle totdeauna in rugaciune" (Nicodim Aghioritul, Viata Sf. Grigorie al Salonicului, in Filoc. rom., vol. 8).

 

Intreaga viata crestina, sub forma ei personala sau comunitara, se intemeiaza pe rugaciune. Biserica in totalitatea ei, intotdeauna si in tot locul se afla in stare de rugaciune. Ea constituie o atitudine de smerenie si simplitate proprie crestinului si Bisericii, - conditia in care este po­sibila convorbirea cu Dumnezeu, intalnirea fata catre fata cu El, in Duhul Sfant. Desigur, aceasta atitudine permanenta se manifesta in acte con­crete, specifice de rugaciune. Biserica a oranduit un loc, un timp specific pentru rugaciunea comuna (de cerere, de multumire, de lauda).

 

Din punct de vedere istoric, in Vechiul Testament rugaciunea este, impreuna cu milostenia, un element esential al pietatii interioare (Fapte X, 2-4), care este mai importanta decat ritualul exterior (Luca XVIII, 11). In rugaciune, profetii si dreptii din Vechiul Testament obtin puterea dumnezeiasca (I Regi XVII, 51 , III Regi XVIII, 45 ; Dan. VI, 18 ; VII, 25-26). Sfintii Noului Testament raman in atitudine de rugaciune inaintea   Mielului eshatologic (Apoc. V, 7). Iisus Hristos rezuma intreaga Sa viata de rugaciune (Matei XXVI, 36, Ioan XI, 41-42) in rugaciunea sacerdotala (Ioan XVII, 1-26). El indeamna pe apostoli sa se roage: "Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita" (Matei XXVI, 41), ii invata cum sa se roage (Luca XVIII, 1), dandu-le "rugaciunea domneasca" (Matei VI, 9-15 ; Luca XI, 1-4). Iisus Hristos recunoaste atitu­dinea vamesului (Luca XVIII, 13) ca fiind adevarata atitudine cultica in situatia Noului Testament.

 

Pentru apostoli, "rugaciunea si slujirea cuvantului" (Fapte, VI, 4) fac parte din propria lor slujire. Din primele zile ale Bisericii, rugaciunea este nedespartita de viata crestina, cea personala si comunitara (Col. IV, 2) Ea insoteste totdeauna cultul "in duh si adevar" (Ioan IV, 24), care poate sa includa si alte forme de pietate in care se exprima crestinii, fie la templu, in mod public, fie in mod personal, retras (Efes. I, 15-19 ; III. 14-19, V, 19-20; Filip. II, 10-11 ; Rom. XII, 1). Pe masura ce cul­tul public, euharistic, se organizeaza, rugaciunea capata un loc central, astfel ca sa fie o corespondenta intre viata interioara si cea exterioara.

 

In viata spirituala, pe care o intretine si o pregateste rugaciunea, slujirea liturgica isi gaseste deci continuitatea ei indispensabila. In ace­lasi timp, cultul liturgic comun se pregateste de catre fiecare crestin in parte prin "slujba sa duhovniceasca" (Rom. XII, 1). In aceasta privinta, practica rugaciunii "Tatal nostru" poate fi data ca exemplu. La inceputul secolului al II-lea, Sfantul Policarp (in Scrisoarea catre Filipeni, 6) amin­teste de ea ca parte din ritualul cultului crestin. Invatatura celor 12 Apostoli (cap. 8) recomanda sa se rosteasca de trei ori pe zi de catre fiecare crestin. Din secolul al IV-lea, "Tatal nostru" intra in ritualul Li­turghiei. Astfel, prin rugaciune se intelege atat atitudinea de credinciosie permanenta, cat si momentul si actul in care aceasta credinciosie este exprimata.

 

In cele ce urmeaza, vom starui asupra catorva atitudini esentiale inerente starii de rugaciune.

Este vorba, mai intai, de o atitudine sacerdotala, liturgica, de con­sacrare interioara. Rugaciunea este calea de a pregati spatiul liturgic interior, altarul cel dinauntru, tronul ascuns al inimii. Credinciosul iden­tifica locul lui Dumnezeu in sinea sa, face din inima sa "Biserica lui Dumnezeu", in care intra ca preotul sau insusi pentru a celebra. Aceasta liturghie interioara, sau mai bine-zis acest element liturgic personal al rugaciunii consta  intr-o permanenta pomenire a numelui lui Iisus Hristos. Numele lui Hristos inseamna insasi Prezenta Sa. Aceasta po­menire nu este o simpla evocare a unui eveniment din trecut. Este de fapt o intoarcere la harul Duhului, daruit o data pentru totdeauna la Botez, si care este prezent in adancul fiintei umane prin puterea Duhului Sfant, care a fost trimis in inimile noastre si in lume. Rugaciunea creeaza conditia de a reinnoi Botezul prin pocainta (Petru Damaschin, Invataturi duhovnicesti, in Filoc. rom., vol. 5), de a dezvolta toate potentele Botezului. Aceasta pomenire a numelui sau aceasta aducere aminte a inceputului, are si un element de pocainta si de marturi­sire, deoarece crestinul a uitat ziua sa de nastere, a uitat ca Dumnezeu este purtat de inima sa (Evr. XIII, 15-16).

 

Starea de rugaciune presupune apoi constiinta prezentei lui Dum­nezeu in fiinta umana. Acesta este de fapt elementul primordial al cul­tului autentic crestin, care se face in duh si adevar (Ioan IV, 24). Dum­nezeu se odihneste in sfintii Sai. Dumnezeu "iese din Sine" : de la Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Dar si sufletul iese din sine si se intinde spre Dumnezeu, pe cat este cu putinta firii umane. Inima cuprinde pe Dum­nezeu, Dumnezeu imbratiseaza existenta omului. In aceasta ambianta de intalnire in rugaciune, are loc ridicarea mintii la Dumnezeu.

 

Datorita rugaciunii, lucrarea contemplativa nu are un caracter intelectualist. Elementul contemplativ, caruia spiritualitatea isihasta ii da o mare importanta, apare si se mentine in contextul rugaciunii. Este ade­varat ca teologia mistica expusa in scrierile areopagitice - dupa care metoda contemplarii "intunericului supraesential" in care se afla Necu­noscutul ca lumina neapropiata, este singura cale de a cunoaste ca Dum­nezeu este dincolo de cunoastere (agnosia), dincolo de perceptia inte­lectuala prin afirmare - se gaseste ca o nota dominanta in toate scrie­rile filocalice despre rugaciune. Cu toate acestea, teologia mistica si in general metoda de contemplare ortodoxa, care nu se limiteaza la inte­lectualismul scrierilor areopagitice, nu desparte cunoasterea de ruga­ciune.

 

Apoi, exista si alte cai de contemplare a misterului lui Dumnezeu : calea liturgica, sacramentala, calea urmarii lui Hristos prin lepadarea de sine si acceptarea crucii (Marcu VIII, 34-35). Ceea ce trebuie sa fie retinut aici este faptul ca prin rugaciune crestinii redescopera radaci­nile lor cele mai adanci, legatura lor cu viata. Metodele de contemplatie pot fi diverse, rugaciunile pot avea felurite forme : de cerere, de mij­locire, de multumire. Dar nu exista fara rugaciune, ridicare a mintii pe alt plan de cunoastere, pe planul intalnirii personale cu Dumnezeu, Care Se revarsa ca lumina : "In lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 36, 9). Acelasi principiu este valabil si pentru contemplarea in Sfanta Scriptura a stratului ascuns al cuvintelor lui Dumnezeu : "Sa nu te apropii de cuvintele tainelor din dumnezeiasca Scriptura, fara ajutorul lui Dum­nezeu, primit prin rugaciune si cerere, ci spune : "Doamne, da-mi sa pri­mesc simtirea puterii celei din ele" (Rugaciunea Citirii). "Socoteste ca cheia intelesurilor adevarate din dumnezeiestile Scripturi e rugaciunea" (Sf. Isaac Sirul, Cuvantul LXXII, in Filoc. rom., vol. 10).

 

Starea de rugaciune presupune apoi o atitudine de asceza, de cu­noastere de sine si de stapanire de sine. In general, nu se poate vorbi de rugaciune, nici din punct de vedere istoric, nici spiritual, decat in contextul ascezei. Iar asceza arata nu numai caracterul profund, personal si di­rect al spiritualitatii, ci si caracterul ei fizic, eroic, de insistenta, de im­potrivire. Asceza este metoda de a stapani viata, inauntru si in afara, de a controla patimile care descompun unitatea persoanei, de a infrunta contradictiile care sunt in noi si in mijlocul nostru.

 

Prin elementul ei ascetic, rugaciunea este dependenta de staruinta vointei, de incordarea continua de a trece prin calea ingusta care duce la viata (Matei VII, 14). Toata literatura ascetica insista asupra determi­narii vointei (Marcu VIII, 34-35), asupra ascultarii imediate si cutezan­tei : "Caci imparatia cerurilor este a celor ce o iau cu sila" (Matei XI, 12). In starea de rugaciune, crestinul sileste firea sa, face adica expe­rienta totala a naturii sale. El ajunge sa cunoasca nu numai neputintele si contradictiile acestei naturi schimbacioase, ci si posibilitatile ei, adica isi da seama cat e de departe de ceea ce ar trebui sa fie. Aceasta cu­noastere de sine nu vine dintr-o simpla examinare etica. Crestinul se cunoaste in mod total, se recunoaste ca chip al lui Dumnezeu, numai daca a cunoscut pe Dumnezeu in el. Parintii spirituali spun ca omul se cunoaste pe sine numai intorcandu-se de la intalnirea cu Dumnezeu. Dar oricata sila s-ar face asupra firii, ea nu poate fi pe deplin con­vertita in acest veac. Nepatimirea, renuntarea la sine, nu inseamna a distruge firea in ceea ce ea are de neclintit "in mijlocul acestei genera­tii adultere si pacatoase" (Marcu VIII, 38). Astfel, cel ce Se roaga cu­noaste contradictia de baza in care se afla : "Duhul este plin de ravna, dar trupul este neputincios" (Matei XXVI, 41). Tocmai de aceea "Duhul ne ajuta in slabiciunea noastra, caci nu stim cum trebuie sa ne rugam. Dar insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Rom. VIII, 26).

 

Problema este de a iesi din aceasta stare de "compunere", de imprastiere si scindare interioara. Ascetica ortodoxa a pus un accent deo­sebit pe concentrarea spiritului, pe aducere in sine, sau in inima, a mintii (Matei VI, 25), pentru a evita imprastierea cugetarii, precum si con­secinta fireasca a acesteia, anume, neorinduiala si instabilitatea vietuirii. Rugaciunea este astfel calea de a iesi din "idololatrie", dintr-o stare contrara firii, prin liberarea ei de miscari incoerente. Poate ca cel mai important rod al rugaciunii este tocmai integritatea si coerenta vietii spirituale, prin puterea Duhului Sfant unificator. In starea de rugaciune, subiectul este cel care stapaneste, care converteste elementele contra­dictorii in elemente fecunde. Ea nu distruge elementele componente ale fiintei umane, dar ea le unifica, astfel incat viata spirituala capata co­erenta ei.

 

Din acest punct de vedere, cea mai importanta rugaciune este aceea de iertare a pacatelor (cf. Luca XXIII, 34; Fapte VII, 60). Cata vreme fiinta umana se intoarce la starea de pacat, in acest veac, ea nu are alta putere de a schimba aceasta intoarcere decat starea de rugaciune : "Deci cereti si voi si nu va leneviti. O, cutezanta negraita ! Datatorul ne starneste pe noi sa cerem de la El, ca sa ne dea darurile Sale cele dum­nezeiesti. Si precum ni le daruieste toate cate ne sunt spre bine, precum Singur stie, asa sunt pline cuvintele Lui de indemnul de a indrazni si de a ne increde in El. Si pentru ca Domnul stie ca nu inceteaza niciodata pornirea noastra de abatere inainte de moarte si ca aceasta schimbare este aproape de noi, inteleg cea de la virtute la pacat, si ca omul si firea lui sunt mereu in stare de a se abate la cele potrivnice, ne-a indemnat sa ne sarguim sa cerem si sa ne nevoim neincetat. Ca daca lumea aceasta ar fi locul increderii si omul ar ajunge la ea, firea lui s-ar inalta de sub apasarea nevoii si lucrarea lui, de sub apasarea fricii, si n-am mai fi in­demnati sa ne rugam, implinind ceea ce ne trebuie prin insasi purtarea Lui de grija. Pentru ca nici in veacul viitor nu se aduc lui Dumnezeu rugaciuni de cerere a unor lucruri" (Sf. Isaac Sirul, in Filoc. rom., vol. 10).

 

Starea de rugaciune este intr-o oarecare masura "starea viitoare", deoarece ea anticipeaza imparatia ce vine, adica prezenta lui Dumnezeu intr-un fel nou. Nepatimirea este doar partea ascetica a starii de ruga­ciune. "De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu" (Matei XVIII, 3). Dar pentru ca rugaciunile sunt auzite, iar cererile ascultate (Fapte X, 3-4), Dumnezeu Se da pe Sine insusi in darurile Sale. Crestinul participa astfel la roadele cele dintai ale Duhului, iar aceasta participare ii da o identitate noua. De aceea starea de rugaciune nu trebuie sa fie inteleasa numai din punctul de ve­dere al unei antropologii etice ci si din punct de vedere soteriologic. Duhul lui Dumnezeu este imparatia cerurilor ajunsa la noi, aici si acum : "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca XVII, 21). In rugaciune, pregustam starea de iertare finala, nu numai de eliberare de contradictiile naturii noastre, ci starea de sarbatoare, de a fi in pre­zenta permanenta a lui Dumnezeu. De aceea, Apostolul Pavel cere per­severenta in rugaciune: "Rugati-va neincetat" (I Tes. V, 17).

 

"Chiar daca pana acum n-ati nadajduit sa castigati o simtire a acestui fel de bunatati si de aceea nu ati cautat-o, cel putin de acum inainte, odata ce credeti ca acestea sunt adevarate si in conglasuire cu dumnezeiestile Scripturi, trecand prin toate acestea, fiti incredintati ca pecetea Sfantului Duh (Efes. I, 13) ni s-a dat inca de aici in chip constient celor ce credem. Si odata ce credeti, alergati, asa ca sa luati (Filip. III, 12), luptati-va, dar nu ca batand aerul (I Cor. XI, 27). Si pe langa acestea, "cereti si vi se va da ; bateti si vi se va deschide" (Matei VII, 7), fie aici, fie in veacul viitor. Deocamdata primiti invatatura, deocamdata pocaiti-va, faceti ascultare, postiti, plangeti, rugati-va. Prin acestea si prin unele ca acestea alergati, straduiti-va, urmariti, cautati, bateti, cereti, neintorcandu-va spre nimic altceva, pana ce veti lua, pana ce veti apuca, pana ce veti primi, pana vi se va deschide si veti intra, pana veti vedea inlauntrul camerei de nunta pe Mirele, pana veti auzi : "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincios, peste multe te voi pune" (Matei XXV, 21), pana va veti face fii ai luminii si fii ai zilei. Dar ina­inte de a fi vazut si luat si patimit acestea, sa nu va amagiti pe voi insiva si sa socotiti pe nedrept ca sunteti ceva, nefiind nimic (Gal. VI, 3). Si sa nu va inchipuiti, fiind cazuti din constiinta, ca sunteti duhovnicesti, ina­inte de a fi luat pe Duhul Sfant" (Sf. Simeon Noul Teolog, A cincea cuvantare morala, in Filoc. rom., vol. 6).

 

Starea de rugaciune a Bisericii este cel mai bine ilustrata pe icoana numita Deisis, care reprezinta pe Iisus Hristos, plin de slava, asezat in centru, avand la dreapta Sa pe Fecioara Maria, "Maica lui Dumnezeu", chipul Bisericii sau al Noului Testament, intr-o atitudine de mijlocire, iar la stanga Sa, pe sfantul Ioan Botezatorul, "prietenul Mirelui", chipul sfinteniei Vechiului Testament. Luate din profil, fetele lor sunt indrep­tate catre Hristos, ceea ce arata starea lor de mijlocitori. Astfel Vechiul si Noul Testament raman in aceasta stare de rugaciune, care este o stare de deplina incredere : "Nu va ingrijorati de nimic ; ci in orice lucru, aduceti cererile voastre la cunostinta lui Dumnezeu, prin rugaciuni, mij­lociri si multumiri. Si pacea lui Dumnezeu care intrece orice intelegere, sa pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus" (Filip. IV, 6-7).

 

Pr. Prof. Dr. ION BRIA

 

 

 

24 Octombrie 2016

Vizualizari: 8679

Voteaza:

Starea de rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE