Tinerea poruncilor

Tinerea poruncilor Mareste imaginea.

Tinerea poruncilor

 

Ascultarea de Dumnezeu se manifesta prin tinerea poruncilor Lui. Acestea arata voia lui Dumnezeu, descopera existenta Lui, reprezinta proiectia vietii dumnezeiesti pe pamant. Poruncile lui Dumnezeu sunt porunci ale libertatii. Aceasta inseamna ca a) tinerea lor nu este impusa cu forta, ci ramane la libera alegere a omului si b) prin tinerea lor omul este adus la libertate.

 

Libertatea de care omul are nevoie pentru a tine poruncile lui Dumnezeu nu este doar libertatea de alegere, ci si libertatea fata de pacat. insa omul este rob pacatului si nu are taria de a tine poruncile lui Dumnezeu. Doar credinciosul le poate tine, fiindca prin botez dobandeste libertatea fata de acea stapanire silnica. Dar si invers, tinerea poruncilor il pastreaza pe credincios in libertatea pe care a luat-o prin darul botezului. Adica, darul botezului il elibereaza pe om de robia silnica a pacatului, dar ramanerea in aceasta libertate, care se realizeaza prin tinerea poruncilor, este la libera alegere a omului.

Din punct de vedere al continutului poruncile se impart in partiale si cuprinzatoare. Partiale sunt cele care sunt completate de altele sau completeaza pe altele, iar cuprinzatoare sunt cele care le contin si pe altele. Astfel, dubla porunca a iubirii, in care se cuprind toate celelalte porunci, este cea cuprinzatoare prin excelenta, precum cuprinzatoare este si porunca lepadarii de sine.

Crestinul este dator nu doar sa cunoasca poruncile lui Dumnezeu, dar si sa treaca la aplicarea lor in practica. Cunoasterea teoretica a poruncilor, fara credinta in Dumnezeu si legarea lor cu practica de zi cu zi, nu il mantuieste pe om. Din contra, cunoasterea aceasta poate provoca saturatie si plictiseala, care duc la acedie (lancezeala) si impietrire. Pentru aceasta, cel ce uita de Dumnezeu iar mai apoi voieste sa se apropie de El, nu e nevoie sa recurga atat la cuvant, cat la lucrarea credintei. Adevarurile credintei crestine nu atarna in gol, nici nu sunt abordabile prin silogisme, ci sunt traite in viata si sunt intelese prin aplicarea lor. Cand iubirea omului pentru Dumnezeu si pentru aproapele se reduce la formalitati exterioare, atunci si poruncile sunt abordate ca idei fara legatura cu viata. Aici sta pericolul permanent al conservatorismului. Poruncile lui Dumnezeu, ca aratari (epifanii) ale Sale catre om, trebuie neincetat puse in lucrare, caci doar astfel isi descopera puterea si isi implinesc scopul.

Parerea ca poruncile lui Dumnezeu nu pot fi tinute de catre om este nefondata. Dumnezeu nu cere lucruri imposibile. Dar nici omul nu poate tine poruncile dumnezeiesti doar cu puterile sale. Insa prin credinta in Hristos si prin harul Sfantului Duh isi biruieste neputintele, se depaseste pe sine insusi si este ridicat la viata dumnezeiasca. De aceea jugul lui Hristos este bun (folositor) si povara Lui usoara. Cel care sustine   ca   poruncile   sunt   inaplicabile,   il   considera   pe Dumnezeu mincinos si inselator. Dar si cel care crede ca le poate pune in practica fara ajutorul Lui, se insala. Poruncile se tin prin stradanii mai presus de om, care devin cu putinta prin ajutorul lui Dumnezeu.

Prin tinerea poruncilor omul isi arata ravna si dragostea sa si isi exprima consimtamantul lui de-a ramane credincios testamentului sau cu Dumnezeu. Sprijinindu-se pe porunca mantuitoare, care este savarsirea tainei dumnezeiestii Euharistii, trece si la tinerea tuturor celorlalte porunci, care in cele din urma sunt rezumate in dubla porunca a iubirii. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple norme morale, ci lucrari sau energii dumnezeiesti. In fiecare porunca este ascuns Dumnezeu insusi. De aceea si tinerea lor este intalnire si comuniune cu Dumnezeu. Astfel, tinerea poruncilor capata caracter euharistie si adevereste legatura si comuniunea personala cu Hristos.

Baza pe care se intemeiaza viata crestina este datul restaurarii sau innoirii in Hristos. Datul acesta, impartasit prin Sfantul Botez si prin Dumnezeiasca Euharistie, face cu putinta ceea ce se cere in viata crestina. Fara baza aceasta viata crestina este cu neputinta. Dar si fara efortul omului de a pune in lucrare in viata sa restaurarea cea intru Hristos, darul dispare. Restaurarea sau innoirea ontologica pe care o aduce Hristos este necesar sa se vadeasca si ca innoire morala in viata cotidiana a credinciosului. Precum relevant observa Sfantul Nicolae Cabasila, este nevoie sa avem aceeasi voie cu Cel cu Care avem acelasi sange. Nu putem fi in unele privinte uniti cu Hristos si in altele nu. Intrucat viata in Hristos depinde de Hristos, trebuie si ca voia noastra sa se conformeze voii lui Hristos. Acesta este scopul ascezei crestine.

In sfarsit, credinciosul nu trebuie sa se margineasca la tinerea selectiva a poruncilor, ci e dator sa se ingrijeasca - cu bunavointa si ravna - de practicarea tuturor, fara a omite pe vreuna. De altminteri, poruncile sunt legate rntreolalta si tinerea lor selectiva se dovedeste, de fapt, imposibila. Cand este calcata una dintre porunci, sunt calcate si celelalte, fiindca savarsiridu-se pacatul se retrage harul. Fireste, nimeni nu se face el insusi vas al comorii harului. Aceasta se da de la Dumnezeu. In realitate nu oamenii tin harul, ci harul ii tine pe oameni. Harul, desi pare ca este tinut de oameni prin tinerea poruncilor, el este cel care ii tine pe toti prin puterea lui, caci in ultima analiza este Dumnezeu insusi. Ii ocroteste pe credinciosi, acopera golurile si implineste lipsurile.

Libertatea omului este indisolubil legata de tinerea poruncilor lui Dumnezeu. Sporirea in libertate nu se realizeaza imediat, ci treptat. In traditia patristica se distinge intre trei categorii de credinciosi, pe baza gradului lor de maturizare duhovniceasca: robii, naimitii si fiii sau cei liberi.

Credinciosii care tin poruncile lui Dumnezeu de frica de a nu fi pedepsiti sunt asezati in categoria robilor. Dar lucrul de care trebuie sa se teama credinciosul nu este pedeapsa, ci lipsa comuniunii cu Dumnezeu. Caci, precum zice Sfantul Ioan Gura-de-Aur, "cel ce are simtire si minte, deja a rabdat gheena cand se desparte de Dumnezeu; dar fiindca acest lucru nu pricinuieste durere, de aceea exista amenintarea focului. De fapt ar trebui sa ne doara nu cand suntem pedepsiti, ci cand pacatuim... Fiindca starea dinaintea lui Dumnezeu este mai infricosatoare decat pedeapsa. Insa acum ne aflam intr-o stare atat de jalnica, incat de n-ar exista frica gheenei, nici nu ne-am da osteneala sa facem vreun bine... Asa ca, daca nu si din alta pricina, cel putin din aceasta suntem vrednici de gheena, adica fiindca ne temem de gheena mai mult decat de Hristos... Pentru ca de L-am iubi pe Hristos asa cum se cuvine sa il iubim, am cunoaste ca sederea la judecata dinaintea Celui pe care il iubim este mai infricosatoare decat gheena. Dar fiindca nu il iubim, nu cunoastem marimea chinului acestuia. Si aceasta este aceea pentru care ma doare si plang. Si totusi, ce n-a facut Dumnezeu ca sa-L iubim? Ce n-a nascocit? Ce putea face si n-a facut?". Desconsiderarea mantuirii pe care o aduce Hristos si supunerea fata de diavol reprezinta fenomene tragice. In cazul acesta omul devine lauda a diavolului si rusine pentru Hristos. Aceasta este insa inacceptabil pentru crestinul ravnitor si adevarat.

Cei care tin poruncile lui Dumnezeu spre a fi rasplatiti se poarta cu El ca niste slujitori naimiti. Par nici aceasta purtare nu dovedeste maturitate duhovniceasca, nici adevarata recunostinta fata de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Naimitii, ca si robii, se misca la nivelul legii si nu simt libertatea harului. Virtutea lor nu este dezinteresata si iubirea de Dumnezeu nu le stapaneste viata.

In fine, cei care tin poruncile din iubire fata de virtute sau fata de Dumnezeu si nu de frica sau din interese personale, traiesc libertatea cea in Hristos ca fii sau liberi. Clement Alexandrinul observa ca lucrarea proprie cunoscatorului, adica a crestinului desavarsit, este aceea de-a ocoli raul si de-a savarsi binele nu de frica sau pentru rasplata, ci din dragoste de Dumnezeu. Astfel, in vreme ce incepatorul ocoleste pacatul fiindca se teme de pedeapsa, cel desavarsit il ocoleste dezinteresat si tine poruncile din dragoste de Dumnezeu. Sfantul Nicolae Cabasila noteaza ca insusirea proprie fiilor lui Dumnezeu este iubirea desavarsita, in care nu mai exista frica. In starea aceasta credinciosul dobandeste o simtire limpede a darurilor lui Dumnezeu si devine cu adevarat liber. Cunoaste faptul ca in Hristos are tot ce isi doreste. In modul acesta se izbaveste desavarsit de frica sau interesul personal ingust. Singura sa frica e aceea de a nu pierde comuniunea cu Dumnezeu.

In felul acesta se pot aprecia si mobilurile care il duc pe om la pocainta. Cei ce isi plang pacatele si se pocaiesc fiindca L-au intristat pe Dumnezeu sunt mai maturi decat cei care plang si se pocaiesc fiindca se tem de pedeapsa sau de privarea de o anume rasplata. Cei dintai actioneaza din recunostinta si iubire fata de Dumnezeu, pe cand ceilalti din calcul si din interes personal.

Tinerea poruncilor lui Dumnezeu mentine comuniunea cu El. Voia dumnezeiasca functioneaza ca voie a omului si viata lui Dumnezeu se descopera existentei umane. Dar cand se trece cu vederea tinerea poruncilor lui Dumnezeu, nu poate exista comuniune cu El. Voia omului functioneaza independent de Dumnezeu, iar viata lui se reduce la existenta lui stricacioasa. Astfel omul se indeparteaza nu doar de Dumnezeu, dar si de aproapele sau, fiindca se inrobeste propriei sale voi. Ramane prizonier eului sau si tine poruncile in mod ipocrit. Insa tinerea poruncilor lui Dumnezeu care se face in duh egoist si ipocrit nu e doar nefolositoare, ci chiar pacat.

Reiese limpede de aici nevoia unei viziuni metaetice asupra vietii morale. Daca scopul moralei crestine ar fi fost punerea la punct a comportamentului exterior al omului, atunci tinerea poruncilor, savarsita chiar in mod ipocrit, s-ar fi putut considera indestulatoare. insa morala crestina nu are acest scop. Morala crestina este aratarea (epifania) vietii celei noi, celei in Hristos; este trairea adevarului ontologic absolut, care este "Domnul Iisus". De aceea tinerea poruncilor nu poate fi inteleasa ca o conformare morala de concenienta cu anumite principii sau valori oricat de foloditoare ar fi ele pentru viata cotidiana. Tinerea poruncilor este inteleasa ca relatie personala cu Dumnezeu. inseamna conformarea sau acordarea voii si vietii omului cu voia dumnezeiasca si cu viata dumnezeiasca. Tinerea poruncilor lui Dumnezeu este, in ultima analiza, participarea omului creat la lucrarea necreata a Facatorului si Dumnezeului sau. Cand poruncile dumnezeiesti nu sunt considerate in aceasta perspectiva, sunt rastalmacite si nu se pot tine corect.

Credinciosul desavarsit tine poruncile spre slava lui Dumnezeu. in felul acesta isi exprima recunostinta sa fata de El. Recunostinta nu se margineste la cadrul bunului comportament, nici nu se misca la periferia vietii duhovnicesti, ci se afla la baza virtutii si sfinteniei. Omul nu are nimic al sau. Toate vin de la Dumnezeu si Lui se datoreaza. Dumnezeu, insa, nu are nevoie de nimic. Tot ceea ce omul aduce lui Dumnezeu, El intoarce omului in dar, in vreme ce tot ceea ce omul vrea sa tina pentru el insusi, isi insuseste ilegal, caci uita de stapania lui Dumnezeu. Astfel ca virtutea omului se identifica, in esenta, cu recunostinta lui catre Dumnezeu. Aceasta reprezinta, in ultima analiza, masura virtutii si a sfinteniei lui. Iar aceasta se intampla pentru ca recunostinta determina capacitatea omului de a primi harul dumnezeiesc. Da nastere evlaviei lui. Cel ce are evlavie fata de Dumnezeu, nu poate sa nu ii fie recunoscator. Iar cel care ii este recunoscator, nu poate sa nu aiba evlavie fata de El.

Poruncile lui Dumnezeu cultiva virtutile si il indreapta pe credincios spre sfintenie. Sunt lucrari ale lui Dumnezeu, care vin sa se uneasca cu lucrarile omului si sa-l sprijine in viata duhovniceasca. Crestinul adevarat, ca si Hristos, se hraneste in lume cu voia lui Dumnezeu. Prin tinerea poruncilor biruieste frica mortii si participa la viata vesnica. Iar aceasta se constata cand hotarul tinerii poruncilor este asimilat mortii, unde se afla pragul vietii vesnice. Acolo credinciosul se incredinteaza ca porunca lui Dumnezeu este "viata vesnica". Astfel relatia care se cultiva intre Dumnezeu si om prin tinerea poruncilor covarseste creatia si certitudinile omenesti. Omul se deschide, ca persoana, catre arhetipul sau, participa la etosul sau viata lui Dumnezeu si este calauzit la intregirea si desavarsirea lui.

Tinerea poruncilor dumnezeiesti are un caracter pozitiv si constructiv. Nu urmareste negarea sau desconsiderarea vietii cotidiene, ci dimpotriva, afirmarea si valorificarea ei reala. Toate cate Dumnezeu le porunceste omului sunt "viata si aducatoare ale vietii vesnice". Sunt puterea care innoieste si da sens vietii cotidiene.

 

Cand tinerea poruncilor nu este incadrata in perspectiva comuniunii personale cu Hristos se transforma intr-o practica tipica sau juridica. Daca deja legea Vechiului Testament trebuia incadrata in aceasta perspectiva, cu atat mai mult trebuie sa se intample aceasta cu Noul Testament. Acest lucru devine si mai limpede prin porunca iubirii crestine, care cuprinde rezumativ intreaga Lege si Prorocii. insusirea aparte a acestei iubiri este faptul ca e dezinteresata, ca "nu cauta la ale sale". Fara aceasta insusire ar fi de neinteles iubirea de vrajmasi. Dar pentru a exista aceasta iubire dezinteresata, trebuie biruita frica mortii. Iar aceasta nu e cu putinta fara comuniunea personala cu Hristos. Astfel, raspunsul la porunca iubirii vine doar ca rod al partasiei de viata vesnica, pe care omul o are in Hristos.

Viata vesnica se impartaseste ca har. Iar poruncile lui Dumnezeu, legate organic de ea, se tin prin puterea harului si, la randul lor, transmit harul. Fara el morala crestina este irealizabila. Astfel se intelege caracterizarea ei drept morala a harului. Morala aceasta este morala harului nu doar pentru ca apare in perioada harului, dar si pentru ca se realizeaza prin puterea harului. in fine, morala crestina este morala a harului fiindca il indreapta pe om catre nivelul harului sau, altfel zis, catre nivelul ontologiei Duhului.

Crestinul este chemat sa traiasca in lume ca biruitor al stricaciunii si al mortii, care il limiteaza pe om si il tin prizonier lumii. Eliberarea de lume nu inseamna parasire a lumii, ci regasirea relatiilor corecte cu ea. Lumea nu este dispretuita, ci reconsiderata pe locul ce i se cuvine. Tinand poruncile, crestinul se elibereaza de lume. Totodata, insa, constatandu-si greselile si lipsurile, se pocaieste. Aceasta perspectiva este mentinuta deschisa de obicei de catre putinii care parasesc lumea si se retrag in pustiu, dar este absolut necesara oricarui credincios. De altfel, indepartarea de lume sau anahoreza nu este decat un mijloc in vederea realizarii acestui scop. Precum spune Sfantul Simeon Noul Teolog, "nici vietuirea in mijlocul cetatii nu ne impiedica pe noi de la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, daca suntem sarguitori si treji, nici linistea nu ne foloseste, sau indepartarea de lume, daca trandavim si suntem cu nepasare". Prin tinerea porvincilor lui Dumnezeu se solutioneaza automat nenumarate probleme care chinuiesc lumea.

Georgios Mantzaridis

Morala crestina, Editura Bizantina

17 Noiembrie 2016

Vizualizari: 4189

Voteaza:

Tinerea poruncilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE